Ideea „de fundal” a acestei postări mi-a fost sugerată de o discuţie amicală, avută în aceste zile cu prietenul meu Victor Lungu, blogger redutabil, cu vechime, de la care mai învăţ şi eu, din mers, unele „secrete” tehnice ale acţiunii în spaţiul virtual. Admiram cele cîteva mici „tablouri” (din cîteva sute realizate în timp de amicul meu) cu „natură moartă” (în înţelesul propriu al termenului), (re)prezentînd fluturi de diverse şi superbe culori, perfect conservaţi şi cu delicateţe expuşi în nişte rame de formă pătrată, sub sticlă. Am evocat talentul cu care prozatorul Alexandru Vlad descria, pe vremuri, în Napoca Universitară, aripile unor specii de papilionidae. Apoi, ne-am amintit de anii de şcoală în care trebuia să realizăm în vacanţele de vară, într-un an un ierbar, în următorul un insectar şi, în sfîrşit, în al treilea un sămînţar. În acest punct al discuţiei am avut, brusc, o viziune de coşmar: am „văzut” mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de copii alergînd hotărîţi prin curţi, prin parcuri, pe malurile apelor, pe cîmpii, prin păduri, pe munţi, prin grădini şi pe ogoare, într-o uriaşă şi continuă vînătoare de insecte! De zeci de ani, această vînătoare este declanşată de o exigenţă primitivă, uitată în programa şcolară a disciplinelor de ştiinţe ale naturii, sub „înaltul patronaj” (nu, nu al marelui om de afaceri Ion Ţiriac!) al Ministerului Educaţiei. Minister ai cărui funcţionari par să fi uitat de faptul că, în ultimii ani, cel puţin opţional, la clasele primare se predă şi „Educaţie ecologică şi de protecţie a mediului„! Adăugaţi toţi ceilalţi factori de distrugere, generaţi de „civilizaţie” şi tare mă tem că „Lumea celor care nu cuvîntă” o vom mai găsi, în curînd, doar în cărţile lui Emil Gîrleanu!
În cazul ierbarelor şcolare, lucrurile par să fie mai puţin „sîngeroase”. „De rupi din codru o rămurea”, acestuia nu-i prea pasă, vorba poetului. Deşi, dacă hărnicia unor elevi silitori se exercită asupra unor specii rare sau protejate de lege (ca de pildă, Floarea de colţ), putem contabiliza şi în acest caz acţiuni de „genocid ecologic„.
Cel mai puţin agresiv, dăunător pentru ecosistemele locale, îmi pare a fi sămînţarul. Utilizat cu înţelepciune după ce funcţia lui pur pedagogică s-a consumat, ar putea reprezenta chiar o sursă de regenerare şi întărire a unor culturi spontane de plante valoroase.
Parazitînd această „exigenţă” din „epoca de piatră” a învăţămîntului, s-a dezvoltat o întreagă afacere (inclusiv sau mai ales pe internet) a instrumentelor necesare alcătuirii unui insectar, ierbar sau sămînţar şcolar. Aceasta este susţinută, fără să-şi dea seama, şi de intransigenţa anacronică a unor dascăli care se cred chiar oameni de ştiinţă în disciplina pe care o predau şi care nu acceptă (apreciind acesta ca pe un act de copiere sau de furt) „moştenirea” unui insectar sau ierbar de la o generaţie la alta. Acestea aflîndu-şi, în cele din urmă, locul la containerele de gunoi ale şcolilor.
În fine, mă întreb cît mai trebuie să se „iniţieze” în tehnologia pedagogică informatizată „ecologiştii” din Ministerul Educaţiei pentru a admite (chiar solicita) alcătuirea de insectare, ierbare şi sămînţare virtuale? La ce-or fi folosind miile de calculatoare cu care au fost dotate şcolile, în afară de a face „socoteli”, de a „difuza” filme sau de a se transforma în „terenuri de joacă/jocuri” virtuale?
Vi se pare supradimensionată reacţia mea? Faceţi următorul exerciţiu (cel puţin imaginar dacă nu chiar cu creionul pe hîrtie) de aritmetică elementară: adunaţi populaţia şcolară a claselor I-VIII din 1948 pînă astăzi şi înmulţiţi cu o cifră medie (aleasă de dumneavoastră) de specii de insecte şi plante sacrificate de un elev pe altarul educaţiei sale. O educaţie… ecologistă!
