O crimă ecologică în formă continuată!

Posted on august 4, 2011

15



 

       Ideea „de fundal” a acestei postări mi-a fost sugerată de o discuţie amicală, avută în aceste zile cu prietenul meu Victor Lungu, blogger redutabil, cu vechime, de la care mai învăţ şi eu, din mers, unele „secrete” tehnice ale acţiunii în spaţiul virtual. Admiram cele cîteva mici „tablouri” (din cîteva sute realizate în timp de amicul meu) cu „natură moartă” (în înţelesul propriu al termenului), (re)prezentînd fluturi de diverse şi superbe culori, perfect conservaţi şi cu delicateţe expuşi în nişte rame de formă pătrată, sub sticlă. Am evocat talentul cu care prozatorul Alexandru Vlad descria, pe vremuri, în Napoca Universitară, aripile unor specii de papilionidae. Apoi, ne-am amintit de anii de şcoală în care trebuia să realizăm în vacanţele de vară, într-un an un ierbar, în următorul un insectar şi, în sfîrşit, în al treilea un sămînţar. În acest punct al discuţiei am avut, brusc, o viziune de coşmar: am „văzut” mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de copii alergînd hotărîţi prin curţi, prin parcuri, pe malurile apelor, pe cîmpii, prin păduri, pe munţi, prin grădini şi pe ogoare, într-o uriaşă şi continuă vînătoare de insecte! De zeci de ani, această vînătoare este declanşată de o exigenţă primitivă, uitată în programa şcolară a disciplinelor de ştiinţe ale naturii, sub „înaltul patronaj” (nu, nu al marelui om de afaceri Ion Ţiriac!) al Ministerului Educaţiei. Minister ai cărui funcţionari par să fi uitat de faptul că, în ultimii ani, cel puţin opţional, la clasele primare se predă şi „Educaţie ecologică şi de protecţie a mediului„!  Adăugaţi toţi ceilalţi factori de distrugere, generaţi de „civilizaţie” şi tare mă tem că „Lumea celor care nu cuvîntă” o vom mai găsi, în curînd, doar în cărţile lui Emil Gîrleanu!

         În cazul ierbarelor şcolare, lucrurile par să fie mai puţin „sîngeroase”. „De rupi din codru o rămurea”, acestuia nu-i prea pasă, vorba poetului. Deşi, dacă hărnicia unor elevi silitori se exercită asupra unor specii rare sau protejate de lege (ca de pildă, Floarea de colţ), putem contabiliza şi în acest caz acţiuni de „genocid ecologic„.

          Cel mai puţin agresiv, dăunător pentru ecosistemele locale, îmi pare a fi sămînţarul. Utilizat cu înţelepciune după ce funcţia lui pur pedagogică s-a consumat, ar putea reprezenta chiar o sursă de regenerare şi întărire a unor culturi spontane de plante valoroase.

           Parazitînd această „exigenţă” din „epoca de piatră” a învăţămîntului, s-a dezvoltat o întreagă afacere (inclusiv sau mai ales pe internet) a instrumentelor necesare alcătuirii unui insectar, ierbar sau sămînţar şcolar. Aceasta este susţinută, fără să-şi dea seama, şi de intransigenţa anacronică a unor dascăli care se cred chiar oameni de ştiinţă în disciplina pe care o predau şi care nu acceptă (apreciind acesta ca pe un act de copiere sau de furt) „moştenirea” unui insectar sau ierbar de la o generaţie la alta. Acestea aflîndu-şi, în cele din urmă, locul la containerele de gunoi ale şcolilor.

           În fine, mă întreb cît mai trebuie să se „iniţieze” în tehnologia pedagogică informatizată „ecologiştii” din Ministerul Educaţiei pentru a admite (chiar solicita) alcătuirea de insectare, ierbare şi sămînţare virtuale? La ce-or fi folosind miile de calculatoare cu care au fost dotate şcolile, în afară de a face „socoteli”, de a „difuza” filme sau de a se transforma în „terenuri de joacă/jocuri” virtuale?

           Vi se pare supradimensionată reacţia mea? Faceţi următorul exerciţiu (cel puţin imaginar dacă nu chiar cu creionul pe hîrtie) de aritmetică elementară: adunaţi populaţia şcolară a claselor I-VIII din 1948 pînă astăzi şi înmulţiţi cu o cifră medie (aleasă de dumneavoastră) de specii de insecte şi plante sacrificate de un elev pe altarul educaţiei sale. O educaţie… ecologistă!

Posted in: Ipote(nu)ze