Cornel Teulea: „teatru minut” în „vreme de cîine”

Posted on octombrie 27, 2011

11



                Îl cunosc pe Cornel Teulea de mult. Era să spun „de-o viaţă”, dar, deşi exact, adevărul  e că „de două” vieţi: şi cea dinainte de 1989, şi cea de după. Nu ştiu (sau, n-are importanţă acum) dacă şi cît m-am schimbat eu în cele „două” vieţi, dar cu siguranţă Cornel a rămas acelaşi, egal cu sine însuşi, păstrîndu-şi – şi prin faptul că scrie teatru de mai bine de patruzeci de ani – neschimbată „poziţia fiinţei”. Chiar şi „locul lui în Lume”, temeinic „ocupat” şi „administrat” (născut într-un sat „aspru” de la poalele Munţilor Făgăraş, versantul nordic, Cornel n-a părăsit niciodată Făgăraşul, unde practică dedicat profesiunea de dascăl). Nu „teatrum mundi” pare să-l fi pus în mişcare în toţi aceşti ani, ci o formă personală, asumată cu stoicism şi modestie, de „teatrum mentis”.  A suportat fără să se victimizeze (cu atît mai puţin, să se „heroizeze”) riscurile ce decurg din retragerea într-un „teatru” fără scenă şi spectatori. Cel puţin temporar, întrucît dramaturgia lui nu „refuză” totuşi „teatrul de scîndură”. Regretatul teatrolog Mircea Ghiţulescu avea dreptate să se întrebe în prefaţa semnată de el la volumul Damnaţii (Editura Eikon, 2009): „Nu ştim dacă dramele sale (ale lui C.T., n.m.) se pot juca pe scenă pentru că spaţiile sunt elaborate în bibliotecă, nu în sala de spectacole…”. Aşa fiind, textele lui Cornel Teulea, adevărate „cutii de rezonanţă” ale unei consistente culturi filosofice (autorul fiind absolvent al Facultăţii de filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj), dialoghează imaginar cu umbrele unor Heraclit, Cioran, Camus, Pascal, Nietzsche, Kant, Kierkegaard, Wittgenstein sau Don Juan, Bulgakov, Beethoven, Bach, Eminescu ori cu alţi dramaturgi ai absurdului precum Ionesco, Vişniec sau, mai puţin cunoscutul ungur Orkeny Istvan.  Textele lui sunt, cum remarcă mai tînărul (dar sagacele) critic de teatru Claudiu Groza (în prefaţa la volumul Teatru minut, Editura Grinta, 2003), „un tip orwellian de percepţie, reuşind să penetreze coaja lucrurilor, orizontul contingent al întîmplărilor cotidiene. Descifrînd miezul nevăzut al universului, dramaturgul ne oferă nişte fotograme ale hiperrealităţii, în care grotescul, absurdul, banalul şi firescul se întretaie, coexistă.”  Această observaţie este întărită şi nuanţată, totodată, şi de criticul (şi prietenul autorului) Cornel Moraru: „Piesele lui Cornel Teulea sunt nişte microeseuri vorbite pe mai multe voci (…). Parabola, folosită cu precădere de autor, nu e un simplu procedeu retoric. Ea face parte din realitatea însăşi distorsionată a unei lumi de tip orwellian.”  O dimensiune a scrierilor dramaturgice care nu lipseşte, însă, nici profesorului Cornel Teulea. Iată-l răspunzînd, într-un interviu acordat unui ziar local, la întrebările unui fost alumn (http://www.bzf.ro/interviu-cu-profesorul-si-scriitorul-cornel-teulea.html): 

   „De ce suntem noi aşa cum suntem? De ce nu suntem temeinici şi serioşi ca nemţii, harnici şi tenaci ca nordicii sau măcar entuziaşti şi primitori ca latinii sau solidari ca balcanicii?