Gogea's Blog 
Sare'n Ochi
august 4, 2011
cu scuze pentru off-topic, dar stiu ca te intereseaza iar argumentele sunt de bun simt:
http://mariusmioc.wordpress.com/2011/08/04/nevoia-de-onestitate-si-decenta-in-discutiile-despre-revolutionari/
Viorel
august 4, 2011
Crima (cu sau fara ghilimele) la care te referi imi aduce aminte de un amic, colectionar impatimit de fluturi, care detine citeva dulapuri cu fluturi conservati, unii foarte rari, ºi care a renuntat brusc la pasiune, dupã o excursie de „recoltare” avind revelatia ca distruge tocmai specia de care este indragostit. Acum pescuieste.
vasilegogea
august 4, 2011
@Viorel
Minunat! Il felicit (sunt convins ca nu duce acsa tot ce prinde!).
vasilegogea
august 4, 2011
@Sare’n Ochi
Multumesc pentru semnalare. Il citesc cu regularitate pe Marius. De altfel, punctul lui de vedere este in multe privinte similar cu al meu (vezi pe Gogea’s Blog:https://vasilegogea.wordpress.com/2011/07/19/legea-3412004-trebuie-sa-fie-lege-chiar-daca-nu-e-dura/).
InimaRea
august 4, 2011
Acesta e tipul de raţionament care mă uimeşte. Nu fiindc-ar fi nelogic – că nu-i, cum nici un silogism nu e dacă accepţi „adevărul” primei propoziţii. Ci pentru că umblă după o logică particulară, din care nu ai cum reface legicul. În aceeaşi categorie – proprotions gardees – e aproape nebunia cu drepturile animalelor – de la maidanezi, la animale crescute pentru carne. Deodată, grija pentru protejarea speciilor ameninţate se extinde asupra întregului regn animal, somîndu-ne să arătăm omenie vietăţilor pe care le cultivăm pentru a le mînca, înjuga, călări, dresa pentru circ.
Orice calcul am face, nu ajungem la un rezultat „corect” fiindcă nu-i defel obligatoriu ca zecile de milioane de şcolari I-VIII să pustiască ambientul pentru promovabilitate. Trebuie aplicată o medie moderată, nu?
Apoi, punînd în balanţă „crima” şcolarilor – cu industrializarea, urbanizarea, poluarea, defrişarea, necesitatea infrastructurii, ne putem trezi că – dacă tot nu putem condamna distugerea mediului – măcar să acuzăm de crimă copiii, a căror sarcină şcolară este să cunoască botanică şi zoologie. Ori profesorii care-au deprins – în cursul formării lor ştiinţifice şi pedagogice – metoda observării directe ca una din soluţiile învăţării.
Sigur, dacă insectarele sînt doar entomologice, sînt ameninţate unele specii de fluturi, în primul rînd – cele rare. Dar faptul că au devenit aşa rare nu-i nici din vina pedagogiei, nici a copiilor. Iar istoria Pămîntului ne arată că numărul speciilor s-a restrîns drastic, „de la începuturi” şi pînă-n zilele noastre. Ar fi un proces natural în care mai bine nu ne-am amesteca, decît să ajungem militanţi pentru dreptul la existenţă ,al unor specii condamnate tocmai de Muma Natură.
Uneori, mă tezesc surîzînd la gîndul că apărătorii ăştia ai drepturilor animalelor ar fi fost în stare să ne sacrifice pe toţi, numai să nu dispară dinozaurii, brontozaurii şi archeopterix. Ce lacrimi de-nduioşată mîndrie părintească ar mai fi vărsat vîzînd cum „puii lor” ar fi luat în fălci ori gheare netrebnicii de oameni nesimţitori la nevoia de carnagiu a bietelor vietăţi abia salvate.
vasilegogea
august 4, 2011
@InimaRea
Draga George,
desi tu ai dreptate de la prima litera pina la ultimul punct, cred ca si eu am dreptate si in temeiul acelui mic adevar pe care il intrezaresc dincolo de fenomenul pus sub lupa de mine, am exagerat „metodic” tocmai pentru a se vedea mai bine. Tu generalizezi prin regresie, eu am generalizat prin progresie, dar fenomenul exista. Poate fi evaluat. Sigur, nu e cea mai mare catastrofa din cite se produc sau se intimpla pe Pamint. Are, insa, exact dimensiunile uneia pe care o poti controla, chiar neutraliza.
Acum, in alt plan, poate ca a iesit la suprafata, prin cine stie ce mecanisme discrete, inclinatia mea mai veche spre budism, devenita de multa vreme recesiva!
