Între singurătate şi supravieţuire.Un fragment de viaţă cotidiană în satul colectivizat (II)

Posted on august 11, 2011

8



                (Continuăm, postînd partea a doua din studiul profesorului Gheorghe Şişeştean, de sociologie istorică, dedicat vieţii cotidiene în satul cooperativizat.)

              Schimbarea valorilor sociale, lipsa de încredere în instituţii şi autorităţi, disoluţia spiritului civic şi a solidarităţii colective, considerarea furtului ca un fapt normal, compensaţie la furtul muncii proprii de către reprezentanţii regimului comunist, sunt fenomene sociale produse în timpul regimului comunist, dar se pare că logica acţiunii sociale în această direcţie se reproduce şi în perioada post-comunistă, pe fundalul structurilor mentale construite anterior.

      Sistemul economic comunist este generator de individualism, izolare socială şi este incapabil să realizeze proiecţii ale unor scopuri sociale, care să solidarizeze societatea:

      Din punct de vedere psihic şi social, oamenii erau trişti şi se observă o mare delăsare, mai ales din punct de vedere social nu era nici o activitate care să ducă la ridicarea morală a oamenilor. Toată lumea era într-o stare de egoism, negândindu-se deloc la interesele sociale, părea că toată lumea ar trăi numai până mâine[1].

     În ziua de Bunavestire, preotul a fost obligat de autorităţi să intre mai degrabă în biserică, pentru ca oamenii, mai ales femeile-pentru că multe femei erau acasă-să poată merge la CAP, la pus ceapa, lucru zadarnic, căci poporul nu a mers, decât foarte puţini, aşa că mai bine ar fi lăsat lumea în pace. Preotul s-a grăbit aşa de tare cu serviciul religios, încât nici utrenie nu s-a făcut.

       Viaţa ţărănimii în acest timp avea multă nelinişte şi nesiguranţă, care erau provocate de sistemul economic care mai mult a dat ţărănimea     înapoi, mai ales că era o continuă nestabilitate. Ţăranul nu se putea considera stăpân pe nimic. Niciodată nu ştia ce va aduce ziua de mâine, era cu totul la discreţia administraţiei şi conducerii cooperativiste, care nu puteau asigura bunul mers al agriculturii, tot schimbau, când una, când alta[2].

      Oamenii trăiau tăcuţi, văzându-şi fiecare de lucrul lui şi nu-i mai auzeai vorbind de probleme sociale. Ei trăiau o viaţă socială închisă şi monotonă, mai ales la sate. Apusese vremurile când satul îşi trăia viaţa deschisă şi din plin[3].

      Biserica a rămas aproape unicul spaţiu al socialităţilor rurale, dar sărbătorile de iarnă nu mai reuşesc să reconstruiască mecanismele de socializare colectivă:

      La biserică, oameni din ce în ce mai puţini. Satul pare şi-n zilele de sărbătoare ca un adevărat lagăr de muncă, nici un semn că ar fi zi de sărbătoare, doar clopotele de la biserică vestesc oamenilor că Dumnezeu încă nu ne-a uitat[4].

      Crăciunul. In afară de liturghie, în restul zilei nu a mai fost, ca de obicei, un eveniment care să fi dat satului un aspect mai vital. Dacă nu ar fi biserica, cred că mulţi oameni nu s-ar vedea cu anii[5].

      Crăciunul. Un lucru iarăşi destul de dureros e că nu se colinda aproape deloc, adică nu se cântă colinde, ca înainte, de răsuna satul. Acum după ora 11 noaptea satul a fost cufundat într-o linişte nemaiîntâlnită în alte timpuri. De abia pe la 3-4 dimineaţa s-au mai auzit ceva colinde, foarte puţine, cu toate că timpul a fost foarte bun, dar lipsea curajul de altădată.

      A doua zi de Crăciun la biserică au fost numai 2-3 oameni şi câteva femei. La ieşirea din biserică era un timp aşa de frumos, cu cer limpede şi un soare strălucitor, dar satul părea că doarme, nu era nicio mişcare, doar câţiva oameni care plecau la tren, pentru a merge la lucru, la Baia Mare. Aceste sărbători au fost destul de sarbede, doar în biserică s-a văzut că viaţa mai pulsează încă, fiind singurul loc în care oamenii s-au mai văzut unii pe alţii, laolaltă[6].

