Cîteva reflecţii tîrzii în marginea unui mizerabil şi misterios plagiat

                Monica Lovinescu scria undeva ( nu-mi mai amintesc locul exact, dar nu e absolut necesar) că „plagiatul e o intrare prin efracţie în Parnasul literar„. Îndraznesc să spun că în cazul pe care vreau să-l prezint – şi care mă priveşte direct, deoarece în discuţie e o carte scrisă, semnată şi publicată de mine – plagiatul nu pare să aivă această funcţie. Nu insinuarea ilicită în „Parnas” pare scopul ignobilului procedeu şi al măgarului care ar fi tînjit după iarba de pe păşunile acestuia, ci chiar compromiterea acestuia, ori, cel puţin, a celui care se presupune că se bucură deja de vecinătatea plină de graţie a muzelor. Dar, oare, doar atît?

                În anul de graţie d.H. 2004, am publicat, datorită înţelegerii de care au dat dovadă, asumîndu-şi oarece riscuri economice, două edituri, o carte mai ciudată, greu încadrabilă într-o formulă, mai ales din punctul de vedere al tehnoredactării. Cartea se numeşte Tratat despre înfrînt iar editurile (şi editorii) Charmides (Gavril Ţărmure) şi Eikon (Valentin Ajder şi Vasile G. Dâncu). În format de buzunar, cartea are 110 pagini, pe fiecare pagină fiind tipărită o singură „meditaţie” din cele dedicate temei anunţate în titlu şi care fac substanţa cărţii. Astfel că, paginile volumului par mai degrabă albe, decît tipărite. (Îmi amintesc o replică maliţioasă, rostită de un economist, în redacţia uneia dintre cele două edituri, în legătură cu stabilirea preţului cărţii: :”mai bine îi punem preţ de bloc notes, că altfel ne mai reclamă cineva că vindem cărţi incomplet imprimate!”) Desigur, această tehnoredactare atipică, ne-economică  avea (şi are) în intenţia autorului o anumită funcţie semnificantă. Dar, nu despre asta vreau să scriu acum. De reţinut sunt caracteristicile esenţiale care individualizau, chiar accentuat, cartea atît prin conţinut, cît şi prin aspect, ca obiect. O făceau (şi, îndrăznesc să spun, o fac şi acum) memorabilă, (adică uşor de memorat). Volumul s-a bucurat de cronici mai mult decît pozitive, chiar de premii. Aceste fapte se întîmplau, cum am menţionat deja, în anul 2004.

                După doi ani, în anul, se vede că mai puţin dăruit cu graţie (în ceea ce mă priveşte pe mine personal), 2006, mi se semnalează (uneori  chiar cu oarecare mirare suspicioasă, gen: „ştim noi, tu ţi-ai făcut asta…”) apariţia unei „copii în oglindă” a cărţii mele, cu titlul „întors” la 180 de grade: Tratat despre învingător.  „Obiectul” prelua de la model formatul, paginaţia, numărul de pagini, structura internă a materialului. Chiar şi grafica copertei, în esenţă. În conţinut, însă, deşi a preluat 90% din vocabularul şi construcţiile sintactice ale modelului, a înlocuit peste tot înfrînt cu învingător. Acolo unde simpla înlocuire nu era posibilă fără prea mari deranjamente sintactice, autorul s-a străduit şi a contribuit şi el cu ce şi cum s-a (mai mult nu s-a) priceput mai bine, obţinînd de multe ori efecte de-a dreptul absurde, dacă nu chiar inepte. „Gîndirea” autorului nostru însoţeşte atît de îndeaproape inspiraţia autorului parazitat încît, în partea a doua a volumului, alcătuită din referinţe livreşti prelucrate din perspectiva temei, se adapă (mai corect ar fi suge) în mod miraculos de la exact aceleaşi surse, aceleaşi texte, aceiaşi autori! Aceleaşi pagini!

                Facsimilele pe care le reproduc mă scutesc să mai continui descrierea acestui plagiat atît de evident şi, în acelşi timp, atît de greu (aproape imposibil) de dovedit, din cauza textelor imprecise, aproape idioate, ale Codurilor Civil şi Penal, în speţă. (De altfel, aud că însuşi textul Codului Civil este subiectul unui proces în care este acuzat că ar fi el însuşi „copilul” unui plagiat! http://www.juridice.ro/156954/noul-cod-civil-acuzatie-de-plagiat-guvernul-este-dat-in-judecata-update.html ) În librărie, bibliotecă, pentru orice cititor cît de cît alfabetizat este limpede că avem de-a face cu un plagiat cras. Cu un furt calificat. Pentru justiţie, însă, se poate să fie doar o „prelucrare”, o „replică”, o „variaţiune originală pe aceeaşi temă”! Adică, un furt cinstit! (Dacă aş rescrie, notă cu notă, o partitură întreagă, schimbînd doar bemolul de la cheie cu un diez, cum s-ar numi rezultatul transcrierii?)

                Dar, cine e autorul plagiatului? Bună întrebare, la care n-am răspuns, nici acum după cinci ani. „Clona” este semnată Alexandru Moscopole, dar acesta pare a fi un pseudonim, iar identitatea reală a semnatarului este strajnic protejată de editor: un anume Petru Vintilă Jr.,  proprietar presupus al Editurii Heliopolis, din Bucureşti. În această situţie, întrebarea care se pune este: la ce bun să rişti un „jaf la drumul mare”, dacă tot nu te alegi cu nimic? Nu cumva („hermeneutizînd” puţin şi semnificaţiile posibil încifrate în alegerea pseudonimului), autorului autentic, proprietar de drept al lucrării sale, i se transmite un „mesaj”? Să fie el conţinut în textul de „prezentare” semnat de editor pe coperta IV ?

        În cazul acesta nu mai avem de-a face doar cu un furt ordinar, ci cu o ameninţare destul de subtil ascunsă, venită dintr-o anumită zonă a culturii  în care şi-au găsit găzduire toate reziduurile unei pseudoculturi pseudonaţionaliste şi triumfaliste pe care o credeam epuizată. În această situaţie, oare n-ar fi mai indicat să mă adresez, nu justiţiei, ci Serviciului Român de Informaţii? Căci, din această perspectivă, nu mai avem de-a face cu un ordinar hoţ de buzunare, ci cu un potenţial terorist cultural.

                     (Pentru a citi şi confrunta cele două coloane ilustratitve, pe care aş fi putut afişa toată cartea, pagină cu pagină, daţi click pe imagini.)   

           Au mai scris despre acest ciudat, mizerabil şi misterios caz de plagiat:

           Claudiu Groza:

           http://old.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/cnfrcntul-plagiat-de-cnvingctor/15217/0/print/

            Ioan Groşan:

           http://stiri.kappa.ro/magazin/17-09-2007/gogeamite-plagiatul-150400.html

                                           Ion Mureşan:

           http://www.revistaverso.ro/images/reviste/Verso_14_15.pdf

Etichetat: Alexandru Moscopole, Eikon, Petru Vintila Jr., plagiat, Vasile Gogea

Posted in: Cuvinte împotrivite