„Colectivizarea” – o abordare istorico-sociologică de Gheorghe Şişeştean din perspectiva jurnalului ţăranului Paşca Alexa (I)

Posted on august 10, 2011

10



Complementar „dosarului” dedicat aici disoluţiei satului tradiţional românesc şi a conştiinţei identitare a locuitorilor săi, am posibilitatea să propun de această dată – graţie generozităţii profesorului Gheorghe Şişeştean, căruia îi exprim şi cu acest prilej gratitudinea mea – o interesantă (şi inedită) abordare a fenomenului cooperativizării, în care „dezgolirea” obiectivă, cu instrumentele specifice omului de ştiinţă, a faptului social pur este acompaniată de extragerea unor semnificaţii cu valoare probatorie dintr-un document subiectiv, valoros ca indicator al reflectării evenimentelor istorice în conştiinţa individuală dar şi în mentalul colectiv: un jurnal al unui ţăran care s-a opus procesului forţat de cooperativizare. Avem, aşadar, cazul fericit în care cercetătorul îşi asociază, în demersul său, un martor.

  Studiul, fiind programat a fi prezentat proximei conferinţe a Asociatiei Antropologilor din Romania, a profesorului Vintilă Mihailescu, are dimensiuni ceva mai mari. De aceea, pentru uşurarea lecturii (dintr-un anumit punct de vedere), am decis, de acord cu autorul, să-l postăm în trei episoade. Astăzi, primul:  

Între singurătate şi supravieţuire.

Un fragment de viaţă cotidiană în satul colectivizat

       Rezumat:

       Pe baza unui jurnal de însemnări voi încerca reconstituirea unor fragmente de realitate cotidiană din satul colectivizat al perioadei comuniste. Această perspectivă metodologică contextualistă, de tip localist, este importantă pentru depăşirea inerentelor precarităţi epistemologice conturate prin analiza post-festum, atât de specifică ştiinţelor socio-umane. Fără îndoială, ea nu elimină  subiectivismul, ci doar îl reduce în mod semnificativ.           

      Analiza propusă mai jos încearcă să surprindă caracteristicile cotidianului rural al ultimei perioade a societăţii comuniste româneşti pe următoarele direcţii: disoluţia satului tradiţional, de tip ţărănesc şi sfârşitul ţărănimii, apariţia unor noi sisteme de valorizare socială, destructurarea colectivismului ţărănesc, ruptura dintre urban şi rural şi între actorii sociali purtători ai acestei rupturi, efectele crizei economice a anilor  80 asupra ruralului şi urbanului.

      Premisa de la care plec este aceea că perioada comunistă nu poate fi judecată prin etichetări reducţioniste de tip nominalist; ea trebuie abordată din interioritatea propriei specificităţi, prin încercarea de reconstituire a mecanismelor de articulare socială, care generează noi fenomene, cu propria lor istoricitate, unele găsindu-şi prelungirea şi în perioada post-comunistă.                                                     

       1. Introducere

      O privire retrospectivă asupra realităţii sociale a satului colectivizat din România devine, încetul cu încetul, un moment de cercetare istorică, posibil numai prin utilizarea arhivelor şi a bibliografiei de specialitate. Actorii vii, participanţii la realitatea cotidiană, dispar de pe scena vieţii, mai ales cei care ar mai putea reconstrui, cu suficientă obiectivitate, neafectată de dimensiunea temporară sau de precarităţile mitologizante ale naraţiunii post-festum, mecanismele acţiunii sociale din anii acelei perioade, din ce în ce mai îndepărtate. Caracteristicile vieţii cotidiene se estompează, subiectivitatea interlocutorilor devine impediment major în analiză, vârsta şi contextualităţile sociale legate de aceasta fac ca realitatea cotidiană a satului colectivizat să fie dificil de reconstituit pe baza mărturiilor orale. De aceea este extrem de important să poţi reconstitui dimensiunile cotidianului din «interioritatea» lui, pe baza unor mărturii contextualiste, făcute în momentul producerii faptului social, aşa cum voi încerca în cele ce urmează, având rara şansă  de a găsi un jurnal de însemnări făcute la zi, în perioada regimului comunist.

