Din activitatea parlamentară a Episcopului Iuliu Hossu

Posted on septembrie 2, 2011

8



           În calitate de senator de drept, ca Ierarh al Bisericii Greco-Catolice, Episcopul Iuliu Hossu a luat parte activă la viaţa politică a României interbelice, îmbrăţişând probleme vitale ale mersului înainte al României, fără a fi înregimentat în vreun partid politic şi fără a manifesta făţişe simpatii politice.

           Dimpotrivă, a condamnat demagogia politică şi învrăjbirea dintre militanţii diverselor partide politice, care aduceau atingere solidarităţii naţionale. Stau mărturie, în acest sens, pastorala din 1922, în care îndemna clerul să se ridice peste luptele de partid dăunătoare binelui obştesc, reiterând acelaşi îndemn şi-n pastoralele din 10 mai 1931, respectiv din 13 martie 1938.

           Pe scurt, trei au fost direcţiile de acţiune ale activităţii parlamentare a Vestitorului Unirii din 1918: apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti – inclusiv cele ale Bisericii Greco-Catolice -, apărarea libertăţii şi integrităţii teritoriale a României, consolidarea unităţii naţionale în jurul factorilor constituţionali din timpul său. Dintre acestea, un loc aparte (şi surprinzător din perspectiva contribuţiei greco-catolicilor la idealul naţional) l-a avut adevărata luptă dusă pentru apărarea drepturilor Bisericii Române Unită cu Roma – supusă, mai ales în primul deceniu interbelic, unor provocări extrem de neplăcute şi cu totul nebănuite la 1 Decembrie 1918.

           Astfel, în şedinţele Senatului din 7-9 iulie 1924 a cerut să nu fie etatizate şcolile confesionale româneşti din Transilvania, ci, dimpotrivă, ţinându-se cont de marele lor aport la păstrarea identităţii naţionale, să fie sprijinite economic de către stat, educaţia urmând a fi asigurată prin învăţătorii confesionali, iar religia, predată de către preoţi. Cu toate pledoariile sale şi ale altor senatori şi deputaţi, şcolile confesionale elementare au fost complet suprimate, devenind de stat. Bisericii i s-a acordat numai dreptul de a catehiza prin preoţii locali şi de a inspecta învăţământul catehetic prin protopopi. Au mai rămas cu statut confesional, sub egida Bisericii, doar câteva şcoli secundare, îndeosebi Şcoli Normale de învăţători, la Blaj, Gherla, Beiuş, Oradea, Braşov [Cardinal Iuliu Hossu, colectiv de autori, Edit. Unitas, Cluj-Napoca 1995, p. 106]. (Ideea neinspirată a autorităţilor avea să-şi arate „roadele” după 1940, când, în urma cedării Ardealului de Nord, statul ungar, în calitate de succesor, a preluat ca şcoli de stat reţeaua de învăţământ din regiune, transformându-le în şcoli de stat cu limba de predare maghiară, lucru ce nu s-ar fi petrecut dacă ele rămâneau confesionale).

          Vii discuţii s-au purtat în Parlamentul României în decembrie 1926, cu privire la proiectul Legii Cultelor, care, în forma lui iniţială, nega dreptul la existenţă a parohiilor ce numărau sub 200 de familii în sate ori oraşe. Episcopul Iuliu Hossu a arătat convingător că credincioşii în număr de 600 de persoane din astfel de localităţi, lipsiţi de păstor din motive bugetare de circa 20.000 de lei salariu anual, sunt ameninţaţi să se rupă de conştiinţa unităţii spirituale româneşti, fiindcă aici ar putea pătrunde foarte uşor felurite secte. Despre intervenţia marelui Ierarh, presa centrală a scris într-un mod elogios, inclusiv „Îndreptarea„, ziarul oficial al guvernului: „I.P.S. Sa Iuliu Hossu, Episcopul de Gherla, a vorbit frumos, cu tact, cu eleganţă, într-o aleasă limbă literară, impresionând Senatul mai ales prin talentul său oratoric decât prin adeziunea ce membrii maturului Corp au dat-o tezei sale. I.P.S. Sa Episcopul Iuliu Hossu a dovedit încă o dată pasiunea sa caldă şi vibrantă pentru românism şi pentru Biserică, pentru viaţa spirituală a Neamului nostru, care se împleteşte armonic cu aspiraţia naţională” [Curierul Creştin, Gherla, an IX, nr. 1/1927]. Însă, nu peste mult timp, acelaşi ziar făcea o „confuzie” de proporţii, incluzându-i pe Episcopii Hossu şi Frenţiu în rândul minoritarilor, ca maghiari. Faţă de acest gest puţin probabil neintenţionat, Episcopul Hossu şi-a exprimat indignarea că, „în Senatul României Mari, după opt ani de zile (de la Unirea din 1918 – n.n.), Episcopul Bisericii Româneşti trebuie să dovedească românitatea lui şi sufletul lui de român” [Ibidem].