      Ca şi aspect, această noapte a fost destul de posomorâtă, nu s-au colindat oamenii, unii pe alţii, doar tineretul a mai umblat, feciorii la fete. Dar acest tineret smuls de la ţară, de la tradiţie, s-a prezentat destul de slab, nu mai era acel suflu plin de viaţă, care era înainte de cooperativizare şi cred că nu o să mai fie niciodată. Aceasta s-a întâmplat odată cu ruperea ţăranilor de la pământul străbun şi transformarea lor în semiiobagi sau neosclavi[7].

      Crăciunul. Nu ştiu, mi se pare mie sau este un trist adevăr că mai ales în ultimul timp oamenii îşi pierd din ce în ce mai mult din vitalitate, nu mai sunt veseli ca altădată şi dacă mai vezi undeva un om ce pare vesel este numai în aparenţă. O stare de apatie se observă peste tot, parcă oamenii sunt la închisoare, numai acolo am observat aşa ceva[8].

      Dacă trecem cu privirea înapoi, cu numai 10-15 ani, vom constata că sărbătorile de atunci ale Anului Nou erau mult mai vesele. Şcolile şi învăţătorii de atunci căutau să dea acestei sărbători un fast deosebit, prin serbările organizate în seara de 31 decembrie, urmate de petrecerea cu joc şi voie bună, până spre ziuă, a tuturor locuitorilor. Dimineaţa eram treziţi din somn de grupurile de ţigani care umblau cu muzica, ca să colinde. Acum toate acestea au dispărut, fiind înlocuite de izolarea oamenilor în case, în faţa televizoarelor. Şi în acest an biserica a mai schimbat monotonia acestei zile de început de an. După masă, aceeaşi viaţă monotonă care a fost şi noaptea[9].

      În seara de Anul Nou, la şcoală s-a înjghebat o mică serbare a tineretului, departe de serbările ce se făceau înainte de colectivizare, la care participa tot satul… După masa zilei de Anul Nou satul părea pustiu, nu mai erau acele jocuri populare, care dădeau atâta farmec satului şi semănau atâta voie bună în sufletele oamenilor[10].

      Modernizarea rurală din perioada comunistă a marcat şi apariţia unor noi strategii ale familiei rurale, centrate pe gospodărie şi nu pe pământ. Deposedarea ţărănimii de pământ a făcut ca ea să-şi reorienteze opţiunile spre redimensionarea gospodăriei, care tinde să devină din bigeneraţională, trigeneraţională, fenomen remarcat şi de D. Kideckel pe cazul Ţării Oltului[11]. Casa este semn social de prestigiu şi formă de etalare a bunăstării şi este mai puţin valorificată prin dimensiunea sa funcţională, a locuirii. Toate aceste forme de modernizare rurală nu pot să compenseze fenomenele de desocializare, iar alcoolul devine soluţia la problema însingurării sociale:

      Veselia nu mai este ca înainte, când oamenii aveau pământul lor şi erau liberi. Nu trebuiau să se scoale şi să plece pe şantiere.

      Mâncare, băutură, haine frumoase, sunt din belşug, dar pacea şi liniştea au dispărut aproape complet, doar alcoolul îi mai veseleşte puţin, că de băut se bea ca niciodată. Odată cu colectivizarea a încetat şi voia bună în sat, oamenii, mai ales tineretul, pleacă cu toţii pe la oraşe şi fabrici, în sat rămân numai bătrânii şi femeile, dar au început să plece şi din ele. Au început să apară case pustii, CAP-ul merge din ce în ce mai rău, pământul este tot mai prost, pentru că nu e îngrăşat şi nu-i cine-l lucra. La vite sunt ca îngrijitori cei mai slabi oameni, care nu au avut unde să plece. Meseriaşi în sat au rămas puţini şi aceia oameni în vârstă[12].

