Luca Piţu – un „cariu” al „limbii de lemn”! Cu un P.S.

Posted on august 13, 2011

6



       Graţie, de-acum (re)cunoscutei generozităţi cajvaneene – advertizată pînă şi în hexagon, pentagon, octogon, şi încă şi în… trianon! – mă prenumăr printre acei muritori amaţi de zei care deţin în stăpînire absolută şi autografic certificat de autor, tandru-vitriolantul op LUCA PIŢU: documentele antume ale „grupului din iaşi” (întregite cu, mai ales, romanul-foileton al Artelului Textual, titulat, acela „Brazde peste haturi” revisited), ediţia a doua, Editura Opera Magna, Iaşi, 2011. Anunţ acest fapt, demn de o bine întemeiată  invidie, în semn de mulţumire dar şi de neînfrîntă, în multe bătălii de uzură a nervilor „care există”, admiraţie solidarizantă pentru cel ce singur s-a numit pe sine cînd Luka Lukici Kajvanov, cînd Obiektiv Obiectivovici, cînd – cu mai mult drag de sine – Ereziarhul din Kasvaneion, în vreme ce securienii îl alintau DUI-os, dar cît se poate de subiectiv, cu supranumele Obiectiv Popa.

       Aventurile livreşti ale lui Luca Piţu sunt, şi în „bloc” şi în „filigran”, cred, cunoscute. Arheolog, arhitect, hermeneut şi terapeut al fiinţei limbii, rebelul (stilistic) asistent la catedra de franceză a Universităţii „Cuzane”, maestru emerit al fantasmaticei ştiinţe a patafizicii, îşi desemnează singur acest portret, dintr-o singură linie de cuvinte, încheiat picomirandolian: „Anarho-eseist de felul său doar în timpul liber, auctorele istui rotund volumen (cu poalele sumese şi dizainul rumen) mai predă – la Universitatea Cuzană de pe vijeliosul Bahluviu, cam pînă spre finişul anului academic viitor – ce? Păi, de bună seamă, discipline înalt inactuale cît: pragmatica discursului ficţional, istoria citicienilor hexagonali sau teoria manipulării traducţionale a textelor paraliterare şi cvasiartisticeşti. Sustrăgîndu-se subrepticemente orizontului impermanenţei fenomenale ori deocheatelor alianţe ideologice conjuncturale (fie dînsele, alianţele, asemeni celeia dintre Actantul de la Podul Înalt şi Pitencantropul Erect din Skornikesteion, gentis valachicae paedicator maximus), aruncă Ereziarhul din Kasvaneion,  fervent du lacher-prise hebdomadaire, priviri dezabuzate către viitorul cafeniu al omenirii globalizate, ale carei salve manelii le auscultă cu urechea sa dextră, singura aptă să capteze tot inaudibilul epocal… şi încă ceva pe deasupra.”

         „Priviri dezabuzate spre viitorul cafeniu al omenirii globalizate”, dar şi trageri (de adevărat lunetist) cu ochiul – transformat într-un laser distrugător – în urma (derridian derizorie) a trecutului imediat! Un original, personal „proiect de trecut”! Opul în chestiune, reuşeşte, într-un mod singular şi exemplar, o dublă performanţă: dizolvă în acidul superconcentrat al unei nelimitate creativităţi lingvistice pînă şi ultimul firicel de rumeguş din atelierele limbii de lemn, şi ridică la rang de aventură a conştiinţei „banalitatea arendtiană a urmăririlor din zori pînă la miezul nopţii”. Căci  asta este, în fapt, această carte a lui Luca Piţu: o ediţie comentată a „operelor” securităţii consacrate biografiei sale „preloviluţionale„.  Dar, pentru că nu cred să pot depăşi prin dezvoltare conţinutul concentrat în mefora din titlu, nu voi parazita textul volumului cu alte comentarii. Ion Barbu-Dan Barbilian, scria într-unul din articolele sale polemice la adresa lui Arghezi: „Domnul Arghezi lucrează cu migala unui ceasornicar. Din cînd în cînd trece şi la bardă!” N-aş vrea ca, la rîndul meu, să aplic vreo lovitură (involuntară, se-nţelege) de tîmplar ucenic finului mecanism doxa care pune în mişcare cu exactitate elveţiană preţioasele „instalaţii” lingvistice ale lui Luca Piţu! Pe de altă parte, am norocul să fi fost comise deja (cel puţin) două comentarii exemplare: unul, comprehensiv-analitic, al lui Dorin Tudoran şi al doilea, inspirat-poetic, al lui Şerban Foarţă, după care, cel puţin în ce mă priveşte, rien va plus