         În februarie 1928 sunt reluate, la stăruinţele Mitropoliţilor Nicolae Bălan al Ardealului şi Pimen al Moldovei, dezbaterile cu privire la proiectul Legii Cultelor, care, prin favorizarea unui prozelitism ortodox agresiv, lovea direct în existenţa Bisericii Greco-Catolice. Împotriva acestui proiect au luat poziţie numeroşi publicişti, printre care Pamfil Şeicaru şi Tiberiu Vornici, dar şi istorici şi oameni de cultură, cerând ca, oricâte treceri individuale ar fi făcute la ortodoxie, averile parohiilor să rămână Bisericii Greco-Catolice. Iată punctul de vedere al senatorului Nicolae Iorga, raportor la Legea Cultelor: „Biserica Unită este îndrituită să rămână în mijlocul poporului românesc. Ea este îndrituită, orice părere ar avea tânărul şi aprinsul cleric care se găseşte în fruntea Arhidiecezei Ortodoxe din Ardeal (…). Este o fericire pentru noi – în afară de tot ce a dat glorioasa Biserică de la Blaj – şi gloria aceasta nu i-o poate lua nici o pasiune, nici o nedreptate, ci este un motiv pentru care această Biserică are dreptul să se aşeze dârză în faţa dreptului său şi să nu-l dea nimănui. Avem nevoie de legături cu Apusul. Ele folosesc mai mult decât legăturile unei prese câştigate sau legăturile unor călătorii scump plătite sau legăturile unor discursuri şi banchete, legături care prin Biserica Unită se stabilesc între noi şi între popoarele al căror sânge este sângele nostru” [Unirea Poporului, Blaj, nr. 16/1928].

         Au luat cuvântul şi ceilalţi episcopi greco-catolici, senatori de drept. În cuvântul său, Mitropolitul Vasile Suciu a spus, între altele: „Numai Unirea ne-a dat putinţa să vedem realizându-se visul nostru naţional (…). Legea română a fost legea noastră strămoşească până în veacul al IX-lea, aşa cum dovedesc toţi istoricii români, inclusiv cei ortodocşi. Uniţii s-au întors la matca lor firească a credinţei strămoşeşti. Biserica Unită a luptat pentru viaţa românească liberă, cultura naţională proprie, alfabet latin” [Ibidem]. Episcopul de Oradea, Traian Frenţiu, a spus în această problemă: „Limba liturgică românească introdusă de Biserica Unită contra poruncii exprese a Patriarhului Dositheiu al Ierusalimului către Mitropolitul Atanasie să nu slujească numai greceşte şi slavoneşte (…) a fost un factor de primă importanţă în ridicarea culturală a Neamului nostru, legătura cu civilizaţia apuseană, iar Blajul centrul românismului în Revoluţia din 1848 şi cuib de valahi (…)” [Ibidem].

        La rândul său, în şedinţa Senatului din 22 martie 1928, Episcopul Iuliu Hossu a cerut „lege dreaptă„, anume ca averile Bisericii Greco-Catolice să rămână ale ei, să nu fie luate de către cei care trec din interes la altă confesiune, deoarece, în acest fel, se produc frământări, certuri, bătăi, iar credincioşii generoşi n-o să mai facă în viitor donaţii, neavând siguranţa că vor rămâne aşa cum le-au oferit în intenţia lor. Episcopul a mai arătat cum înţelege să se comporte Biserica Ortodoxă Română, ca Biserică „dominantă” numeric la nivel naţional, deşi, în multe părţi ale teritoriului României, ea se afla sub acest aspect în totală inferioritate. Astfel, în Eparhia de Gherla, în cele 750 de parohii şi filii, răspândite în 9 judeţe ale ţării, trăiau peste 600.000 de credincioşi greco-catolici şi numai circa 50.000 de ortodocşi. La Ocoliş, Sarasău, Valea Porcului, Fereşti, Corneşti, Borşa din judeţul Maramureş, ortodocşii au reuşit să convertească 300 de persoane din cei 91.000 de credincioşi greco-catolici (conform recensământului din 1910).