      Ca şi aspect, casele erau frumos împodobite, cu lucruri de mână, mobilă, multe draperii, prea multe, doar că în multe case nu se locuia, deoarece mulţi oameni pe lângă casa propriu-zisă aveau făcute bucătării, unele separate, adevărate căsuţe, iar altele erau la un capăt al şurii, unde odată erau depozitate bucatele şi alte lucruri gospodăreşti. Acum, de când cu colectivizarea, nu mai aveau ce să pună în ele şi le-au transformat în locuinţe, mai ales pentru bătrâni, putând fi mai uşor încălzite, mai ales că tineretul, aproape tot, era plecat pe la oraşe. Acum, cu toată frumuseţea lor, casele păreau pustii, cele mai multe, nu mai pulsa în sat viaţa ce a fost odată. Din ce în ce oamenii sunt mai izolaţi unii faţă de alţii. Tehnica şi modernismul, e adevărat, le-a mai uşurat munca, dar le-a stricat sufletul şi le-a luat libertatea însăşi. Televiziunea nu face altceva din om decât un animal pe care treptat îl distruge sufleteşte, făcându-l un simplu automat care e legat de butoanele de comandă ale unor indivizi care-i dau ceea ce-i interesează pe ei. Treptat, omul se transformă într-un robot, cu puţină raţiune.

      Ţăranul, care altădată era aşa de legat de tot ceea ce era natură, creşterea animalelor şi frumuseţea vieţii satului său, acuma e aproape scârbit de toate, nimic nu-l atrage, nimic nu-l bucură, pentru că pe nimic nu e stăpân. Libertatea este legată de proprietate, unde nu-i proprietate acolo nu poate fi libertate.

      Toţi aşteaptă ceva. Ce? Niciunul nu ştie, e o nesiguranţă a zilei de mâine, nimeni nu e sigur pe nimic. De aceea oamenii beau, beau continuu, până şi femeile au apucat calea beţiei şi a dezmăţului, chiar şi aici la noi în sat, unde femeile şi-au lăsat bărbaţii, familia şi copiii, plecând în lumea distracţiilor. Unde vom ajunge? Cine-i vinovat? Greu de spus[13].

       4. Despre situaţia în CAP

       După colectivizare, fiecărei gospodării rurale i s-a lăsat un «lot ajutător», de obicei pe locul în care se afla gospodăria şi având, în principiu, maximum 30 de ari de pământ. Potrivit lui D. Kideckel,[14] „aceste parcele acopereau până la trei pătrimi din nevoile de subzistenţă ale populaţiei rurale şi erau o sursă importantă de furaje pentru animale, cartofi, zarzavaturi şi fructe… Accesul la această recoltă era important în special în perioada de criză economică a anilor ‘80. Datorită acesteia, ţăranii şi-au putut menţine un standard minim de alimentaţie, în timp ce muncitorii de la oraş, mai ales cei lipsiţi de legături puternice cu mediul rural, se chinuiau enorm. Datorită importanţei pe care o avea parcela pentru ţăran, reprezentanţii statului au utilizat-o frecvent ca monedă de schimb pentru manipularea şi mobilizarea forţei de muncă agrare şi pentru a se asigura că ţăranii acceptă politica statului”. Asemenea situaţie se regăseşte, pe cazul satului Aluniş, în însemnările lui Paşca Alexa:

       …Din punct de vedere moral, poporul este foarte tulburat, mai ales ţărănimea, întrucât la un congres al cooperativelor  agricole (unde bineînţeles au fost prezenţi mai mult cei care conduceau aceste unităţi, decât ţăranii), s-au luat unele hotărâri care-i despuiau pe ţărani şi de ultima lor bucată de pământ, ce i se lăsase (adică 30 de ari), lăsându-i doar locul pe care avea casa (5 -8 ari), mai ales luându-se de la cei ce neputând  trăi în aceste cooperative îşi câştigau existenţa în alte sectoare ale economiei[15].

      Din punct de vedere social, după frecuşul ce a fost cu problema grădinilor, lucrurile s-au mai ameliorat, lăsându-se 30 de ari la ţărani şi la cei care erau angajaţi în altă parte, cu condiţia să mai dea ajutor şi cooperativei. Notez că nu în toate satele s-a ajuns la neînţelegeri, unde erau în conducerea acestor unităţi oameni mai destoinici, nici nu s-a mai pus această problemă.