      Studiile despre caracteristicile regimului comunist, în general şi caracteristicile regimului comunist din România, în particular, sunt extreme de numeroase şi se apleacă îndeobşte spre fenomene spectaculoase, asupra practicilor de la nivelul statului, intrigile dictatorilor, birocraţiile şi poliţia secretă[1]. Alte cărţi, în special româneşti, sunt consacrate sistemului concentraţionar din România. Ele sunt scrise, în general, de foşti deţinuţi politici[2].

      Pentru alţi cercetători, comunismul a însemnat o «istorie îngheţată», un spaţiu în care istoria şi a încetinit ritmurile, blocându-se într-o atemporalitate stereotipă, generatoare de fiinţe gregare, supuse unui regim implacabil, care le-a distrus creativitatea, contestaţia şi dorinţa de libertate. Ce a rămas după prăbuşirea comunismului, ce merită demnitatea ontologică a istoriei?[3] „Nici principii, nici coduri, nici instituţii, nici chiar o istorie”, spune un cercetător francez[4]. „Primatul statului asupra individului accentuează superioritatea absolută a întregului”[5], în raport cu persoana. Din această perspectivă, colectivismul pare a fi nota socială dominantă a regimului comunist. Teroarea şi masificarea au distrus individualităţile, contestaţia şi spiritul critic, potrivit unei asemenea situări teoretice.

     Ca urmare a aparentului comunism reformist, practicat de Nicolae Ceauşescu, la începutul anilor 70, prin gestul de recunoaştere a Republicii Federale a Germaniei, a statului Israel şi a condamnării tranşante a invadării Cehoslovaciei, în 1968, de către trupele Pactului de la Varşovia, Occidentul şi în special Marea Britanie şi America, au încercat punţi de legătură cu un regim comunist, care practica o politică disidentă în raport cu Moscova, dar care, într-o perioadă a liberalizării unor state din blocul sovietic, dezvolta în plan intern un stalinism naţionalist, în locul liberalizării.

      Consecinţa secundară a unei asemenea perspective geopolitice a Americii, de apropiere de România, perspectivă impregnată de realismul calcului politic, dar totuşi benefică pe termen lung pentru societatea românească, a fost aceea că America a considerat că regimul comunist din România poate fi reformat printr-o acţiune de «învăţare socială» a mecanismelor funcţionării sistemelor democratice.  Pe acest fundal, Congresul S.UA.  a iniţiat un program de schimburi de cercetători, specializaţi în ştiinţele sociale, în primul rând antropologi, care să analizeze realităţile din cele două ţări. Munca lor nu era numai una ştiinţifică, ci şi indirect, pedagogică. „Congresul SUA stabilise aceste legături în ideea că interacţiunea dintre americani şi ceilalţi participanţi ar contribui la subminarea sistemului comunist. Argumentul lor a fost acela că cercetătorii străini vor recunoaşte superioritatea modului de viaţă american şi că, odată întorşi acasă, vor deveni opozanţii comunismului. În acelaşi timp, propriii noştri cercetători din străinătate vor fi ei înşişi agenţi ai schimbării, glorificând modul nostru de viaţă”[6]. Intenţia educativă în tainele democraţiei a Congresului SUA a fost însă deturnată de statul român, care a trimis în SUA cercetători din domeniul ingineriei şi ştiinţelor exacte: „interesul principal cădea pe ştiinţă şi tehnologie, finalitatea fiind obţinerea de informaţii şi practici mai puţin întâlnite în Est. Pe scurt, erau interesaţi de transferuri tehnologice. Aşadar, în timp ce în SUA participanţii erau axaţi pe ştiinţe umaniste, candidaţii români erau specializaţi pe ştiinţe exacte şi inginerie”[7]. Ia astfel naştere, în 1977, Romanian Research Group, cuprinzând antropologi ca  Sam Beck, John, M. Cole, David A. Kideckel, Marilyn Mc Arthur, Steven Randall şi Steve Sampson. Lui David Kideckel îi vom datora o remarcabila cercetare a cotidianului românesc rural, din perioada comunistă, intitulată, în versiunea americană,  The Solitude of Collectivism. Villagers to the Revolution and Beyond[8], iar versiunea românească, Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara Oltului în perioada comunistă şi în primii ani după Revoluţie[9].

      Prin ce se distinge perspectiva lui D. Kideckel faţă de perspectivele prezentate anterior, despre regimul comunist?

