Între singurătate şi supravieţuire.Un fragment de viaţă cotidiană în satul colectivizat (III)

Posted on august 12, 2011

6



                Cu această postare, studiul sociologului şi profesorului universitar Gheorghe Şişeştean este „disponibil” în întregime. Ca urmare a unor observaţii primite de la un cititor atent şi pedant cu forma de prezentare a textelor, în general, am încercat să optimizez tehnoredactarea, atît cît îmi e permis, avînd în vedere că nu e vorba despre un text propriu. Sper ca intervenţiile mele să „ajute” şi autorul, şi prezumaţii cititori. Ajunşi la final, mulţumesc tuturor celor care au însoţit, mai mult sau mai puţin discret, această aventură. Mulţumiri speciale se cuvin Domnului David A. Kideckel, PhD Professor,  de la  Anthropology Central Connecticut State University care ne-a făcut cunoscute interesul şi aprecierile domniei sale faţă de acest studiu.

                5. Despre criza economică şi efectele ei în lumea rurală

       Criza economică a anilor ‘80 a intensificat diferenţele urban-rural. Lipsa alimentelor, a căldurii, a energiei electrice şi a apei în mediul urban a generat resentimente faţă de ţărani, în timp ce întoarcerea silită la munca în CAP, mărirea cotelor de producţie şi lipsa alimentelor procesate, disponibile doar în zonele urbane, a generat resentimente ale ţăranilor faţă de orăşeni[1]. Între cele două categorii sociale se găsesc navetiştii, persoane suspendate între două lumi; participând şi la activităţile agricole rurale cererea socială de alimente se va diminua prin aportul economiei de subzistenţă, scăzând astfel presiunea asupra economiei de stat. Pe de altă parte, statutul lor particular îi va face să traverseze puternice crize identitare. „Neintegraţi pe deplin nici în viaţa oraşului, nici a satului, aceşti ţărani au fost marginalizaţi deopotrivă şi de fabrici şi de fermele colective. Pendulând între două lumi, şi-au regăsit relaţiile sociale fragmentate în ambele”[2].

       Noua categorie socială-navetiştii, schimbă ritmurile evenimentelor ritualice rurale:

 „La biserică nu a fost multă lume, datorită nunţii care a fost seara trecută. Obiceiul de a se face nunţi sâmbătă seara a fost introdus după cooperativizare, datorită faptului că prin acest eveniment omul a devenit atât de preocupat de problema existenţei încât nu avea nici o linişte şi trebuia să-şi jertfească şi singura zi de repaus, care era duminica. Bărbaţii au plecat în masă la oraş, unde s-au angajat la diferite întreprinderi şi nu erau acasă decât duminica”[3].

       Membrii PCR, cu funcţii de conducere, sunt şi ei purtătorii unor mutaţii de la tradiţia rurală:

” A fost iar nuntă în sat. Cununie (n.n. religioasă) nu s-a făcut întrucât mirele era primar al comunei, pus de partid, aşa că-i era frică că-l vor critica în şedinţă, pentru că membri de partid nu aveau voie să practice lucruri aparţinătoare credinţei în Dumnezeu, aşa că unii îşi temeau serviciul şi nu îndrăzneau să facă aceste lucruri. S-a cununat totuşi, dar după nuntă, să nu-i ştie nimeni[4].

       Debutul crizei economice, care în anii ‘80 va afecta grav întreaga societate românească, se produce încă din 1976, când în sate începe campania de contracte obligatorii cu statul, pentru a compensa deficitul de carne de pe piaţă. De obicei, în această campanie de «lămurire» erau folosiţi învăţătorii şi profesorii de la ţară, care devin astfel personaje sociale detestate de către locuitorii satelor:

 „În această primăvară la sfârşitul lunii martie şi începutul lui aprilie s-au făcut mari presiuni asupra ţărănimii, pentru a contracta porci cu statul, era tocmai ca atunci când i-au presat cu colectivizarea. Ţăranii erau chemaţi la şcoala din sat, unde se găseau 5-6 persoane însărcinate cu «lămuritu», cum se spunea când erau bătuţi la cap să intre în colectiv[5].

