Dan Culcer despre cît prezent, trecut şi viitor sunt (în) ACUM !

Posted on august 2, 2011

20



       Criticul literar şi  sociologul Dan Culcer, (  vezi aici mai multe date despre activitatea profesională: http://www.usr-tgmures.ro/index.php?id=49 ), „stimulat” de reacţiile la „editorialul” domnului Petru Clej, postat ieri pe revista electronică ACUM, mi-a trimis un comentariu care, din motive ce ţin de procesele ascunse în această „cutie neagră” reprezentată de tehnologia informatică, nu a putut fi postat la locul vizat. Cum şi domnia sa a găzduit în repetate rînduri texte ale noastre în spaţiul virtual al revistei pe care o realizează (Asymetria – revue roumaine de culture, critique et imagination), am decis să postez acest comentariu ca opinie separată, autonomă dacă pot spune astfel. Aşa cum i-am comunicat deja domnului Culcer, nu agreez toate „accentele” din textul domniei sale, dar admit ca valid „locul geometric” de generare a atitudinii domniei sale, după cum sunt de acord cu sentimentul de urgenţă comunicat prin exasperarea încercată faţă de neputinţa iresponsabilă, neasumată, suficientă a politrucilor, pe de o parte, şi „corurile” de recitatori ai unui erzaţ de „gîndeme” străine de trunchiul sănătos al unei gîndiri sociale şi politice româneşti. În fine, voi accepta că „stilul e omul”, dar voi adăuga imediat că omul nu e numai stil, ci şi conţinut. Înţeleg prin acesta caracter. Este tocmai ceea ce face vocea domnului Dan Culcer demnă de a fi ascultată.

                      Ideologii, provocări şi slugoi. Despre «acumişti», ca neopolitruci

        Discuţiile în jurul provocărilor lansate sub semnături diverse pe ACUM.TV sunt inutile. Nici o logică a polemicii nu funcţionează, nu se aduc argumente și atunci când se aduc ele se bazează pe anacronisme sau prejudecăţi, adesea din ambele părţi. Injuria este frecventă. Nu mă interesează dacă fostul disident Stefan N. Maier îl consideră, în consens cu Petru Clej, antisemit pe Eminescu. Nici că Moses Rosen şi tagma au reuşit să blocheze, sub un nazional-comunism de paradă, terminarea ediţiei eminesciene cinci decenii.
Nu asta e problema.
 
       Problema era, atunci când a fost scrisă poezia Doina (De la Nistru pân-la Tisa) ca şi toate articolele eminesciene privitoare la chestiunea israelită sau a Orientului, că România fusese invadată de o populaţie alogenă şi că această invazie făcea rău cetăţenilor români ai acelei ţări, prin exploatarea fără limite, prin cămătărie, prin incitarea la alcoolism, cu alcool fabricat clandestin, în cadrul unui conflict de interese care nu era liber negociabil între părţi, din pricina imixtiunii violente şi a şantajului operat de imperii sau state cu politici imperialiste, care voiau să controleze Gurile Dunării, una din cheile comerţului spre Orient şi blocau invazia de sărăcie spre Vest a populaţiei din Zona de Rezidenţă a Imperiului ţarist rus, prin fixarea sărăntocilor evrei la periferia Europei.
       Patriotismul poetului era rezultatul unei alegeri întemeiate pragmatic, după principiul funcţional și azi : decât să moară mama mea, mai bine să moară mama lui, dacă situaţia, pe care nu eu am creat-o mă obligă să aleg. Este o dilemă tragică pentru un om de bine, cum era Eminescu, dar nu se putea extrage din acest context istoric.
      Clej, Maier, Laszlo, Sabin Gherman, Ivanciu se fac că nu observă asemănarea esenţială, nu superficială, între cele două epoci şi în numele unor principii transnaţionale sau restrâns comunitare (ardelenisme) se aburcă pe tribune de unde dau lecţii celor slabi de înger. Mistifică contextele, le ignoră, le falsifică sau le manipulează cu neruşinare.
       Nu înseamnă că nu produc uneori fragmente critice valabile, dar ideologia care le subîntinde este una antiromânească,  fiindcă ei presupun că principiile în numele cărora scriu ar aduce o substanţială îmbunătăţire a condiţiei românilor. Ceea ce nu poate fi dovedit. Pentru moment, cele două decenii de restauraţie dovedesc, cu cifrele la îndemână, contrariul. Nu e vorba de a regreta trecutul recent, ci de a respinge cu toată hotărârea prezentul cu regulile impuse de centre de putere imperialiste, cu valorile sale de import, care au indus o mare parte a distrugerii, a devalizării României, prin împletirea complice a intereselor străine cu interesele unor români colaboraţionişti.
       Problema antisemitismului lui Eminescu este falsă şi modul în care se prezintă chestiunea de către Clej, prin citarea poeziei De la Nistru pân-la Tisa, este un caz tipic de manipulare, de decontextualizare. Prin acest lucru Clej se dovedeşte fie redus mintal, fie o slugă.
       Eminescu nu avea nici un motiv să accepte ca pe o fatalitate invadarea Moldovei de către o seminţie migratoare, nici exploatarea şi devalizarea României de către străini, cum nici devalizarea ei de către unii români, complici sau nu cu străinii. Dar alegea să se ocupe cu milă şi plângere de soarta românilor, în acest context, şi alegerea lui era perfect îndreptăşită. Ca şi a mea, acum.
       Statisticile arată clar situaţia de atunci, de după 1850. Un regim de invazie în Moldova. Să citească indivizii citaţi mai sus, hărţile publicate mai nou de Carol Iancu, Răzvan Pârâianu, sau cele vechi editate de Radu D. Rosetti, ca să vadă că în decurs de o jumătate de secol românii moldoveni au devenit minoritari în propriile lor orașe sau târguri, cu tot ce însemnă control al alogenilor, de cultură rusă sau germană, de moravuri diferite, comunităţi închise în ghettouri asumate sau impuse, asupra vieţii economice, a preţurilor, a exportului şi importului, ulterior a învăţământului superior etc. Reacţia de apărare, în astfel de cazuri, este normală şi necesară.
 