     Pe linia situării teoretice în relativismul cultural, numai abordările localist-contextualiste, pot lămuri mecanismele interne ale unei societăţi, în cazul de faţă, înţelegerea realităţii româneşti «în propriii săi termeni».[10] Cu alte cuvinte, descifrarea logicii acţiunii sociale, a mecanismelor de funcţionare ale unei societăţi, a raportului individ-stat, individ-comunitate, rolul şi caracteristicile reţelelor sociale în construcţia de status. Printr-o asemenea situare metodologică, în analiza întreprinsă pe societatea românească în perioada comunistă, luând ca bază de cercetare Ţara Făgăraşului, D. Kideckel va dezvălui complicatele raporturi dintre individ şi statul socialist, răspunsurile sociale la presiunile economice şi politice ale regimului comunist, adaptabilitatea şi nemulţumirea populaţiei faţă de sistemul social, elemente care se constituie, finalmente, în ceea ce am putea numi strategia individuală şi socială a supravieţuirii în comunism. „Cazul Ţării Oltului însă, ca şi cei patruzeci de ani ciudaţi de socialism în estul şi centrul Europei sugerează că relaţia dintre stat şi popor nu este atât de simplu dihotomizantă. Toate aceste cazuri indică, de fapt, un paradox: acela că practica vieţii cotidiene şi reproducerea instituţiilor sociale în comunităţile socialiste au facilitat dominaţia statului, la fel cum au creat şi condiţiile şi conştiinţa care i-au grăbit propriul deces”[11]. Astfel, perioada comunistă nu mai este un hiatus al istoriei, ea este producătoare de istorie specifică, cu propria logică a acţiunii sociale şi generează fenomene particulare, în încercarea indivizilor şi a comunităţilor de a se adapta şi a reproduce funcţionarea organismului social. Unele fenomene sociale generate în cadrul sistemului socialist îşi vor prelungi funcţionalitatea şi în perioada post-comunistă. Astfel, deşi ideologic comunismul profesează o doctrină comunitaristă, în practică, pe fundalul marilor procese de mobilitate socială, de transformare a structurilor economiei rurale, prin deposedarea efectivă a ţăranilor de propriul lor pământ, paralel cu industrializarea socialistă, individul va adopta noi strategii cotidiene ale supravieţuirii: individualismul va lua loc colectivismului, se vor produce marile rupturi între tradiţia rurală de tip ţărănesc şi noua ruralitate post-ţărănească, în curs de constituire, după colectivizare, penuriei de alimente şi alte bunuri îi vor fi construite răspunsuri sociale bazate pe strategii-evantai, centrate pe gospodăria lărgită, cu construcţii de status cât mai diversificate ale membrilor gospodăriei, pe vârstă, sex şi nivel educaţional, pentru a multiplica şansele de acces la un număr cât mai mare de bunuri şi vor fi construite noi reţele sociale, în paralel şi chiar în opoziţie cu ideologiile egalitariste promovate de regimul comunist.

      Perspectivele antropologice construite de D. Kideckel sunt de o mare utilitate şi în analiza caracteristicilor vieţii cotidiene din ruralul perioadei comuniste din alte zone ale României. De aceea, în prezentarea mea voi face referinţe la observaţiile antropologului american, ori de câte ori acest lucru se va impune.

      Acest studiu consacrat vieţii cotidiene dintr-un sat colectivizat din România comunistă are ca principală sursă de informaţii un jurnal de însemnări făcute ocazional de un ţăran dintr-un sat sălăjean . Pe baza lor am încercat să refac fragmente din realitatea cotidiană, urmărind următoarele aspecte: disoluţia satului tradiţional, ca urmare a colectivizării agriculturii şi genezei unor noi valori sociale, caracteristicile practicilor de muncă şi a relaţiilor sociale constituite în interiorul unui sat colectivizat, efectele crizei economice a anilor  ‘80 asupra vieţii sociale româneşti, în general şi a celei rurale, în particular, clivajele sociale profunde care s-au produs între lumea ţărănească în curs de dispariţie şi noile categorii sociale apărute ca urmare a  intenselor procese de urbanizare şi industrializare şi modul în care sunt percepuţi agenţii partidului comunist-activiştii de partid, în realitatea rurală.