       Criza forţei de muncă din CAP-uri face ca statul să adopte măsuri aberante, prin care toate persoanele apte de muncă să fie în timpul zilei la activitate, pe ogorul CAP-ului:

 „De la şefia judeţului s-au dat unele dispoziţii care nu au avut nici un rost, mai ales una care prevedea ca prăvăliile de la sate să se deschidă la ora 5 dimineaţa şi numai până la ora 6,30. Aşa bieţii oameni de abia mai au timp să-şi cumpere cele necesare, dimineaţa[6].

        În acest timp este o mare criză de anumite produse strict necesare: sare, ulei, margarină, unt, chibrituri, ciorapi, mai ales de iarnă, pentru bărbaţi[7].

        Cutremurul din Italia este un bun pretext pentru noi achiziţii din gospodăria rurală:

 „Un caz destul de nedemn a fost şi faptul că în timpul acesta au umblat autorităţile comunale de au rechiziţionat găini, zicând că-s pentru Italia, acolo unde s-a întâmplat cutremurul acela mare, dar în realitate nu-şi făceau planul de achiziţii de carne pe anul 1980[8].

      Punerea în vânzare a unor pachete de chibrituri e un eveniment special, consemnat ca atare:

 „După câteva luni în care nu se găseau chibrituri, acum au apărut şi la noi, la bufet, ceva chibrituri[9].

      Criza economică se adânceşte, provocând o penurie de produse de mare utilitate, de la cele industriale, la cele alimentare:

 „Adunare pentru darea de seamă la CAP

O adunare care nu a fost cu nimic mai interesantă: ca şi altădată, aceeaşi placă care s-a cântat ani de zile. A fost aici şi o femeie care e secretar doi la judeţ, care a vorbit ca de obicei, dând vina tot pe noi ţăranii, de parcă noi am fi vrut această stare de lucruri. Nu vor să ştie cu cât necaz, lacrimi şi împotrivire din partea ţărănimii s-a făcut această cooperativizare a agriculturii. Am observat un lucru: acestor oameni ai partidului le e frică de adevăr şi nu vor să-l privească în faţă, nu doresc să înţeleagă că aici e nevoie să fie schimbat ceva. Ţin una, ca «mutu», însă rezultatul se vede bine, când te duci în pieţe. Ele sunt aproape goale, lipsesc produsele agricole, cu duiumul, la pâine coadă, la cartofi cozi, lapte nu este, carne nu este, şi asta după aproape douăzeci  de ani de colectivizare.

Toată lumea vrea funcţii, toţi tind spre oraş, unde viaţa e mai uşoară, în comparaţie cu viaţa de la ţară, pentru că acolo, de bine de rău, are asigurat un salariu, pe când la ţară totul e problematic.

În timpul acesta e mare criză de alimente, la sate lipseşte pâinea, conservele de carne şi peşte. Uleiul se dă pe ouă. La oraşe e criză de lapte. Nu se găsesc nici pile pentru fierăstrău. Făina de porumb a lipsit de câţiva ani încoace. Nu se găseşte nici bicarbonat. Văzând organele administrative că lumea e din ce în ce mai agitată, mai ales la oraşe, au introdus o oarecare raţionalizare, la ulei şi la zahăr, că la carne nu mai era nevoie pentru că aproape nu mai era deloc. Carne de porc dădeau mai mult particularii, prin contractări şi acelea mai mult forţate”[10].

       „Fenomenele economice se menţin, sub aspectul crizei, care e cea mai mare de la terminarea războiului. Lipsesc atâtea lucruri că nici în timpul războiului nu s-a întâmplat. Lipseşte până şi crema de ghete. La întreruperile de curent oamenii folosesc lămpile. Lipseşte şi petrolul, oamenii se luminează cum pot, unii mai au ceva petrol, dar alţii numai cu lumânări”[11]

        Miliţia, care trebuia să asigure ordinea publică, e «păzită», prin rotaţie, de câte doi locuitori din comună:

 „Atmosfera politică e destul de încordată, acum, începând din 27 august 1981 s-a instituit o pază la postul de miliţie, făcută de doi oameni, peste noapte[12].

      Cu toată agravarea crizei economice, autorităţile comuniste organizează mari manifestaţii pentru pace, menite să prezinte solidaritatea naţiunii, «unită în jurul partidului şi a iubitului ei Conducător»:

” Mare mişcare în ţara noastră, pentru pace. Manifestaţii în toate oraşele, făcute la comandă. Erau scoşi muncitorii din locurile de muncă la manifestaţii, pierzând o mulţime de ore de muncă, care pe urmă trebuiau recuperate, aşa că se lucra pentru acestea în zilele de repaus, mai ales duminica[13].