      Primarul a fost schimbat. În timpul inundaţiilor din 1970 a făcut ceva favoruri, cu distribuirea ajutoarelor acordate de stat. Cetăţenii au fost nemulţumiţi din cauza acestei schimbări, pentru că deşi din punct de vedere administrativ, nu prea făcea mare treabă, dar cu oamenii se înţelegea bine, nu brusca pe nimeni şi pe cât se putea, le rezolva anumite probleme personale. Postul de primar a fost ocupat apoi de către unul Coman, originar de prin părţile Sighetului sau Vişeului, fost miliţian şi căsătorit cu o fată din satul Biuşa (n.n. localitate aparţinând tot comunei Benesat), om cu o fire mai aspră şi dură, care nu era simpatizat de popor, pentru faptul că vrând să fie dur nu prea respecta oamenii, iar din punct de vedere administrativ era şi mai slab decât celălalt, pentru că acesta nu ştia ce-i aia să gospodăreşti, el ştia una, să scrie, să ameninţe şi să dea ordine.

      Preşedinte la CAP era în această perioadă Năprădean Gheorghe, de loc de aici din Aluniş, om destul de slab pentru a putea face faţă unei gospodării agricole, mai ales că în propria gospodărie era slab, pe de altă parte mai era şi bolnăvicios.

      În tot satul Aluniş există un singur atelaj, cu doi cai[16].

      Au fost la Tribunalul din Zalău 7 ţărani din satul nostru, Aluniş, fiind daţi în judecată de către conducerea CAP din Benesat, pentru propriul lor pământ pe care-l aveau în grădină (n.n. ca «lot ajutător»), pe motivul că ar depăşi ceea ce li s-ar cuveni[17].

      Chiar dacă unităţile CAP beneficiau de unele resurse materiale (animale, furaje, tehnologii), slaba organizare a muncii, determinată atât de calitatea organizatorică îndoielnică a celor din structurile de conducere, cât şi de lipsa de competenţă şi de motivaţie a lucrătorilor, recrutaţi, de obicei, dintre persoane care nu au reuşit să se angajeze la oraş, făceau ca rezultatele din zootehnie să fie dezastruoase, mortalitatea animalelor să fie ridicată, iar cele care supravieţuiau până la venirea primăverii să fie lipsite de orice randament zootehnic. În sectorul legumicol şi cerealier se produce fenomenul de feminizare a agriculturii, din cauza preponderenţei elementului masculin în procesele de mobilitate industrială.

      Am fost la grajdurile CAP pentru a toca ceva napi (n.n. sfeclă furajeră) (nu fusesem demult pe acolo, mai ales iarna). Ce am văzut m-am îngrozit de risipa şi debandada ce era acolo: nutreţ călcat în picioare, baloţi de paie împrăştiaţi peste tot, vite slabe numeroase, gunoi peste tot. Oamenii ce lucrau acolo nu aveau nici un interes de a mai curăţa şi a aduna barem nutreţul de pe jos. Vacilor ce erau cu lapte nu li se dădeau decât pănuşi şi aceia aduşi de pe câmp, ceva siloz şi acela mai mult stricat, în schimb oile în loc să fie scoase pe câmp, măcar la plimbare, primeau fân şi stăteau în grajd, deşi erau patru ciobani. Nu era nici un interes pentru că omul nu era plătit pentru munca sa[18].

      În ceea ce priveşte agricultura, mergea din ce în ce mai rău, aceasta se datora lipsei braţelor de muncă, pentru că aproape toţi ţăranii plecau la fabrici şi întreprinderi, chiar şi femeile începeau să părăsească agricultura. S-a ajuns până acolo că nici brigadier de câmp nu au avut pe cine pune, nimeni nu riscă să conducă în agricultură. Totuşi, s-a găsit o femeie, pe care au pus-o brigadier.[19]

      În agricultură începuse lucrările de primăvară. Vitele din CAP erau într-o stare din cele mai proaste. Toată iarna au mâncat numai pănuşi şi aceia îngheţaţi şi siloz stricat. Unele de abia se mai puteau ţine pe picioare. Oile după ce consumase tot nutreţul strâns pentru vite, datorită neglijenţei şi nepăsării erau şi ele într-o stare rea. La începutul lui martie toate animalele CAP-ului rămase fără nutreţ[20].