      Premisa teoretică de la care am plecat este aceea că perioada comunistă nu poate fi etichetată nominalist ca o perioadă a unei «istorii îngheţate». Ea are propria istoricitate, agenţi sociali ai acesteia, care încearcă să găsească strategii de răspuns la provocările unei istorii agresive, pentru a putea supravieţui în condiţiile deosebit de grele impuse societăţii româneşti de reprezentanţii unui sistem social care încerca ştergerea tradiţiei şi a memoriei colective.

       2. Scurtă istorie a unui jurnal de însemnări

       În 1993 eram pe teren în satele de pe Valea Someşului, din judeţul Sălaj, când cineva mi-a semnalat faptul că în satul Aluniş, din comuna Benesat, există un bătrân, fost deţinut politic, o persoană foarte respectată şi cunoscută în toată zona. Aşa am ajuns să-l cunosc pe Paşca Alexa, care avea pe atunci în jur de 70 de ani (din păcate, între timp a murit).

      În 1948 el se înscrie, alături de alţi ţărani din zonă în P. N. Ţ, care activa în ilegalitate. În 1949, este arestat şi judecat de Tribunalul Militar din Cluj Napoca, fiind condamnat la 4 ani de puşcărie pentru „activitate subversivă contra regimului comunist”. A făcut 5 ani de detenţie în închisorile din Gherla şi Poarta Albă, la colonia de deţinuţi politici „Peninsula” din Dobrogea, unde a lucrat la construcţia canalului Dunăre-Marea Neagră.

      Târziu după eliberarea sa, adică din 1971, începe să îşi consemneze în caiete de memorii impresii din realitatea zilnică. Cele mai multe dintre aceste impresii se referă la fenomene meteorologice, însă aceste memorii conţin şi o serie de observaţii extrem de interesante privind viaţa satului în ultima perioadă a regimului comunist. În total sunt 14 caiete de însemnări, însă nu am selectat decât însemnările legate de viaţa cotidiană a satului şi zonei şi altele mai generale, prin care sunt caracterizate anumite aspecte ale regimului comunist. Însemnările se referă la întreaga perioadă 1971-1985. În prezentarea de mai jos am încercat să grupez tematic însemnările, astfel încât să construiesc o imagine a unor fenomene sociale specifice lumii rurale din perioada comunistă. Însemnările se referă la o perioadă în care ţărănimea a încercat să se acomodeze cu noua situaţie istorică. Revolta specifică anilor ’50 a fost înlocuită printr-o atitudine fatalistă, contestaţia socială curajoasă printr-o demoralizare generalizată. Noile cadre sociale au remodelat mentalităţile şi imaginarul colectiv.

      3. Despre satul tradiţional, disoluţia tradiţiei şi însingurare rurală

      Cooperativizarea agriculturii a marcat începutul procesului de disoluţie a satului tradiţional. Precizez că noţiunea de “sat tradiţional” este ambiguă prin extensia vag conturată: ea poate desemna realităţi sociale diferite, atât din perspectiva diacronică, cât şi geografică; valoarea ei metodologică este relevantă numai din perspectiva distincţiei dintre satul ţărănesc şi satul post-ţărănesc, “desţărănizat”, fază a ruralităţii actuale. Potrivit acestei distincţii, înţelegem prin sat tradiţional, satul de tip ţărănesc, a cărui istorie, în general, tinde să se destructureze la începutul anilor 60 ai secolului al XX-lea[12].

      Deşi unii sociologi români vorbesc după 1989 despre „reţărănizarea agriculturii”, în condiţiile revenirii la mica proprietate parcelară, credem că un asemenea indicator  nu este suficient pentru a vorbi despre o scurtcircuitare a istoriei în sensul reţărănizării ei. În perioada târzie, post-comunistă, categoriile rurale care folosesc agricultura ca mijloc complementar de subzistenţă şi chiar de venituri sunt extrem de diverse, dar neţărăneşti, poate cu rare excepţii. Pentru cele mai multe categorii rurale (pensionari, muncitori industriali, funcţionari, profesori, preoţi), acolo unde se mai practică, agricultura este o sursă suplimentară de consum şi ocazional, de venituri complementare celor obţinute din activităţi neagricole. Această constatare, valabilă şi în primii ani post-comunişti şi-a întărit valabilitatea pe măsura trecerii timpului; în prezent se constată ca şi în Franţa (în deceniul şapte), apariţia unui neo-rural, nu numai «desţărănizat», dar şi din ce în ce mai mult neagricol, pentru că un număr din ce în ce mai redus de persoane sunt implicate în activităţile de cultivare a pământului[13].