     Pentru că am dormit prea mult şi sîntem somnolenţi încă. Pentru că ne-am ascuns prin văgăuni prea mult timp, pentru că lumina puternică ne-a orbit mereu. Altfel cum se explică faptul că noi românii am deschis întotdeauna umbrelele cînd ploua la Moscova, şi asta vreme de o jumătate de secol? Urâtă vreme. Vreme de câine. Cum se explică, pentru altă parte şi alt secol, că noi românii ne deschidem umbrelele cînd încă n-a început să plouă pe la UE? E suficient să se audă, aşa un zvon, că lanţul câinelui nu trebuie să fie mai scurt de nu ştiu cîţi metri că noi, zeloşi nevoie mare, îl mai lungim cu nu ştiu cât şi exemplele cu vremea urâtă de cîine pot continua, din păcate. Noi, cu alte cuvinte, nu trebuie să supărăm pe nimeni, noi trebuie să fim „loiali”, noi trebuie să fim atît de devotaţi încît să uităm complet de noţiuni precum minte, coloană vertebrală etc, etc. Noi huiduim şi fluierăm în draci spiritul aristocrat (puternic) de care făcea vorbire Nietzsche şi aplaudăm prelung spiritul de sclav caracterizat de acelaşi filosof. Am auzit de curînd pe un istoric reputat spunând că Stefan cel Mare i-a cerut urmaşului său să se pună bine cu Poarta. Adică îl sfătuia pe Bogdan să aplice, la noi, politica umbrelei deschise pe timp de ploaie, la ei. Constantin Rădulescu-Motru scria într-o lucrare de referinţă pe tema calităţilor şi defectelor românului: „ Sufletul industriaşului de aiurea, este stăpânit de frigurile muncii inventive şi de riscul luptei; în sufletul industriaşului român găsim desfăşurându-se abilitatea politicianului. Profiturile capitalistului român provin de cele mai multe ori din măiestria cu care acesta îşi aserveşte bugetul Statului. Capitalistul român nu are niciodată încredere în forţele lui individuale. El (românul, n.m.) are un suflet gregar , şi atîta tot.”  

       Înainte de a „ridica cortina” virtuală în Pavilionul de oaspeţi, pentru a urmări un „spectacol coupe” cu două texte scurte semnate de dramaturgul Cornel Teulea, vom concluziona cu vorbele aceluiaşi Mircea Ghiţulescu:  „La urma urmei, avem de a face cu un înţelept care practică un mod foarte personal de a face filozofie în dialog.”

                                            Heraclit şi potăile

 (Heraclit intră într-un atelier de tîmplărie)

 MEŞTERUL: Domnul ce doreşte?

HERACLIT: Spînzurători.

MEŞTERUL: Aici nu se fac decît coşciuge.

HERACLIT: Păcat.

MEŞTERUL: Zău? Şi de ce e atît de păcat?

HERACLIT: Pentru că sunt atîtea potăi de spînzurat şi nimeni nu face o spînzurătoare.

MEŞTERUL: Potăi? Ce potăi sunt de spînzurat?

HERACLIT: Toate potăile care l-au alungat pe Hermodoros din oraş.

MEŞTERUL: Eu n-am auzit nimic. Nu ştiu nimic, domnule.

HERACLIT: Hermodoros este prietenul meu, domnule.

MEŞTERUL: Şi pentru ce a fost alungat din oraş?

HERACLIT: Pentru că era cel mai valoros cetăţean al oraşului.

MEŞTERUL: În cazul ăsta bine i-au făcut, domnule.

HERACLIT: În cazul acesta am nevoie de o spînzurătoare în plus.

MEŞTERUL: În oraşul nostru nimeni nu poate fi mai valoros decît ceilalţi.

HERACLIT: Ce tragedie, domnule!

MEŞTERUL: Eu sunt meşter în coşciuge, nu în tragedii. Doriţi un coşciug, domnule…

HERACLIT: Heraclit.

MEŞTERUL: Doriţi?

HERACLIT: Nu.

MEŞTERUL (Deschide un dulap plin cu arme): Poate doriţi un pistol?

HERACLIT: În nici un caz. Doar spînzurători pentru toate potăile care fac legea în oraşul acesta.

MEŞTERUL: Pistoalele sunt foarte bune, să ştiţi! Priviţi-l pe acesta de pildă…

(Scoate un pistol din dulap şi-l împuşcă pe Heraclit.)

MEŞTERUL: Un idiot.

(Se apropie un tîmplar care vrea să-l măsoare pe cel mort.)

MEŞTERUL: Nu-i nevoie, prietene. Ultima lui dorinţă a fost să fie aruncat la marginea oraşului. Hrană pentru cîini. Ce idiot.

(Tîmplarul îl apucă pe cel mort de picioare şi-l scoate din atelier.)