      Adunare pe brigadă la CAP

      Oameni puţini şi bătrâni, femei mai multe. Atmosferă de nemulţumire, conducerea dădea lămuriri şi făcea socoteli pe tablă, aceleaşi ca în fiecare an, dar care nu lămureau aproape nimic. Din cele ce au discutat reiese că au lucrat unii în anumite locuri, dar nu au primit nimic. Oamenii nu prea mai dădeau acum importanţă nici lotului ajutător, tendinţa era de a nu mai munci pământul în condiţiile actuale. Un eveniment ciudat s-a petrecut în acest timp în viaţa cooperativei agricole din sat. Printr-o hotărâre a conducerii s-au făcut în primăvara asta ceva măsurători şi s-a găsit că mai mulţi cooperatori aveau ceva plus în grădinile aşa zise «lot ajutător», care erau de fapt, aproape la toţi, grădinile strămoşeşti. După aceste plusuri, conducerea a hotărât ca să se predea porumb boabe (după ce mai înainte li se impuse ca să dea sume de bani, care erau destul de exagerate). La fel, noua cantitate de porumb care trebuia predată era exagerată şi absurdă. Motivul era că CAP-ul nu avea porumb mult semănat. Cauza reală era lipsa unei conduceri cu judecată. S-au semănat anul acesta multe legume, nu era în asta nici un rău numai că pământul în care erau semănate nu era pregătit, nici pe departe, pentru astfel de culturi, aşa că semănate sau plantate acolo nu aduceau producţia prevăzută sau chiar nu erau producţii deloc, rămânând doar cu cheltuielile. Astfel s-a semănat sfeclă de zahăr, pe locul numit Tufoi, o pantă de deal în care nici porumb nu făcea atunci când a fost în mâna ţăranului individual, care-l îngunoia, tot mereu, dar acum că demult nu a mai văzut îngunoire. S-a semănat şi pe un alt loc, numit Inăţele, tot foarte slab. Rezultatul a fost că neavând nici o speranţă de a face ceva roadă, au dat drumul oilor să pască peste aceste culturi, astfel că a rămas locul pustiu[21].

      Viaţa în sat nu prea se deosebeşte faţă de cea din anii trecuţi. Zilele de lucru sunt aceleaşi, muncitorii fac naveta, ţăranii la ogor, aceeaşi neîncredere ca şi înainte, ba chiar şi mai mare; lucrează aproape fără nici un venit, CAP-ul nu e în stare să se redreseze. Cei de sus nu simt, dar dictează, cei mai de jos execută, fără să judece, iar poporul suferă.

      La noi nu se coseşte la timp. Acest fapt a făcut ca o tarla de trifoi care trebuia să se cosească acum a treia oară, de abia se coseşte a doua oară, iar trifoiul a căzut pe pământ, putrezit şi uscat, iar celălalt a ieşit prin el, aşa că nu-i nici unul nici altul, bun. Gunoiul de grajd este împrăştiat pe lângă grajduri anapoda; nu au nici platforme, nici gropi pentru urină. Când totuşi îl transportă pe câmp, îl pun tot aşa anapoda, în grămezi, unde piere sau este împrăştiat necorespunzător.

     Pădurile sunt păşunate şi tăiate fără nici un plan. Un copac de aici, unul de dincolo. Pe lângă cei marcaţi se taie încă pe atâţia nemarcaţi, dacă nu mai mulţi, se taie mai ales vara, ceea ce este complet necorespunzător. Dacă te uiţi la o pădure, de la distanţă pare frumoasă, dar dacă mergi prin ea, lemnele sunt aşa de rare că poţi umbla cu carul, chiar şi cu camionul, pe unde vrei. Plantaţii s-au făcut destule şi cu mari cheltuieli, dar nu vor ajunge poate să fie copaci mari, mai ales pe lângă sate, dacă nu se vor lua măsuri de protecţia lor, ceea ce va fi foarte greu, din cauza spiritului de distrugere, care este în ce în ce mai mulţi oameni.

     Vite se ţin la CAP destule, poate prea multe, dar cheltuiala ce se face cu întreţinerea lor e mai mare, cu mult, decât veniturile. După 17 ani de existenţă CAP-ul îşi întregeşte stocul de animale de la crescătorii particulari. Nicăieri nu se auzea ca un CAP să meargă bine….[22]

      O proiectată vizită a lui Nicolae Ceauşescu produce o puternică dezorganizare a muncilor agricole:

      Oamenii au cărat frunze pentru aşternut la vite. Ţărănimea, în ultimul timp, nu avea aşternut pentru vite, de la CAP se primeau foarte puţine paie, aşa că frunzele erau foarte căutate.