     Colectivităţile rurale de tip ţărănesc încep să intre în disoluţie odată cu colectivizarea agriculturii. În primul rând, deposedarea ţărănimii de pământ o transformă din punct de vedere economic într-o categorie socială lipsită de independenţa deciziei şi a producţiei agricole, obligată pentru a subzista, fie să lucreze în CAP, în noi raporturi sociale de muncă, care refac practici asemănătoare cu cele medievale, fie să intre în noile cadre ale sistemului economic industrial, de tip urban. În cazul navetiştilor, aşa cum observa şi D. Kideckel, naveta este o strategie dezirabilă pentru multiplicarea şanselor de acces la resurse, atât la veniturile de tip salarial, cât şi la cele agricole, ca urmare a participării navetistului şi a familiei sale la activităţile agricole din CAP, cât şi la cele de pe lotul de 30 de ari, menţinut în folosinţa gospodăriei. Acest lot este o sursă importantă de subzistenţă, dar în acelaşi timp şi un factor de presiune folosit de autorităţile locale pentru a obliga familiile rurale să presteze munci agricole în CAP, în caz contrar existând pericolul pierderii lui.[14]

      În al doilea rând, sistemele sociale de asigurare a solidarităţii comunitare îşi pierd relevanţa societară apărând noi sisteme de valorizare socială: pământul nu mai este o sursă de prestigiu, agricultura este considerată o activitate inferioară, rezervată femeilor, bătrânilor şi celor fără competenţe educaţionale, se produce ruptura comunitară între cei migraţi la oraş şi cei rămaşi, între cei cu venituri superioare obţinute din activităţi neagricole şi cei implicaţi exclusiv în agricultură. Satul nu mai este un organism comunitar bazat pe intercunoaştere şi control social ci un factor producător de atomizare socială. Dar iată cum descrie Henri Mendras caracteristicile satului de tip ţărănesc, a cărui istorie se termină, în general, în Europa, în deceniul al şaptelea al secolului trecut:

      Societatea rurală se subdivide în colectivităţi locale, care trăiesc în relativă autarhie demografică, economică şi culturală… Toate colectivităţile erau de acelaşi gen, dar fiecare era originală.

      Fiecare colectivitate este un grup de intercunoaştere, unde fiecare cunoaşte pe toată lumea şi toate ipostazele celorlalţi. Raporturile sociale sunt, aşadar, personale şi nonfuncţionale, dar şi segmentare. Colectivitatea reuneşte ţărani propriu-zişi (agricultori, crescători de animale, proprietari de pământ, arendaşi sau salariaţi şi familiile lor) şi ne-ţărani (notabilităţi, artizani, comercianţi etc.); însă tonul dominant al societăţii este dat de ţărani. Puterea aparţine în mod normal notabilităţilor, care se găsesc în poziţie marginală între colectivitatea locală şi societatea globală. Clivajele principale sunt adesea de ordin ierarhic, după o scară a prestigiului socio-economic. În alt caz, ele pot fi de ordin ideologic, ecologic sau familial în sens larg; rudenia şi clientela se confundă adesea. În sfârşit, categoriile de vârstă şi sex sunt, în general, puternic precizate.

      În colectivităţile atât de bine structurate totul contribuie la stabilitatea ansamblului, iar schimbarea nu se poate manifesta decât foarte lent, indirect şi devenind, în final, autocontradictorie. Aceste colectivităţi nu sunt încremenite dar, în afara crizelor grave, ele evoluează lent, în ritmul generaţiilor. Orice inovaţie, fie ea tehnică, economică sau demografică, vine din exterior… Într-un astfel de sistem social, individul nu trebuie să se adapteze la situaţii noi, nici nu trebuie să ia decizii; el nu trebuie nici să se exprime, nici să se deschidă către ceilalţi, care îl cunosc sub toate aspectele. El are, aşadar, tendinţa de a-şi rămâne fidel sieşi şi imaginii pe care ceilalţi o au despre el. Manifestarea sau exprimarea sentimentelor şi opiniilor personale nu este încurajată de către codul de valori şi norme[15].