MEŞTERUL: În oraşul nostru nimeni nu poate fi mai valoros decît ceilalţi.

(2001)

                    Copoiul care a ratat Bremenul

Personajele:

BĂTRÎNUL

CELĂLALT

O VOCE

 Decorul: Holul unui apartament. Pe hol se află un cuier mare şi greu cu oglindă. O vază goală lîngă ea. Un telefon. Trei uşi. Una din ele este întredeschisă. La un moment dat uşa de la intrare se deschide şi îşi face apariţia Bătrînul. Închide uşa, se uită atent în jur, apoi începe să se joace cu cheile. Zgomotul acestora îl scoate din cameră pe Celălalt, care-l priveşte perplex pe Bătrîn.

 BĂTRÎNUL: Domnule, v-aţi uitat cheile în uşă. Mi-am piermis să vi le aduc.

CELĂLALT: Imposibil. (Reintră în cameră şi revine rapid cu o legătură de chei.)

BĂTRÎNUL: Poate că sunt dublurile, domnule.

CELĂLALT: Nu există dubluri.

BĂTRÎNUL: Vedeţi bine că există. (Agită legătura de chei.)

CELĂLALT: Ştiu eu bine ce există şi ce nu există!

BĂTRÎNUL: Eşti stupid, domnule!

CELĂLALT: Poftim?

BĂTRÎNUL: Faci afirmaţii stupide, deşi habar n-am cine eşti.

CELĂLALT: Dar dumneata cine mama dracului eşti şi ce cauţi în apartamentul meu?

BĂTRÎNUL (în dreptul oglinzii): E superbă. De unde o ai?

CELĂLALT: Fie că eşti şef de bloc sau de scară, ori dracu’ ştie ce altceva, eşti nebun, dar nu face nimic… (Pune mîna pe telefon.)

CELĂLALT: Nimicul! Dumneata! Tot un drac sunteţi, înţelegi?

BĂTRÎNUL: Prin ce filosofii se spune că Nimicul nu e nimic, ci e întotdeauna ceva, înţelegi?

CELĂLALT: Ia te uită unde stătea filosofie nimicului şi Nimicul filosofiei! Ieşi din casa mea! Afară! (Îi arată uşa) Ieşi imediat din casa mea şi din sufletul meu. Ieşi!

BĂTRÎNUL: Poate că o să ies, dar nu înainte de-a afla cum de-a ajuns unul ca tine aici, la etajul trei, cel mai bun etaj! Şi în apartamentul trei, cel mai bun apartament! Cum ai ajuns, mă, aici? Eşti chiar aşa de important?

CELĂLALT: Du-te dracului.

BĂTRÎNUL: De ce să mă duc?

CELĂLALT: De dragul uni principiu.

BĂTRÎNUL: Ce principiu?

CELĂLALT: Omul potrivit la locul potrivit.

BĂTRÎNUL: Să nu-mi vorbeşti mie de om.

CELĂLALT: Atunci o să-ţi vorbesc despre potăi. Despre jigodii. Despre copoi mai mult morţi şi împuţiţi decît vii.

BĂTRÎNUL: Mai toţi de pe aici m-au crezut terminat după ce am zăcut ceva timp la pat, dar s-au înşelat după cum se vede.

CELĂLALT: Nu-mi pasă!

BĂTRÎNUL: Ar trebui să-ţi pese.

CELĂLALT: Nici să nu te gîndeşti.

BĂTRÎNUL: Dacă mă gîndesc bine, ar trebui să-mi oferi o cafea.

CELĂLALT (Intră repede în baie şi revine cu o hîrtie igienică.): Şterge-ţi mai întîi nările mucoase şi gura băloasă.

BĂTRÎNUL: Îţi închipui că nu mai am miros? Ha, ha, ha! Am scris chiar şi o carte medievală pe tema asta.

CELĂLALT: De ce nu una sclavagistă?

BĂTRÎNUL: La urma urmei, Platon s-a făcut băiat de treabă de la un timp, aşa că poate am să scriu şi o carte sclavagistă.

CELĂLALT: După cum vorbeşti şi, mai ales, după cum arăţi, sunt sigur că pe tînărul Marx şi pe bătrînul Ceauşescu i-ai lins în cur.

BĂTRÎNUL: CEE?