„Se apropie Crăciunul şi o mare îngrijorare a cuprins toate gospodăriile. Nu ştiau ce vor da la colindători că nu se găseau nici cornuri, nici jimble şi oriunde se adresau nu li se promitea că se vor face. Această situaţie nu s-a mai pomenit niciodată, doar prin anul 1942 s-a simţit ceva lipsă, dar atunci era război şi nu era de mirare. Trăim zile foarte grele şi fără nici o speranţă de mai bine[14].

„Circulau zvonuri din ce în ce mai alarmante, mai ales că venise un ordin de sus care prevedea ca CAP-urile să ducă la bază toate cerealele care le au în stoc, ceea ce s-a şi executat.

La noi preşedintele de CAP s-a cam opus acestui lucru, spunând că mai trebuie să dea la oameni, dar a fost foarte presat de cei mai mari, totuşi a mai împărţit, aşa fulger, încă ceva cereale, iar restul a fost dus.

Lipsuri mari erau la anumite produse, aşa bunăoară nu se găseau deloc baterii pentru lanterne, pile triunghiulare, pentru fierăstrău, ciorapi de lână şi de bumbac şi altele[15].

 „La noi, ţăranilor, era gata să ni se ia totul, nu direct ci într-o altă formă şi anume dacă îţi trebuiau ţigări, trebuia să dai ouă, dacă îţi trebuia făină de porumb, trebuia să dai carne de găină. Tot ce-i lipsea ţăranului nu primea decât dacă dădea produse alimentare de care şi el ducea lipsă. Contractările de lapte se făceau aproape forţat şi mai mult, erau ireale şi imposibil de realizat[16].

 „La energia electrică erau restricţii, miercurea şi sâmbăta, de la orele 7 la 11 dimineaţa, iar după amiaza de la 3 la 7, în restul zilelor se dădea normal.

La foarte multe produse trebuia să dai fie ouă, fie fasole, cartofi, carne. Până şi la pachetul de bicarbonat trebuia să dai un ou. Dar cel mai deosebit: s-a auzit că-n unele sate s-a dat şi pe tulhenii de porumb. La un jup (o legătură de coceni, n.n.) s-au dat 100 de grame de ţuică.

Acum, după terminarea recensământului la animale şi păsări, s-a umblat în control şi unde au fost găsite animale sau păsări, mai ales găini (nedeclarate, n.n.) au fost confiscate, iar proprietarul amendat. Şi la noi s-au întâmplat câteva cazuri, mai ales cu păsări, pe care femeile nu le declarau de obicei pe toate şi altădată nici nu ţineau cont de ele[17].

 „În această zi poporul a avut «fericirea» ca după masă să se anunţe la radio şi televizor  mărirea preţurilor la tot ce era aliment . Preţurile s-au mărit cu circa 35% în medie, dar la unele mărirea a fost de 80-90%. Ajutorul care s-a primit cu această ocazie  a fost mult mai mic decât mărirea de preţuri. Cea mai lovită de această mărire a fost ţărănimea care lucra în CAP. Noroc că cei mai mulţi aveau membri din familie care lucrau pe diferite şantiere şi aduceau bani de acolo. Ce va mai fi, Dumnezeu ştie! În orice caz, la bine nu putem spera.

La grajdurile din Benesat, acum de curând, au murit 100 de oi, care din neglijenţă au băut apă de pe îngrăşăminte, ce erau depozitate acolo anapoda. Nu a fost pagubă mare deoarece după ce unele au murit, iar altele au fost pe moarte, le-au tăiat, au fost duse la Zalău şi băgate în măcelărie, de unde au fost vândute la cetăţeni. Aşa am ajuns să mâncăm şi mortăciuni[18].

 „Aprovizionarea e foarte proastă. Dacă vrei să cumperi materiale de construcţie, cum ar fi ţiglă sau ciment, ţiglă nu se găseşte decât dacă dai la schimb cereale sau carne, de aceea oamenii cârpeau acoperişurile cu ce puteau.