        „Pentru ce s-a încercat să se facă dezbinare…? Maramureşul trăieşte în condiţiuni tragice, domnilor, şi onoratul guvern a început acţiunea pentru ajutorarea moţilor şi pentru ajutorarea acestor maramureşeni. Eu rog şi cu acest prilej să se urmărească mai departe această ajutorare a lor, pentru că vă mărturisesc, stare mai tristă şi mai deznădăjduită decât o au aceşti maramureşeni nu cred să existe în vreun colţ al acestei ţări. Lipiţi pământului de săraci, rău nutriţi, lipsiţi de lucru, bântuiţi de alcoolism, sugrumaţi de elemente care s-au strecurat peste munţi, aşa încât mie, care merg în tot anul în mijlocul lor, care i-am îmbrăţişat cu toată dragostea şi am bătut căile munţilor pentru ei, mi s-a rupt sufletul de durere şi jale când am văzut că aceste elemente preţioase pentru Neamul nostru, al descălecătorilor de ţară, sunt ameninţate; credeţi-mă, că nu vorbesc la adunări populare, vorbesc în Senat, înaintea domniilor voastre, cum sunt ameninţate aceste preţioase şi scumpe elemente cu desfiinţarea. Aceasta este realitatea şi pe această tragedie aceşti buni şi nobili maramureşeni (…) de aceste lupte confesionale şi frământări între fraţi au mai avut lipsă?” [Cuvântarea P.S. Sale Episcop Dr. Iuliu Hossu ţinută în şedinţa Senatului la 22 martie 1928, după „Monitorul Oficial„, nr. 47 din 3.V.1928].

        A fost mereu întrerupt de Mitropolitul Bălan, susţinut de Mitropolitul Pimen, insinuând că românii s-au unit cu Roma din motive economice, nu din convingeri creştine, şi că apoi ar fi secondat politica Habsburgilor. Episcopul Iuliu Hossu şi-a păstrat tot timpul calmul şi a răspuns demn şi corect acestor atacuri, demonstrând că românii greco-catolici au urmărit numai realizarea idealului naţional, iar la Alba Iulia, în realizarea acestui ideal, s-a îmbrăţişat cu Episcopul Miron Cristea. De asemenea, a arătat că Biserica Greco-Catolică se îngrijeşte şi de românii din afara frontierelor de stat, aşa cum este cazul celor 13.000 de maramureşeni din dreapta Tisei (nordul Maramureşului Istoric, aflat atunci în componenţa Cehoslovaciei), organizându-i într-un protopopiat propriu.

       În încheiere, Episcopul a spus: „Nu voi face istoricul Bisericii Greco-Catolice, din care mă simt mândru că fac parte, pentru că Biserica Română Unită cu Roma are recunoştinţa veşnică a Neamului său. Ea a fost factor de redeşteptare naţională şi a contribuit enorm la deşteptarea conştiinţei noastre istorice de latini (…). Neamul nostru trebuie să rămână şi pe mai departe unit, pentru că aceasta va face tăria lui şi în viitor, precum a făcut tăria lui în trecut, de-a lungul veacurilor. Aşa vom face faţă duşmanilor care vor să ne îngenuncheze” [Ibidem]. În cadrul aceleiaşi şedinţe a Senatului a luat cuvântul şi Episcopul Lugojului, dr. Alexandru Nicolescu: „În faţa dumneavoastră aveţi un «trădător de ţară». Sub vechea stăpânire, acest «trădător de ţară» şi-a permis să denunţe în ziarul Românul draconismul Legii electorale maghiare (…).  A refuzat apoi să semneze o declaraţie de fidelitate către Monarhia Habsburgică şi, după Unire, a plecat în America să propage iubirea de ţară printre românii emigraţi acolo. Acest «trădător», cu cuget curat faţă de naţia lui, îşi va spune gândul cinstit faţă de această lege: ce-au făcut Arhiereii uniţi pentru cultura românească e imens. Uniţii au luptat, împreună cu ortodocşii, pentru Neam. În Banat i-au scăpat de sârbizare” [Unirea Poporului, Blaj, nr. 16/1928]. Până la urmă, legii i s-au adus modificările cerute de către Arhiereii greco-catolici şi susţinute de numeroşi intelectuali, fiind votată la 31 martie 1928, în timp ce Ierarhii ortodocşi, în frunte cu Mitropolitul Nicolae Bălan, au părăsit sala, în semn de protest.

                            (Evocare de Alexandru PINTELEI,  preluată după  http://www.ziuadecj.ro/eveniment/supliment-din-activitatea-parlamentara-a-episcopului-iuliu-hossu–73337.html , şi pentru care îi exprimăm toată gratitudinea.)

Posted in: Anamnesis