Iancu Motu
august 4, 2011
La această temă sunt absolut de acord cu cele scrise de către InimaRea. Dar am senzaţia că vrând să abordăm o temă de ecologie o să ajungem să ne punem întrebarea: dar noi, în ce „insectar” sau ” ierbar” suntem prinşi? Cine a avut subtilitatea de a ne agăţa? Cine are grijă să nu rămânem piese puse într-un sertar sau agăţate de un perete?
culai
august 4, 2011
Din păcate, am ce comenta.
Spre enervarea inimicilor mei dejurnă.
Sunt de acord că „ierbarele” şi „insectarele” şi „lapidari(i)le” şi „naturalizările” şi ororile în formol etc. individuale, în nume propriu, indiferent de motiv, sunt nişte anomalii de inşi de pe pluta medusei neduse la medus.
Alta-i când aşa ceva se recoltează şi prelucrează-n echipă şi servesc unui scop ştiinţific-informativ local, zonal. Acolo, când unui pumn de specialişti li se alătură grupe de voluntari, le simţi Utilitatea.
Programa şcolară, de mai păstrează aşa „cerinţe”, înseamnă că-i redactată orbeşte, ori copiată de la emulii lui Spiru Haret, de strănepoţii ce-au moştenit ministerul de la vreo rudă pliurdă.
Dar, măcar acel ministru luminat, pretindea asta învăţătorilor, profesorilor de şt.nat., în scopul întocmirii unor materiale didactice şcolare, pentru laboratoarele „in nuce” de-atunci, nu de flori de cuc. Nu emitea ordine tâmpite şi fără nici o justificare.
***
Nici recoltarea plantelor medicinale ori creşterea viermilor de mătase prin şcoli nu era (nu-i, de se mai „practică”) decât o caznă păguboasă, bifată doar ca „activitate”, dar fără nici un câştig. Într-o vară din sinistrul deceniu’80, toate larvele au murit împuţind şi mai tare clasele respective, din pricină că sătenii au refuzat să le mai fie ciuntiţi duzii pentru frunzare la viermină. De atunci, deşi s-a făcut referat să nu ni se mai trimită, în anii următori puneam direct pe foc coletele trimise cu „puiet”… Şi, câţi saci de hârtie, tot de noi cumpăraţi, n-au ajuns adăpost pentru goange şi şoareci, fiindcă niciodată achizitorii Plafarului n-au catadicsit să urce dealul acel-al nevoii…
***
Nici a înlocui o pasiune ucigaşă cu alta, la fel de cinegetică, nu mi se pare o soluţie. Ce-i aia: să te canoneşti lâng-o apă, ca să chinueşti un peşte-n cârlig, apoi să-l pupi în bot şi să-l redai apei… Oare nu ştiu, miloşii aiştia-i lu’peşte, că un animal rănit odată, ori moare în chinuri, ori e pradă rapacelor?… Mentalitate boccie.
Îi admir numai pe acei care „puşcă” sau „pescuiesc” imagini superbe, încă de pe vremea „smena”-lor II, proletare.
Şi pe cei care, ca şi arabii, nu fac focul decât din găteje uscate, numai în vatră şi doar pentru hrană. Cei cu gratarele şi laia lor toată la margine de zăvoi sau de pădure nu-s iubitori de natură, ci nişte spurcaci băutori de licori fermentante. De când soiul lor rău a proliferat, rucsacul, toiagul meu zace uitat.
***
Şi-un PS: ce se mai aude cu Roşia Montană şi-acel demers într-adevăr criminal. Vă întreb, că sunteţi mai aproape. În ultimul timp, tot mai insistent, o reclamă dubioasă laudă despăgubirile avantajoase, numărul imens de locuri de muncă loco, dar şi – drăgăliţă-doamne – până la marea cea mare (transportatori, service-uri, marinari, bla-bla), ca şi marile binefaceri şi servicii pe care le-ar face investitorii, pretinzând că vor proteja situl şi vor crea „nişe” ori „arii protejate”…
Fiind lângă Taşca, ştiind de nişte bune decenii ce înseamnă procedeul şi practica nocivă a exploatărilor prin decopertare şi mursecare şi imensele halde de steril nici azi consolidat, redat cumva naturii siluite, sluţite – nimeni nu mă va putea minţi că va fi bine, când s-a văzut, se mai vede cât de rău este.
Ion Ionescu
august 4, 2011
Nu vreau sa fiu „arbitru”, dar cred ca exemplul pe care vreau sa-l dau vine in sprijinul d.lui Gogea. Ma refer la faptul ca deja, la unele universitati, studentii de la medicina nu mai fac disectii reale pe cadavre, ci simuleaza pe computer, pe cadavre virtuale.