Colectivizarea, aşa cum a fost făcută, a fost o mare greşală, fiindcă a zdruncinat viaţa ţărănească, aducând ţăranul la starea de a se simţi slugă, cu stăpâni care-i dictau ce să facă”[19].

 „În acest timp, în ţara noastră s-a ivit cea mai mare criză pe care am cunoscut-o în viaţa mea. În perioada în care scriu, lipsurile sunt foarte mari, nu avem petrol pentru lămpi, curentul electric se întrerupe mereu. La centralele termoelectrice lipseşte combustibilul, iar la hidrocentrale nivelul apei a scăzut la jumătate, din cauza secetei. Lipsesc săpunul, pilele, fierăstraiele, soda de rufe, plitele pentru sobe şi multe altele[20].

 „În această lună li s-a dat ţăranilor ceva porumb, bineînţeles că l-au plătit cu bani. A fost şi mare ceartă, că brigadiera a fost lovită de o femeie, dar nu era ea vinovată. Încerca să-i mulţumească pe toţi, în măsura în care se putea, numai că acest sistem nu va mulţumi niciodată pe nimeni. Deşi anul trecut a fost bogat în cereale, totuşi pentru 1983 nu au avut de unde să se dea ţăranilor porumb pentru semănat. Până acum în fiecare primăvară cei ce voiau să cumpere porumb pentru semănat se înscriau la CAP cu cantitatea care le trebuia şi primeau porumb tratat. Acum iar s-au înscris, dar deşi au dat banii înainte, până la urmă li s-au restituit banii, neavând de unde să le dea”[21].

 „Niciodată nu ştie bietul ţăran ce va primi pentru munca sa şi atunci caută pe orice cale să-şi câştige existenţa. De aici s-a înstăpânit urâtul obicei al furtului, de care unii abuzau. Ţărănimea caută să prelungească cât mai mult strânsul recoltei, ca să mai poată să ia câte ceva, să ducă acasă, ilegal, dar acest lucru se întâmplă din cauză că-şi dau seama că nu vor fi retribuiţi după munca lor[22].

” E aşa de mare criza de energie încât multe întreprinderi funcţionează cu numai un sfert din capacitatea lor, iar la sate şi chiar la oraşe sunt multe întreruperi de curent electric. Iluminatul caselor se face cu lămpi de petrol, însă nici petrol nu este şi se recurge la lumânări, care, de asemenea, nu se găsesc. Erau locuri unde se ajunsese la opaiţe, ca acum 100 de ani. Nici naşii, nici mirii nu-şi găsesc lumânări pentru cununie”[23].

 „Un lucru bun s-a făcut de cei ce erau la conducere, în noaptea de Crăciun s-a aprins şi lumina publică, acest program a ţinut toate sărbătorile Crăciunului[24].

 „Acum a început iar criza de curent electric. Se dă numai seara şi peste noapte, dar nu e nici un program după care să te poţi ghida[25].

 „Începând cu 1 ianuarie, în unele fabrici li s-a dat muncitorilor concediu fără plată, un fel de şomaj, dar fără ajutor de şomer. Aceasta s-a făcut din cauza lipsei de combustibil, curent electric şi materii prime. La oraşe, în blocuri este frig, mulţi au fost nevoiţi să-şi instaleze sobe, scoţând burlanele pe geam. Nici blocurile de locuinţe nu sunt făcute pentru ierni grele şi nici oamenii nu sunt pregătiţi. Lipsesc lemnele, cărbunii, iar despre produsele petroliere, nici nu e de vorbit[26].

 „Un lucru foarte interesant e că mulţi muncitori s-au oferit să doneze sânge, numai pentru a beneficia de o zi liberă, pentru a putea face Paştile cu familiile. Nu e chiar rău, dar e nedrept şi ridicol[27].

 „Ceva cu totul ieşit din comun este lipsa creioanelor de scris, aşa că ne putem închipui unde am ajuns cu lăudata noastră industrie[28].