        (Le puteţi citi aici:  http://www.dorintudoran.com/2010/12/12/luca-pitu-om-vs-om-incu-delegatie-i/ ; http://www.dorintudoran.com/2010/12/15/luca-pi%c8%9bu-om-vs-om-incu-delega%c8%9bie-ii/ ; http://www.dorintudoran.com/2010/12/19/luca-pi%c8%9bu-om-vs-om-incu-delega%c8%9bie-iii-un-omagiu-de-%c8%99erban-foar%c8%9ba/ .)

         Astfel că mă voi restrînge doar la a consolida structura „plăpîndă” a metaforei titularde, exemplificînd – sper, spre desfătarea cinstitului cetitor – cu două serii de noumen-e (fictiv comune şi tranzitiv proprii) extrase din „textulele” învolumate în această carte:

         a) concotată, patafizetică, manipizdaţi, conversaţionar, securieni, cenesasic, DUI-os, suputaţiune, rangofor, pecerios, postmortemic, căgăbăuc, boţîrlan, solidarnostic, telentuos, notulator, (limbă) hexagonală, aluzionar, piciorelnic, decăcan, memorios, universecuritari, parigotic, pornosof, manusturprater, cuplu exilic, muvanţă, jargoneme securoice, decăcănie, sistem totalifont, gagademician, hebdou, incocoşabili, estivanţi, (filosof) conversaţionar, ofiţarcă, gîndirostivieţuitor, traducson, bîrfeme, bolşevicos ş.a.m.d.;

          b) Adrian Van Georg, Fantomarx, Wolf Freherr von Aichelburg, Luka Lukici Kajvanov, Anglofonfeanu, locus mioriticus microphonicus, Şamanul din Oz, Dictotaurul, Organul mulgător, Cartierul Latrin, Nicolae Helicopterescovici, Blocoteţ, Ubucurencul etc..

          În plus, am să reproduc, din finalul volumului, acest Appendix III: un „film mut” suprarealist socialist, dar… cu cuvinte! Şi încă ce cuvinte! Adevărate „diamante” capabile să facă praf (chiar dacă nu „stelar„) tot betonul pe cap de locuitor din epoca numită de Havel a „capetelor de ciment”!

                                Hatmanul Cazacilor Pictorieni, Polemarhul Demetrios din Gaesteion şi Ereziarhul Loukas din Kasvaneion implementează, en s’introduisant dans l’histoire de Etienne le Grand, metalepse cu figuri tulburătoare.

     

        Un Adagio, din Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, Limite, 1978, p.244:

         20 aprilie 1968

         Morvan Lebesque publică într-un săptămânal parizian, pe o întreagă pagină, un fel de jurnal de călătorie prin Praga zilelor de sărbătoare – pentru că aşa numita „democratizare” (de fapt o revoluţie pentru recucerirea dreptului la adevăr) a luat la Praga aspectul unei sărbători. Uimit, înfiorat în faţa acestei explozii de libertate, el întreabă pe un prieten: cum e cu putinţă, cum a început? Şi în loc să-i facă teorii, să-i povestească evenimentele, acest prieten ceh îl duce în studiourile lui Jiri Trnka, spre a-i arăta filmul acestuia, un scurt metraj intitulat Mâna. Şi-l înştiinţează: „Nu e un film. E un imn. Marseieza revoluţiei noastre din Martie. Acum trei ani, în ziua în care Trnka a îndrăznit să-l facă, tirania a început să piară.”