      Deşi «sfârşitul ţărănimii» se produce aproape sincron în Europa Occidentală şi în cea Orientală, mecanismele sociale ale genezei acestui fenomen sunt diferite. În Occident acest fapt a avut loc pe o cale organică, prin introducerea unor noi tehnologii şi instrumentar agricol, comasarea pământurilor şi organizarea cooperativelor agricole, fenomene care vor genera explozia productivităţii şi dispariţia micii proprietăţi parcelare ţărăneşti, incapabile să reziste concurenţei sistemului fermier.[16]

      În România «sfârşitul ţărănimii» s-a produs pe o cale etatistă, impusă din exterior de statul comunist, în procesul de colectivizare a agriculturii, fenomen care va produce ample restructurări ale satului românesc, dar numai parţial pe linia modernizării sale. El va fi împins într-o subdezvoltare cronicizată, ca urmare a precarităţii resurselor umane şi materiale şi a ineficienţei activităţilor agricole din cadrul CAP.

      În jurnalul său, Paşca Alexa va consemna asemenea fenomene. Astfel, furtul, din ce în ce mai generalizat, mai ales în ultimii ani ai perioadei comuniste, este văzut ca o soluţie legitimă, ca o compensaţie a faptului că autorităţile nu plătesc munca prestată şi au instituit arbitrariul în raporturile de muncă:

      Prin sat era o atmosferă ca în zi de lucru, toată lumea alerga în toate părţile fiind culesul porumbului şi mulţi au mers la grajdurile CAP ca să-şi ia partea pentru lucru, dar era o nemulţumire generală, era mai greu decât pe vremea boierului, căci atunci ţăranul dacă lucra la boier ştia de la început cât primeşte, dar la CAP omul muncea dar niciodată nu ştia ce drepturi are după această muncă. Acest fapt a făcut ca în popor să apară un spirit de furt. Toţi furau din hotar, pe ce puteau pune mâna, având sădit în suflete acest sentiment că numai dacă furi atunci ai, altfel rămâi cu munca.

      Acest sentiment a făcut ca în ziua de 29 octombrie 1977, când s-a cules porumbul la CAP, mulţi, adică ce mulţi, că aproape toţi oamenii care au cules, au dus saci cu porumb pe la casele din marginea satului, dar prinzând de veste autorităţile, în frunte cu primarul Opriş Emil şi miliţia au venit şi făcând control şi găsind saci cu porumb, i-au confiscat. Duminică, 30 octombrie, dimineaţa, mulţi oameni pe care nu-i găsise miliţia seara, nu au avut răbdare ca să lase porumbul acolo unde l-au ascuns, au mers chiar în timpul când era slujbă la biserică ca să-l aducă, dar cum miliţia tot pândea, pe mulţi i-a prins. La câtva timp după aceea au fost chemaţi la Sfatul Popular, unde au fost judecaţi, aplicându-li-se diferite amenzi, ajungând  chiar până la 800-1000 de lei. Toate acestea de mai sus au fost generate de starea de nesiguranţă în care trăieşte ţărănimea în aceste timpuri, după ce proprietatea personală asupra pământului a fost desfiinţată. Acuma ţăranul care muncea pământul ar fi mulţumit dacă i s-ar da 1/3 din producţie… dar nu li se dădea, mai ales aici la noi. Acest sistem nu corespundea vieţii, nu se putea administra fără ca să se facă abuzuri[17].

      Un lucru ciudat, nemaiauzit, s-a făcut în acest timp cu ţărănimea la culesul porumbului, când din ordinul autorităţilor a fost adusă forţă militară (miliţie şi gărzi patriotice), sub a cărei supraveghere s-a făcut culesul, ca să nu se fure. Să zicem că aceste măsuri erau oarecum justificate, dar de ce înainte, când ţăranii aveau pământurile în proprietate, nu se întâmplau furturi?

     Care ar fi cauzele acestor furturi?

      Prima cauză este că ţărănimea şi-a pierdut încrederea în sistemul de conducere, de către care a fost minţită mereu. De aici a urmat o a doua cauză, cea mai gravă: populaţia trăieşte tot timpul cu frica de foamete în spate, aceasta a provocat în om un spirit de acaparare, neştiind ce va aduce ziua de mâine. Dacă nu li se dă aproape nimic, nu-i de mirare că fură[18].