       Cei care subminează, în condiţiile actuale, coerenţa socială, solidaritatea comunitară, care susţin soluţiile individualiste, liber-schimbiste, sunt în mod obiectiv, duşmani ai românilor. Detaliile, ca şi aparenta bună-intenţie critică, nu mai au aici importanţă.
România are nevoie de o politică echilibrată în care interesele colective să fie prioritare până ce se reduce efectul individualismului dirijat de importatorii de ideologie, care au adus biblia lui Hayek, bursele lui Soros, ongeurile cu teoriile despre democraţia minoritarilor, care ascund iredentisme, despre meltingpot şi distrug mitologia naţională de care mai este nevoie, ca să nu devenim o pastă modelată de oameni pentru care nu existăm decât prin consum, credit, forţă de muncă ieftină şi tăcere supusă.

       O economie dirijată şi planificată în parte ar fi redus, după 1989, dezastrul supraproducţiilor locale, al dependenţei excesive de importuri, în domenii vitale.
       Iar acum, când milioane de români au ajuns să lucreze în străini, după ce toată industria României a fost stârpită sub diferite pretexte, dintre care privatizarea obligatorie a fost cel mai nociv, nici nu mai știm dacă neamul are vlaga de a se scoate din mocirlă. Efectul combinat al supunerii sub ceauşism cu acela al destrămării sociale produse de restauraţia individualismului capitalist este notoriu. Să sperăm că nu şi ireversibil.  Ideologiile au efect dacă sunt susţinute de bani sau prin izolare. De izolarea comunistă am scăpat. E nevoie să ignorăm ideologiile «acumiste». Şi să gândim cu al nostru cap, în baza organicismului eminescian, soluţii proprii pentru interese proprii. De ceilalţi, să se ocupe Clej şi ceilalţi. Nu înseamnă să ne izolăm ci să stablim priorităţi. Colaborarea se poate construi pe bază de egalitate. Nu merge într-o Europă unde sunt câţiva dulăi îndestulaţi şi mulţi căţei înfometaţi.
      Eminescu a semnalat un pericol şi a sunat adunarea. Soluţia eminesciană nu a fost practicabilă. Nici nu este practicabilă în aşteptarea unui Făt Frumos şi salvator. Acum românii sunt mai greu mobilizabili iar complexitatea lumii noi cere multe capete reci colaborând cu cele fierbinţi, lucizi cu spirite puternice, organizate în reţele orizontale. Nu mai putem tolera gândemele emise de capetele seci ale politicienilor pe care i-am ales, amăgiţi de discursuri populiste şi de foame.