                6. Cine sunt «domnii»?

       În perioada comunistă noţiunea a căpătat un polisemantism necunoscut anterior, când prin «domn» erau desemnate persoane aparţinând categoriilor neţărăneşti rurale (profesori, învăţători, preoţi) sau cei din lumea urbană. Termenul nu avea o nuanţă peiorativă şi se referea la elite. În timpul regimului comunist noţiunea capătă noi nuanţe fiind asociat atât cu o poziţie de status, dar şi cu o poziţie în raport cu munca în general şi munca agricolă în particular, dar şi cu un loc în reţelele sociale[29] generatoare de resurse în economia secundară[30]. Termenul continuă să vizeze persoanele străine satului, în special cele din lumea urbană, dar şi activiştii de partid, veniţi de la oraş, cei care desfăşoară activităţi neagricole, în general. Pe de altă parte, termenul capătă o puternică dimensiune negativă, în raport cu structurile unei etici a muncii, «domnii» fiind persoanele care nu muncesc, cei care dau ordine, fiind străini de realităţile lumii rurale, pe care, de altfel, le dispreţuiesc. Percepţiile sociale rurale despre «lumea domnilor» sunt construite pe o atitudine marcată de ambiguităţi, pe de o parte de recunoaşterea faptului că toată lumea, în special tinerii, încearcă să evadeze din universul lumii rurale cooperativiste, pentru a merge la oraş şi a ajunge «domni», adică a construi alterităţi sociale rupte de lumea ţărănească. Pe de altă parte, «domnii» sunt dispreţuiţi, fiind purtătorii unei rupturi între lumea agricolă, socialmente puternic devalorizată în perioada comunistă şi lumea urbană, generatoarea unei societăţi mai libere şi cu venituri mai ridicate. La rândul lui, «domnul» venit de la oraş, adică străinul, dispreţuieşte lumea rurală, activităţile agricole şi tradiţiile ţărăneşti, fiind purtătorul unui mesaj antirural, modernist şi a unei atitudini arogante faţă de cei rămaşi la ţară. Este interesant faptul că navetistul, prin dubla sa natură, de individ care munceşte în urban, dar este şi un om al locului, participând de multe ori la activităţile agricole din CAP, nu este considerat un «domn», chiar dacă este perceput ca un «înstrăinat». Tinerii pleacă la oraş, să se facă «domni», numai puţini, cu o educaţie precară, rămân la «brazda colectivului»; migraţia acţionează ca un filtru selectiv, mediat de educaţie şi vârstă, prin care în lumea rurală rămân persoanele cu competenţe educaţionale reduse şi bătrânii. Iată asemenea tensiuni perceptive şi construcţii identitare în jurnalul lui Alexa Paşca:

       „În ceea ce priveşte tinerii mai în vârstă, aceştia nu prea sunt, întrucât în aceste timpuri toţi tinerii se duc la şcoli, licee şi facultăţi-cei care sunt mai destoinici şi dacă au norocul să reuşească-iar cei mai puţin pregătiţi, aceştia pleacă la diferite şcoli profesionale, pentru a se face muncitori în întreprinderi şi fabrici, iar a treia categorie, adică cei care nu reuşeau nicăieri, aceia rămân în sat, pe «brazda colectivului», cum numesc ţăranii CAP. Aceştia sunt, de altfel, foarte puţini şi chiar dintre aceştia mulţi pleacă pe diferite şantiere de lucru, în special la Baia Mare[31].

       Ruptura dintre noua generaţie desprinsă de lumea rurală şi purtătoarea unor noi valori şi lumea ţărănească se manifestă şi în comportamentele cotidiene, cele mai obişnuite:

 „Pe stradă nu numai că tinerii nu mai salută oamenii, dar nici nu mai răspund la salutul dat de cei mai în vârstă şi ceea ce este mai dureros este că această atitudine o adoptă şi unii dintre învăţătorii şi învăţătoarele satului, în special cei mai tineri[32].

       Nunta, altădată un moment ritualic care solidariza întreaga comunitate, devine un spaţiu al clivajului social, al dezarticularii comunitare. Ea este un loc generator de competiţie socială de tranşantă afirmare identitară a celor care au părăsit satul. Muzica «modernă» este un indicator de prestigiu social, de stare socială nouă, manifestată ostentativ şi dispreţuitor de către cei plecaţi la oraş. Ruptura se manifestă şi la nivelul vestimentaţiei şi aceasta un indicator al noului status social:

 „În această zi, seara[33], au fost la noi în sat două nunţi, una la fata lui Cormoş Ioan a lui Gheorghea Anichii Petri, care s-a măritat la Râşnov, lângă Braşov, dar nunta şi cununia au fost aici, la Aluniş. Alta a fost la feciorul lui Gheorghea Docuţii, care şi-a luat fată din Baia Mare, de fapt acolo s-a aşezat şi el. Aceste fapte arată despre părăsirea satelor. La prima nuntă amintită a fost un muzicant crescut şi trăit în mijlocul poporului, între ţărani, cântecul lui suna mai lin şi avea acea tainică dulceaţă cu care mamele noastre îşi adormeau copiii.