CELĂLALT (Îi aruncă hîrtia igienică.): Şterge-te naibii la gură!

BĂTRÎNUL: Mă plictiseşti cu muzica asta, nu crezi?

CELĂLALT: Dacă-i vorba de muzică, tu ai ratat, aşa cum ai ratat Bremenul.

BĂTRÎNUL: Ce am ratat?

CELĂLALT: Damascul dulăilor.

BĂTRÎNUL: Pe dracu’. Cartea mea vorbeşte despre reuşite, nu despre ratări. Eu n-am ratat nimic la viaţa mea, mă. Cireşte cartea şi ai să te convingi. Ai să afli, de exemplu, ziua în care ne aflăm, ora exactă, oraşul exact şi toate celelalte, printre care: 1946, 1956, 1996 şi aşa mai departe.

CELĂLALT: Nu te mai holba în oglinda mea că o infectezi.

BĂTRÎNUL: Poate n-ai auzit ce-am spus.

CELĂLALT: Rahaturi.

BĂTRÎNUL: Am spus 1946, 1956, 1996.

CELĂLALT: Mă piş pe reperele tale terminate cu 6.

BĂTRÎNUL: Vrei să spui că nu ţi-e frică de 666?

CELĂLALT: Mai bine cară-te din casa mea.

BĂTRÎNUL: Nu ţi-e frică, mă?

CELĂLALT: Nu!

      BĂTRÎNUL pune mîna pe vază şi-l loveşte pe CELĂLALT în cap. Acesta cade ca fulgerat.

BĂTRÎNUL: Să spui în ziua de azi, la ora asta, în 2007, că NU ŢI-E FRICĂ este păcat de moarte. După cum se vede. (Pauză.) Astai muzica ce-mi place. Dobitocul ăsta nu m-a crezut. (Loveşte trupul CELUILALT cu piciorul.) Drace, ce mutră moartă are! Ptiu! S-a infiltrat aici, la trei, ca să mă scoată pe mine din minţi. (Pauză.) Se mai băga şi în metafizică porcul dracului. (Îl loveşte cu picioarele.) Incredibil! (Se uită intens în oglindă.) Să nu-ţi fie frică este păcat de moarte în 2007, iar secolul XXI va semăna cu 2007 sau nu va semăna cu nimic! Cine are urechi de auzit…

     Lumina scade grăbită.

O VOCE: Auzi, măi, spintecă-n colţi, e timpul. Haide.

BĂTRÎNUL:Ce?

O VOCE: E ora exactă.

BĂTRÎNUL: Nu…

O VOCE: E ora ta exactă, pricepi?

BĂTRÎNUL: Nu!… Nu vreau…! Cine eşti?

O VOCE: Ar trebui să ştii.

BĂTRÎNUL: De unde?

O VOCE: De la domnul ŞTIE- tot.

BĂTRÎNUL: Ce vrei de la mine?

O VOCE: Să mergem.

BĂTRÎNUL: Nu merg nicăieri. Asta e casa mea şi nu vreau să plec din ea, e clar?

O VOCE (Mai ferm.): Deloc. Haide!

BĂTRÎNUL: Ce vrei de fapt de la mine?

O VOCE: Să nu mai faci în pantaloni.

BĂTRÎNUL: Ce pantaloni?… Eu… Eu am fost…

O VOCE: Ştiu, ai făcut destul pe tine. Gata. S-a terminat. Haide!

 BĂTRÎNUL: În nici un caz!… În nici un caz acum!… O să mă duc la Bremen.

O VOCE: Prea tîrziu. Haide!

BĂTRÎNUL (Disperat.): Nu!… Nu vreau!… Nuuuu!

     Se prinde de cuierul cu oglindă. Acesta cade peste el şi-l omoară. Întuneric deplin.

     (Textele au fost reproduse după: Cornel Teulea, Teatru minut, cu o prefaţă de Claudiu Groza, Editura Grinta, 2003 şi Cornel Teulea, Damnaţii, cu o prefaţă de Mircea Ghiţulescu, Editura Eikon, 2009. Alte volume de acelaşi autor: La început roşu, galben şi albastru apoi roşu şi la urmă gri, cu o prefaţă de Ion Calion, Editura Grinta, 2002; Oraşul fără memorie, Editura Grinta, 2005.)