          Nu cred că e exagerat să spun – într-un fel de final – despre Luca Piţu că, atunci cînd a decis să-şi scrie textulele, din trunchiul noduros al limbii de lemn – limba tiraniei – au început să sară aşchii şi trunchiul însuşi a prins a fi ros de carii!

          P.S. Mai multe mesaje sosite după postarea de mai sus conţineau pe lîngă aprecieri diverse, şi sugestia de a da mai multe informaţii despre „Grupul din Iaşi„, avînd în vedere că, asemenea primei ediţii a „Documentelor antume...”, şi aceasta pare intruvabilă. Astfel, am considerat că cel mai bine e sa-i „dau cuvîntul” (ca să nu spun să-i iau cuvintele!) chiar autorului, spre a ne lămuri:

                                Închegarea imaginară a “Grupului din Iaşi”

       “Lucraţi D.U.I.-os la problemă”, în 1981, Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Valeriu Gherghel, Petru Ioan, Alexandru Sever Vlad, Cajvaneul – şi atîţia alţii – sînt. Bine, bine, dar de ce documentul mai la vale curgatoriu îi instalează, cu de la sine putere, pe băieţii antecitaţi în căsuţa „Grupului de la Iaşi”  (foarte încăpătoare, dumneaei, din moment ce, deunăzi, erau paraşutaţi acolo politicari provinciali din gaşca baronetului liberal Relu Fenechiu şi fanii săi Adomniţei, Chiuariu + Camelia Gavrilă)? E de presupus că, pentru a-şi da importanţă în carieră şi justifica babanele remuneraţii de la bugetul naţional-socialist, redactorii gradaţi ai hrisovului securoic se fereau să boteze altminteri pe flăcăii autumnali din Valea Bahlului, trăitori, majoritatea, o vreme măcar, în blocul asistenţilor universitari designat autoironicamente de locatarii săi drept „Corabia Nebunilor”, „La Hulubărie” ori „Closetuţele”, aflat, el, blocoteţul, în Cartierul Nicolina, lîngă piaţa cu acelaşi nume. Mai potrivit ar fi fost, din punctul de vedere al adevărului istoric, să se vorbească despre „Grupul de la Hulubărie”, pentru că prin cambuzele din „Cartierul Latrin” al Nicolinei perindatu-s-au chiriaşi pasageri cît: un Lucian Vasiliu, un Sandu Vlad, un Ştefan Gorovei, un Ovidiu Nimigean, un Mihai Baciu, un Octavian Nicolae, un Sorin Pârvu, un Georg Wellmann, un Julien Moscovici, un Jacques Weinstein, un Dumitru Dorobăţ, un Liviu Antonesei (o săptămînă numai, acesta, cît să-şi conceapă moştenitoarea), un Cajvaneu… şi atîţea alţi juisori ai garsonierelor de 9 metri patraţi, cu baie strîmtă dar multifuncţională, veselie meree, chefuri numeroase, chirăieli amoroase, împrumuturi de cărţi sau reviste rare, ascultatul seară de seară al emisiunilor radiofonice dinspre „Europa Liberă” şi altele din acestea, proprii vieţii unanimice, conviviale, ivan-illichiene… La boheme, la boheme,/Cu ea să nu te pui,/Căci, fraţilor, boema/Nu e dată oricui/Ci doar acelora/Qui sont au cul des couilles.

      Atragem de asemeni atenţia asupra faptului că fiecare dintre consemnaţii documentului securianic de mai jos are, în dosarul personal, locul întîi pe varianta sa de dactilogramă, trasă în cîteva exemplare, şi că doar în ceasta de faţă-i Cajvaneul fruntaş pe ramură. Valeriu Gherghel, Nichita Danilov, Dan Petrescu sau Liviu Antonesei, şi nu numai, ne pot întări suputaţiunea.”  (p.21)

Posted in: Ex libris