La a doua nuntă a fost muzică modernă, compusă din chitare, acordeoane, tobe, clarinete şi alte instrumente, care făceau un zgomot infernal, mai ales că aveau şi nişte difuzoare care-ţi spărgeau urechile. Mai erau aduşi şi doi cu vioară şi contră, aduşi pentru ţărani, dar care erau acoperiţi de ceilalţi. Aceştia doi au fost plasaţi într-o şură mai jos, iar «modernii» în baraca făcută pentru nuntă. Nu erau departe unii de alţii, aşa că «modernii» îi acopereau, mai ales că aveau o încăpăţânare de catâr, ţinând cu tot dinadinsul să cânte numai ei. Nu tăceau nici când starostele nunţii le cerea acest lucru. Într-un rând i-au răspuns chiar obraznic, că să-i lase-n pace căci muzicanţi ca ei nu poţi să afli oricând… A mai fost un incident că s-a bosumflat mireasa (fată de oraş, dar cu puţină cultură sau deloc), nu se ştie care a fost cauza, nu auzea nici starostele nimic, din cauza zgomotului făcut de «moderna muzică», care ţinea cu tot dinadinsul să ne spargă timpanele.

După ieşirea de la masă a celor care vroiau să joace, ţăranii au jucat în şură la cei doi muzicanţi mai simpli, iar «domnişorii» acolo lângă «marea muzică», cum s-a exprimat unul dintre muzicanţi.

– Hai să-i zăpăcim cu muzica, că apoi s-or duce proştii ăştia de aici!

Şi într-adevăr, după un timp, ţăranii din şură, cărora le plăcea muzica populară, nu au mai putut să joace şi s-au amestecat şi ei cu ceilalţi, cerând unii muzică uşoară, iar alţii muzică populară, cât pe ce să se ia de cap, au cedat însă cei cărora le plăcea muzica populară, care erau mai mult ţărani. De altfel şi ceilalţi, cei mai mulţi, erau fii de ţărani, dar era o boală sau o prostie, mai degrabă, că dacă unii au făcut mai multă şcoală, mai multă ucenicie şi lucrau pe la întreprinderi, se credeau mai domni, mai ales că unii purtau păr mare şi pantaloni trapez, exagerat de largi jos, iar de la genunchi în sus abia încăpeau în ei. Aşa că la aceia nu le plăcea muzica populară, numai cea domnească. De fapt nu le plăcea pentru că muzica populară cere o anumită vigoare, o mişcare plină de viaţă, mai mult suflet, pe care această nouă generaţie nu le mai aveau, nefiind capabili de a executa acele mişcări pe care le cere adevărata muzică şi adevăratul dans popular.”

       Educaţia este percepută ca un factor de construcţie de status de dominanţă asupra unei populaţii ţărăneşti, bolnave şi îmbătrânite şi nu un factor generator de competenţe, care să contribuie la modernizarea agriculturii şi a lumii rurale:

 „La toţi le stă gândul să meargă la oraş, mai ales tineretului, pentru că în industrie existenţa este mai asigurată. Toţi vor funcţii, toţi să fie domni. Agricultură nu trebuie nimănui, că aici plouă, ninge, miroase a gunoi şi ceva domnişori, care au învăţat şcoli agricole, se plimbă de ici colo, aşteptând ca nişte simpli ţărani care au mai rămas, bătrâni şi bolnavi, să le facă pe toate, iar ei să dea ordine”[34].