Metodele si tehnicile invatarii evolueaza si ele, in pas cu tehnologiile timpului.
Nu vad nimic rau in aceasta daca e sa fie mai „curate” si mai „performante”.
Cit despre disparitia gizelor din mediul nostru imediat marginitor, efectele acesteia sint deja vizibile si ireversibile. Desigur, nu copiii dintr-un singur an scolar sint vinovati, dar ei contribuie, chiar inocenti, in zeci de ani de repetare a acelei vinatori generale, la acest fenomen.
vasilegogea
august 4, 2011
@Iancu Motu
Uite ca si de la gîze putem invata ceva despre „conditia umana”! Marturisesc ca nu exista asemenea, supradimensionate, ambitii in textul propus. Dar, de ce nu? Orice lectura e si creatoare, nu numai empatetica sau nu.
vasilegogea
august 4, 2011
@culai
Frumos complement (fr.) la textula mea. Multumim!
Imi amintesc si eu de campaniile de crestere a viermilor de matase. (Deja prin anii ‘960!) Primeam acasa „materia prima”, apoi predam „productia” de gogoase matasoase. Singurul „cistig”: mi-am facut dusman dintr-un vecin care avea un dud urias!
In ce priveste „dosarul” Rosia Montana, „meciul’ se joaca. E „avantaj” cind de-o parte, cind de alta. Nu cred ca s-a ajuns inca la match ball! Observ ca Mihai Gotiu, pe VoxPublica urmareste indeaproape „jocul”.
vasilegogea
august 4, 2011
@Ion Ionescu
Interesanta analogie! Multumim!
culai
august 4, 2011
Mulţam fain,
am să trec pe acolo, poate nici d-lui n-a observat păcătoşenia ceea de publicitară
InimaRea
august 5, 2011
La „Specialiştii” Eugeniei Vodă, am văzut un doctor român, plecat în Franţa, apoi în SUA – unde s-a specializat în chirurgie robotică şi-n vînzare de roboţi chirurgicali, prin Europa. La un moment dat, EV îl întreabă ce se-ntîmplă dacă e nevoie „să pună mîna” – să opereze direct, fără robot. Doctorul răspunde că nici chirurgia manuală n-a murit şi nici n-are a muri curînd. El, unul, format ca chirurg – „pe viu” – e în stare să opereze „clasic” un pacient.
Probabil că aţi văzut cum e chirurgia robotică – practic, fără contact direct între medic şi pacient. Medicul manevrează o consolă şi urmăreşte pe ecran cum „operează” robotul (l-am pus între ghilimele nu fiindcă robotul n-ar opera efectiv, dar ceea ce face el se cheamă „operare”, nu „operaţie” – tehnic vorbind). Cum-necum, precizia operării/operaţiei depinde de abilitatea medicului de a mînui maşinăria, ceea ce necesită mult mai puţin (ca inspiraţie, sînge rece, ochi format) decît faimoasele „mîini de aur” care salvau vieţi, în dulcele stil clasic. Iar precizia chirurgicală este, acum, precizie electronică. Ceea ce face ca operaţiile să fie cu totul altfel şi altceva decît erau – şi-ncă mai sînt, pe ici, pe colo, mai peste tot.
Ce n-am înţeles – fiindcă n-a fost adus în discuţie – a fost dacă practica disecţiei pe cadavre – ca şi a operării „pe viu” – ar mai fi necesară în perspectiva generalizării chirurgiei robotice.
PS: În ideea că progresul mentalităţii eco va cuprinde întreaga omenire, mă gîndesc că, la un moment dat, nici nu va mai fi permisă filmarea vietăţilor, spre a nu le fi invadată intimitatea. Eu, unul, deja mă simt jenat vizionînd filmuleţe din vizuini ori cu acuplări din regnul animal.
vasilegogea
august 5, 2011
@InimaRea
Asa cum foarte bine se ilustreaza si in cele spuse de tine, George, nimic nu e absolut, nici chiar… relativul! Adica, sigur ca daca faci „fotografii” cu fel de fel de „raze”, te-ai putea simti, cit de cit, „jenat”! Cred ca avem de reglat ponderi intre, si nu de exclus procedee. (Ca sa dau un exemplu din cu totul alt domeniu, „pe ici pe colo” inca se mai foloseste tehnologia tipografica cu litere de plumb!)