Comuniştii au vrut să-l aducă la proces pe Maniu fără guler şi cravată
Vineri, 31 octombrie, „Scânteia“ îşi informa cititorii în legătură cu un singur eveniment: „Începerea procesului conducătorilor fostului P.N.Ţ.“. Şase pagini – toate! – a rezervat oficiosul PCR acestui episod, şi nici realizările glorioase din producţie, nici bravele acţiuni ale tineretului sovietic, nici agricultura înfloritoare n-au mai fost de actualitate. „În aula Şcolii Superioare de Război, în faţa unui numeros public şi în faţa corespondenţilor speciali ai ziarelor şi agenţiilor de presă din întreaga lume“, cum titra „Scânteia“, începea să fie jucat cel mai absurd proces-spectacol al Opoziţiei democrate. Personajul negativ în rol principal: Iuliu Maniu.
Alături de stenogramele unui proces ce nu însemna nimic mai mult decât un preludiu dureros al unei sentinţe presabilite, oamenii muncii mai puteau citi zilnic, pe prima pagină din „Scânteia“, un reportaj aproape jurnalistic, prefabricat şi el, menit să dea culoare fiţuicii monocrome. „Fără să se audă niciun cuvânt, niciun murmur, se simte totuşi cum sala fierbe de indignare. Indicarea sobră şi documentară a acuzării […] stârneşte o încordare uriaşe în public. Chiar câţiva corespondenţi străini sunt stânjeniţi. […] Fiecare cuvânt al actului de acuzare e ascultat cu seriozitate şi frământat în minţile celor ce ascultă“, era scris, ca după dictare, în articolul din 31 octombrie. Cele 350 de locuri din sala de judecată erau ocupate, de fapt, de muncitori conformişti, educaţi, ca într-o distopie orwelliană, să fie ostili celor din boxă, să se scandalizeze la auzul „trădării şi crimelor“ şi să ironizeze zgomotos apărarea – în mare, să-şi nu înfrâneze instinctul patriotic. Întrerupeau şedinţele cu judecăţile lor gălăgioase, aşa de vehement era provincialismul lor moscovit.
Portretul lui Maniu, marca George Călinescu
Şi George Călinescu, criticul literar George Călinescu, publica, în ziarul „Naţiunea” din 31 octombrie, sub titlul „Acuzatul Iuliu Maniu“, un amănunţit portret publicistic al liderului ţărănist: „Un bătrân om, aproximativ de Stat, care de decenii face o politică negativistă constituită din întrevederi secrete, intrigi şi negocieri, un luptător din imperiul austriac, care nu percepe structura unui Stat liber ca România, cu responsabilităţi pozitive, un învăţător lipsit de iniţiativă personală, ezitant, împins de spate de prestigiul celuilalt […] cu strângere de inimă am privit pe bătrânul neînţelegător al istoriei şi datoriilor noastre, ieşind din sală, la suspendarea şedinţei, sprijinit de braţ“.
„Scânteia“ era însă cea care monopoliza mediatic asaltul împotriva lui Iuliu Maniu, transformând procesul liderului ţărănist într-o adevărată telenovelă moscovită, un serial intrigant, fireşte, cu final previzibil. Până la 15 noiembrie (deci la patru zile de la data pronunţării sentinţei) Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au apărut negreşit pe prima pagină a pretinsei gazete, care ţinea isonul, cu o agresivitate făţişă, acuzaţiilor orchestrate de tribunalul de sorginte stalinistă. Fără să ţină cont măcar de o logică a bunului simţ, condeiul neşovăielnic îi înfiera pe cei doi ţărănişti şi pe membrii echipei lor, dădea verdicte categorice şi, cu fermă convingere, făcea ample demonstraţii de forţă. „Revelaţii de un senzaţional care ar face deliciul corespondenţilor presei americane şi engleze, dacă nu ar constitui o demascare necruţătoare a imperialismului lor […] politica fostului P.N.Ţ. şi a şefilor lui supremi nu era decât un apendice al activităţii de trădare şi spionaj şi o mască a crimei“, dezvăluia, în editorialul de primă pagină al oficiosului de partid din 2 noiembrie, celebrul jurnalist Sorin Toma, fost redactor şef al publicaţiei cu pretenţii informative.
„Boxa… pare un catafalc cu 15 scaune”
La 3 noiembrie, Traian Şelmaru, reprezentant de seamă al realismului socialist, descria – cu note personale şi trăiri mărturisite – interogatoriul lui Iuliu Maniu. „Câteva clipe de tăcere. Apoi, uşa se deschide şi acuzatul pătrunde în sală, târşind picioarele, cu un mers lătăreş şi şovăielnic.Face vizibile eforturi să fie cu ştaif, înaintează încet ca o jucărie automată cu maşinăria pe deşurubate. Urcă în boxă şi dă să se aşeze. «Rămâneţi în picioare». Acuzatul se ridică, se apropie de bară, se sprijină. Priveşte spre tribunal, spre sală. Vrea să facă impresie. Sala e de ghiaţă. «De când îl cunoaşteţi pe Penescu?» Maniu dă să folosească întrebarea pentru a începe o expunere alături de subiect. Se vede că a venit pregătit să ocolească întrebările. Dar preşedintele îl opreşte «Răspundeţi scurt, clar, categoric.» Acuzatul pare nemulţumit. Orgoliul lui suportă cu greu această primă înfrângere“, relata, implicat, Traian Şelmaru, iar imaginarul său lingvistic, asemenea oricărui prozator priceput, găsea repere subumane oricărei acţiuni a celor din boxa acuzaţilor. Era prezentată condiţia putredă a „duşmanilor poporului“ – pentru că, fiind „morţi“ din punct de vedere moral, pot fi, pe bună dreptate, chiar ucişi fizic –, iar aspectul fizic era demolat până la degradare în ipostaza de cadavre vii.