       În perioada regimului comunist, mai ales în ultima lui parte, centralizarea politică a fost cea mai mare între ţările Europei de Est[35], mai ales în ultima lui parte, după 1970. „Statul supaveghea aproape fiecare aspect al societăţii, de la înscrierile la facultate şi publicaţii, la producţia de oţel, tractoare şi construcţia de apartamente[36]. Ea a generat un sistem piramidal, puternic structurat, care avea la vârf, conducătorul partidului, iar de aici deciziile erau transmise printr-o reţea de factori decizionali, până la baza piramidei. Funcţia economică a centralizării era supravegherea producţiei în scopul drenării ei înspre structurile superioare de autoritate. Funcţia ei socială viza însă încorsetarea întregii populaţii într-un sistem coercitiv, de strictă supraveghere, care să o transforme într-o mulţime amorfă, incapabilă de contestaţie socială. În lumea rurală, baza piramidei o constituia lumea ţărănească, supusă unui asalt decizional, de cele mai multe ori contradictoriu, care produce o mişcare browniană, dramatică şi absurdă:

 „Cei mari s-au pus să zbiere la cei mici, iar aceştia, la rândul lor, vrând să arate că sunt harnici, s-au năpustit asupra bietului ţăran, încât acesta nu mai ştia încotro să o ia. Îmi aduc aminte că într-o dimineaţă, era pe vremea scosului cartofilor, veni unul şi spusese că trebuie lăsat scosul cartofilor şi toţi să plece la sfecla de zahăr. Asta a fost seara. Dimineaţa unii au şi plecat la sfeclă, dar alt ordin a venit şi s-a spus oamenilor să lase sfecla şi să plece la cartofi[37].

„De la judeţ veneau diferiţi «domni», cum le spuneau oamenii, ca să dicteze şi să dirijeze lucrul, care tot nu mergea cum trebuie, asta din cauză că oamenii lucrau fără tragere de inimă. Nu se ţinea cont de nimic, se lucra şi duminica[38].

        Efectele muncii agricole istovitoare de la CAP, asociate cu desocializările rurale, generează imaginea unui sat-mormânt, în care s-a stins aproape orice viaţă:

 „Am fost la Noţig. Satul nu mai avea viaţa frumoasă de altădată. Ici colo, câte un om, doi, stând pe laviţă, restul satului era adormit în somn, după munca istovitoare de peste săptămână, mai ales acum, cu campania agricolă. Acum avem campanii: campanii iarna, campanii vara, campanii primăvara, campanii toamna, dar lucrurile tot nu merg bine. Duminica satele erau ca nişte morminte, în care oamenii abia mai suflau[39].

                7. Câteva concluzii

        Colectivizarea agriculturii a marcat începutul disoluţiei satului tradiţional, de tip ţărănesc şi ieşirea treptată de pe scena istoriei a ţărănimii. În Europa comunistă «sfârşitul ţărănimii» s-a produs prin imixtiunea brutală a statului comunist în viaţa economică şi socială a comunităţilor ţărăneşti, cu efecte asupra structurilor de proprietate, a organizării muncii şi a distribuţiei bunurilor. Totodată, această imixtiune va produce efecte asupra relaţiilor sociale şi a sistemelor de valori, solidaritatea socială de tip ţărănesc va dispărea, locul ei va fi luat de o nouă etică a individualismului, generator de însigurare socială, de atomizare a societăţii. Pe de altă parte, se va produce o profundă ruptură valorică între supravieţuitorii categoriilor sociale ţărăneşti şi agenţii noii mentalităţi de tip industrialo-urban. Agricultura şi ruralitatea, în general, vor deveni realităţi sociale marginale, socialmente devalorizate, ca purtătoare ale unor realităţi sociale apuse. O parte dintre logicile acţiunii sociale şi a sistemelor de valori constituite în perioada comunistă îşi vor menţine  prezenţa  şi în perioada postcomunistă. Una dintre consecinţele noii forme de istoricitate inaugurată în timpul regimului comunist  este legată de disoluţia satului tradiţional, de tip ţărănesc şi sfârşitul ţărănimii.

 Bibliografie

John W. Cole, Etnologia europeană: opt teze, în Cristina Papa, Giovanni Piza, Filippo M. Zerilli, Cercetarea antropologică din România. Perspective istorice şi etnografice, Ed. Clusium, 2004                                                                                                                  

Radu Clit, Cadre totalitaire et fonctionnement narcissique. Effets psychiques collectifs et individuels du pouvoir de l’état communiste est-éuropéen, Ed. L’Harmattan, Paris, 2001

F. Furet, Le passé d’une illusion, R. Laffont/Calman-Lévi, Paris, 1995

David A. Kideckel, Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara Oltului în perioada comunistă şi în primii ani după Revoluţie, Ed. Polirom, Iaşi, 2006