      În agricultură a început culesul. Ca de obicei, cu miliţia, pentru că ţărănimea, care nu are nici o siguranţă că va primi ceva, s-a obişnuit să fure. Acest obicei este atât de frecvent încât nici miliţia nu mai poate să o scoată la capăt cu ţăranii. Pe aici nici miliţia nu se pretează la acte de mare constrângere, ştiind bine că obiceiul de a fura s-a născut din cauză că ţăranilor nu li se plătea munca, nici pe sfert şi niciodată nu ştiau ce vor primi pentru munca depusă şi dacă vor primi ceva sau nu.

      O altă latură negativă e că se face multă pradă, din cauza proastei organizări a muncii. De sus veneau ordine stricte, ca, spre exemplu, până la data de… să fie cules porumbul siloz şi să fie semănat grâu şi atunci, dă-i pe el, cu toate forţele. Dacă cumva se apropia termenul şi nu se termina recoltatul, atunci sute de kilograme de porumb se îngropau în pământ şi se semăna grâu. Tractoriştii spuneau că n-au ce să facă, sub brazdă nu se cunoaşte ce a fost semănat înainte[19].

      S-a continuat strângerea recoltei de pe câmp. Au fost puşi paznici, cărora li s-au dat arme şi cartuşe. Nu ştiu dacă cartuşele erau de război sau numai de manevră. Ţăranii erau atât de supravegheaţi încât nu puteau să ia nici un cucuruz. Dacă-i prindea miliţia îi amenda foarte aspru, iar prin alte părţi erau trimişi prin tribunale, de unde puteau ajunge chiar şi în închisoare.

     Copiii de şcoală, în loc ca să înveţe, erau duşi de către profesori şi învăţători pe câmp, la cules de porumb sau alte produse. Veneau şcolarii de pe la oraşe, cu sutele, la cules de porumb, în frunte cu profesorii. Aceştia nu lucrau, numai supravegheau elevii ca să lucreze. Muncitorii din întreprinderi erau, de asemenea, scoşi pe câmp, la cules. Bineînţeles acest timp nu era plătit, lucrau pe degeaba. Ba încă li se dădea de lucru în acord, norme de lucru, la cules porumbul.[20].

      În vremea aceasta se dă o mare luptă între ţărănime şi autorităţile locale, din cauză că după munca depusă în CAP nu li se dăduse nimic, în afară de ceva fân şi pănuşi, precum şi o nimica toată de bani.

      Armele întrebuinţate de ţărani erau: furtul, sabotajul şi delăsarea:

  1. furtul nu era propriu-zis furt, ci o însuşire, fără voia autorităţilor, a celor ce li se cuvenea, după munca depusă. Dacă nu li se dădea nimic, ţăranii îşi luau singuri, prin furt;
  2. Sabotajul, în sensul că nu lucrau la timp şi la cules oamenii mai lăsau cucuruzi prin pănuşi. Întârziau cât puteau culesul, pentru a putea să-şi ducă acasă porumbul;
  3. Nepăsarea, în sensul că nimănui nu-i păsa de averea CAP. Toţi se preocupau numai de propria lor soartă[21].

[1] David A. Kideckel, Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara Oltului în perioada comunistă şi în primii ani după Revoluţie, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 17

[2] Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, Paul Goma, Gherla, Editura Humanitas, 1990,  Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul 1 (anii 1949, 1952-1954), Editura Albatros 1991, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul 2 (anii 1953-1954), Editura Albatros 1991 şi lista ar putea continua.  

[3] Deşi sintagma «demnitatea ontologică a istoriei» poate părea o construcţie lingvistică preţioasă, aşa cum, de altfel, am fost criticat de unii istorici empirişti, printr-o asemenea sintagmă am vrut să sugerez faptul că potrivit unor orientări reducţioniste comunismul a reprezentat o ruptură a istoriei, un hiatus, din care nimic nu este de reţinut. Evident, ca abordare sociologică, sunt împotriva unei asemenea perspective; comunismul este un moment din istoria românească, pe care trebuie sa ni-l asumăm şi să-i surprindem logicile sale interne, dincolo de orice judecăţi de valoare.