      În această zi trebuia să fie târg la Jibou, dar acum erau mari pregătiri, că-l aşteptau pe Ceauşescu, aşa că nu au dat voie să meargă oamenii la târg. S-au ţinut şedinţe peste şedinţe, ba într-o zi, la sfârşitul lui octombrie, fiindcă brigadiera era o femeie care era şi magazioneră, trebuind să plece la şedinţă, a lăsat ţăranii cu zeci, poate sute de saci de porumb neîncărcaţi şi a plecat la şedinţă. Peste noapte a fost o ploaie mare, care a udat toţi sacii de porumb şi apoi ne mirăm că nu avem. Această şedinţă a fost tot în legătură cu vizita lui Ceauşescu. Căci nu ştiau cum să facă să nu vadă toate la câmp. Purtau oamenii de colo colo, nu ştiau ce să facă mai întâi, să taie tulhenii (n.n. cocenii) de porumb sau să scoată pătrunjelul? Până la urmă au luat femeile de la scos pătrunjelul, că tot era în pământ şi nu se vedea şi le-au trimis să taie tulhenii, că aceia erau afară din pământ şi putea să-i vadă «şefu»[23].

      În sfârşit, pe  6 noiembrie pe la orele 10,30 a trecut pe aici şi Ceauşescu, înspre Jibou. Cred că de atent ce a fost nu a văzut nici drumul, dar nici tulhenii. Totul era propagandă fără nici un rost.

      După mine, un conducător, fie mare, fie mic, nu trebuie minţit de către subalternii săi. Din contră, trebuie să-i arăţi tot adevărul, aşa cum e. Dar nici lui nu-i place adevărul şi subalternii ştiu asta, aşa că-l bombardează cu laude şi bătăi din palme, iar lucrurile rămân tot aşa cum au fost.

      S-a ajuns ca să nu avem nici ceapă, pentru că şi pentru petrolul lampant trebuie să dai ceapă[24].

      La câmp se mai tăiau tulheni, căci erau mulţi netăiaţi, i-ar fi tăiat oamenii mai repede, dar nu li s-a dat voie pe motiv că-i vor face siloz. Acum şi-au dat seama că nu vor putea şi trimit oamenii să-i taie, însă e greu, din cauza frigului[25].


[1] Paşca Alexa, Caietul 2, nota din decembrie 1972

[2] Paşca Alexa, Caietul 6, nota din 25 martie, 1977

[3]  Paşca Alexa, Caietul 4, nota din 15 decembrie, 1974

[4] Paşca Alexa, Caietul  10, nota din 18 octombrie, 1981

[5] Paşca Alexa, Caietul 7, nota Crăciunul, 1977

[6] Paşca, Alexa, Caietul 2, Crăciunul, 1972

[7] Paşca Alexa, Caietul 10, nota Noaptea Crăciunului, 1981

[8] Paşca Alexa, Caietul 14, Crăciunul, 1985

[9] Paşca Alexa, Caietul 2, nota Anul Nou, 1972

[10] Paşca Alexa, Caietul 5, nota Anul Nou, 1976

[11] D. Kideckel, op. cit., pp. 89-90

[12]  Paşca Alexa, Caietul 7, nota Crăciunul, 1978

[13] Paşca Alexa, Caietul 8, nota din 21 ianuarie, 1980

[14] D. Kideckel, op. cit., p. 60

[15] Paşca Alexa, Caietul 2, nota din 25 martie, 1972

[16] Paşca Alexa, Caietul 2, nota 9 aprilie, Paştele, 1972

[17] Paşca Alexa, Caietul 3, nota din 18 iulie, 1973

[18] Paşca Alexa, Caietul 7, nota din februarie, 1978

[19] Paşca Alexa, Caietul 7, nota din 26 februarie, 1978

[20] Paşca Alexa, Caietul 7, nota din 2 aprilie, 1978

[21] Paşca Alexa, Caietul 8, nota din 8 februarie, 1979

[22] Paşca Alexa, Caietul 8, nota din august, 1979

[23] Paşca Alexa, Caietul 8, nota din 5 noiembrie, 1979

[24] Paşca Alexa, Caietul 8, nota din 6 noiembrie, 1979

[25] Paşca Alexa, Caietul 8, nota din 18 noiembrie, 1979

       Adaos. În compensaţie, oarecum, vă propun această „fişă” poetică a unui „timp îngheţat” al unei lumi dispărute: http://maramuresh.wordpress.com/2011/08/11/gheorghe/ .

Posted in: Ipote(nu)ze