Pierre Lamaison, De la transsmision à l’abandon, Etudes rurales, nr. 110-111, 1988

Nicole Mathieu, La notion de rural et les rapports ville campagne en France. Des années cinquante aux années quatre-vingts, nr. 197, Etudes rurales, Paris, 1990 

Henri Mendras, La fin des paysans, Ed. Babel, Paris, 1991

Alexa Paşca, Caiete  de însemnări, (Caietele 1-14), 1971-1985

Gheorghe Şişeştean,  Criza lumilor ţărăneşti, Analele Universităţii din Oradea, seria filosofie-sociologie, Oradea, 1996

Gheorghe Şişeştean, Maramureşul – între tradiţie şi deconstrucţie identitară, Sociologie românească, vol. VII, nr. 2, 2009


[1] D. Kideckel, op. cit., p. 65

[2] D. Kideckel, op. cit., p. 65

[3] Paşca Alexa, Caietul 3, nota din 1 iulie, duminică, 1973

[4] Paşca Alexa, Caietul 6, nota din 27 august, 1977

[5] Paşca Alexa,  Caietul 5, nota din  aprilie, 1976

[6] Paşca Alexa, Caietul 9, nota din 28 iunie, 1980

[7] Paşca Alexa, Caietul 9, nota din decembrie, 1980

[8] Paşca Alexa, Caietul 9, nota din decembrie, 1980

[9] Paşca Alexa, Caietul 10, notă fără menţionarea zilei şi a lunii, 1981

[10] Paşca Alexa, Caietul 8, nota din 16 ianuarie, 1981

[11] Paşca Alexa, Caietul 8, nota din 27 august, 1981

[12] Paşca Alexa, Caietul 8, nota din 27 august, 1981

[13] Paşca Alexa, Caietul 10, nota din 22 noiembrie, 1981

[14] Paşca Alexa, Caietul 10, nota din decembrie, 1981

[15] Paşca Alexa, Caietul 11, nota din 12 februarie, 1982

[16] Paşca Alexa, Caietul 11, nota din 1 februarie, 1982

[17] Paşca Alexa, Caietul 11, nota din 10 februarie, 1982

[18] Paşca Alexa, Caietul 11, nota din 14 februarie, 1982

[19] Paşca Alexa, Caietul 11, nota din 25 iulie, 1982

[20] Paşca Alexa, Caietul 12, nota din 10 noiembrie, 1982

[21] Paşca Alexa, Caietul 11, nota din februarie, 1983

[22] Paşca Alexa, Caietul 11, nota din septembrie, 1983

[23] Paşca Alexa, Caietul 11, nota din noiembrie, 1983

[24] Paşca Alexa, Caietul 11, nota din decembrie, 1983

[25] Paşca Alexa, Caietul 13, nota din 2 februarie, 1984

[26] Paşca Alexa, Caietul 14, nota din 1985 (fără alte precizări de dată)

[27] Paşca Alexa, Caietul 14, nota Paştile, 1985

[28] Paşca Alexa, Caietul 14, nota Crăciunul, 1985

[29] D. Kideckel, op. cit., p. 154

[30] Înţelegem prin economia secundară economia alternativă celei oficiale, socialiste, o economie ascunsă, de subterană,  care prin intermediul unor reţele informale de distribuţie furniza bunuri (alimente, materiale de construcţie, produse electronice sau industriale) sau chiar acces la posturi, pentru persoane aflate în reţea, care altfel nu ar fi dispus de asemenea servicii prin intermediul economiei de suprafaţă

[31] Paşca Alexa, Caietul 1, nota despre Crăciunul anului 1971

[32] Paşca Alexa, Caietul 1, nota despre Crăciunul anului 1971

[33] Paşca Alexa, Caietul 2, nota din 23 aprilie, 1976 (sâmbătă)

[34] Paşca Alexa, Caietul 8, nota din  4 februarie, 1980

[35] D. Kideckel, op. cit., p. 57

[36] D. Kideckel, op. cit., p. 58

[37] Paşca Alexa, Caietul 13, octombrie, 1984

[38] Paşca Alexa, Caietul 14, octombrie, 1985

[39] Paşca Alexa, Caietul 13, 8 iulie, 1984

Posted in: Ipote(nu)ze