[4] F. Furet, Le passé d’une illusion, R. Laffont/Calman-Lévi, Paris, 1995, p.12                                                                                                                           

[5] Radu Clit, Cadre totalitaire et fonctionnement narcissique. Effets psychiques collectifs et individuels du pouvoir de l’état communiste est-éuropéen, Ed. L’Harmattan, Paris, 2001,  p. 14

[6] John W. Cole, Etnologia europeană: opt teze, în Cristina Papa, Giovanni Piza, Filippo M. Zerilli, Cercetarea antropologică din România. Perspective istorice şi etnografice, Ed. Clusium, 2004, p. 24

[7] John W. Cole, op. cit., p. 25

[8] David A. Kideckel, The Solitude of Collectivism.Romanian Villagers to the Revolution and Beyond, Cornell University Press, 1993

[9] David A. Kideckel , Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara Oltului în perioada comunistă şi în primii ani după Revoluţie, Ed. Polirom, Iaşi, 2006

[10] D. Kideckel, op. cit., p. 19

[11] D. Kideckel, op. cit., p. 16

[12] Pentru discuţii pe marginea noţiunii, vezi Gh. Şişeştean, Maramureşul –între tradiţie şi deconstrucţie identitară, Sociologie românească, vol. VII, nr. 2, 2009, pp. 69-81

[13] A se vedea în acest sens Nicole Mathieu, La notion de rural et les rapports ville campagne en France. Des années cinquante aux années quatre-vingts, nr. 197/1990, Etudes rurales,  H. Mendras, La fin des paysans, Ed. Babel, Paris, 1991, Gh. Şişeştean,  Criza lumilor ţărăneşti, Analele Universităţii din Oradea, seria filosofie-sociologie, Oradea, 1996

[14] D. Kiderckel, op. cit., p. 60

[15] Henri Mendras, La fin des paysans, Ed. Babel, Paris, 1991, pp. 18-19

[16] Pierre Lamaison, De la transsmision à l’abandon, Etudes rurales, nr. 110-111, 1988, p. 17. În acest studiu se examinează procesele de schimbare a agriculturii şi spaţiului rural francez, în deceniile VI-VIII, ale secolului XX, când în mai puţin de 30 de ani are loc procesul de dispariţie a țărănimii, dezvoltarea sistemului bazat pe marea fermă agricolă şi extraordinara explozie a productivităţii. Câteva date statistice sunt semnificative pentru surprinderea acestor mutaţii ce au determinat o adevărată “desţărănizare a ruralului”: în 1963 agricultura franceză avea peste un milion de tractoare, în timp ce în 1955 numărul lor era abia la 300.000; productivitatea muncii în agricultură a crescut în intervalul 1950 – 1980 într-un ritm anual de 7%, fapt ce a determinat o creştere cu 2/3 a producţiei agricole. În 1960 un agricultor producea hrana pentru şapte persoane, în timp ce în 1983, un agricultor hrănea 40 de persoane. Procesele de comasare a proprietăţilor, de creare a marilor exploatări agricole, sunt paralele cu marele exod rural: între 1963 – 1985 au dispărut 800.000 de exploatări agricole familiale de tip tradiţional, bazate pe mica proprietate. Populaţia agricolă a suferit un accentuat proces de îmbătrânire şi de scădere a ratei natalităţii: în 1983, vârsta medie a populaţiei agricole a fost de 53 de ani, 63% dintre agricultori având peste 55 de ani, în timp ce populaţia sub 35 de ani reprezenta numai 20%. În 1982, numărul mediu de copii pe o familie de agricultori a fost de 0,9 copii, în timp ce în mediul muncitoresc acest indice era de 1,4 copii. Întregi zone montane au fost vidate demografic; în anii ‘60, între 2.000 – 4.000 de şcoli şi-au închis anual porţile.

[17] Paşca Alexa, Caietul 6, nota din 30 octombrie 1977

[18] Paşca Alexa, Caietul 12, nota 12 septembrie 1982

[19] Paşca Alexa, Caietul 14, nota septembrie 1985

[20] Paşca Alexa, Caietul 14, nota octombrie 1985

[21] Paşca Alexa, Caietul 14, nota noiembrie 1985

        Şi acum, un binemeritat moment de relaxare oferit de SIGHET ONLINE: http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=15404:concert-de-muzic-clasic-pe-valea-vaserului-6-august-2011&catid=37:cultura&Itemid=133#josc17983 . Pentru care, desigur, multumim frumos!

Posted in: Ipote(nu)ze