Într-o astfel de atmosferă funestă, memoria a păstrat, totuşi, acest episod pitoresc, relatat ulterior chiar de către Iuliu Maniu: „Au vrut să mă aducă şi pe mine la proces fără guler şi fără cravată. Dar am refuzat. Le-am explicat că în toată viaţa mea am fost îmbrăcat decent. Am declarat că în asemenea condiţiuni refuz să apar în instanţă. Pân la urmă, domnii s-au convins şi mi-au adus cămăşile mele de acasă, gulerele şi cravatele cu care eram obişnuit.“ Violenţa instrumentată de comunişti prin ziarul „Scânteia“, alături de detaşamentele urii şi agresiunii ideologice din improvizata sală de judecată, creau însă o altă imagine „trădătorilor de neam“. „Au trecut numai câteva ceasuri de la confruntarea acuzaţilor şi iată-i din nou împreună, în această dimineaţă însorită de Noiembrie, în boxa care – scăldată în razele soarelui – pare un catafalc cu 15 scaune pe care se instalează pe rând 15 cadavre. Intră unii după alţii, livizi, cu feţele căzute, descompuşi, se aşează mecanic pe scăunele pe care parcă au stat o viaţă întreagă. Nu se privesc, nu se salută […] ca nişte câini râioşi. Pluteşte deasupra boxei un aer de descompunere, de baltă stătută. Boxa pute“, descrie acelaşi Traian Şelmaru atmosfera funestă a şedinţei de la 1 noiembrie şi, implicit, a audierii lui Maniu. Exista, poate, un sentiment lugubru, dar acesta putea copleşi, mai degrabă, pentru că, văzând cu ochii, apărătorul democraţiei – Sfinxul, fără vreo urmă de ironie ideologizată – se stingea în numele unui alt fel de democraţie, una „populară“.
Carandino: „îmi dădeam seama… cum Iuliu Maniu îşi desăvârşea statuia“
La 9 noiembrie, când procurorii făceau rechizitoriul, Oficiosul titra pe prima pagină, cu litere de-o şchioapă, exact aceste cuvinte: „…cea mai aspră condamnare! Această pedeapsă o doreşte întregul popor care luptă să-şi asigure o viaţă liberă şi fericită“. Cinci pagini (din şase) ocupa transcrierea jurnalistică a rechizitoriului, alături de nelipsitele „Aspecte şi comentarii“ şi de editorialul duşmănos al lui Traian Şelmanu.
În ziua următoare, Nestor Ignat, fostul student al lui Nae Ionescu, scria înflăcărat, cu urme de naţionalism reşapat, editorialul „Fărădelegile lor îi exclud dintre români“: „Rechizitoriul susţinut de d-nii procurori col. Alexandrescu, col. Stanciu Constantin şi col. Al. Georgescu a căzut ca o lespede de granit asupra acuzaţilor din boxă. Este lespedea propriilor lor fapte criminale“. Nu lipsea din paginile ziarului nici vocea conştiinţei „oamenilor muncii“, care trimiteau depeşe pătimaşe, înfierând „duşmanii poporului“. Pagini întregi de luări de poziţii populare erau publicate, ajungându-se chiar la acest absurd anunţ: „Nici măcar nu avem suficient spaţiu pentru moţiunile şi scrisorile primite. Simpla enumerare a miilor de localităţi şi fabrici în care s-au ţinut adunări cerându-se cea mai mare pedeapsă pentru clica de spioni şi trădători, a zecilor şi zecilor de mii de semnături de pe listele trimise nu ar avea loc în coloanele noastre“.
Joi, 13 noiembrie, supratitlul „Banda de complotişti trădători de ţară şi spioni şi-a primit pedeapsa meritată!“ (chiar deasupra numelui ziarului!) anunţa sentinţa în procesul conducătorilor fostului P.N.Ţ.: temniţă grea pe viaţă, degradare civică şi confiscarea totală a averii! Tot pe prima pagină era motivat, negru pe alb, că a fost rezolvat „Nu un proces politic, ci un proces al trădării şi al spionajului“. În acelaşi număr al ziarului (care trebuia, practic, să-i informeze pe români în legătură cu decizia completului de judecată), redactorii „Scânteii“ anunţau cum „În Capitală şi în întreaga ţară populaţia salută sentinţa împotriva conducătorilor fostului P.N.Ţ.“ – încercând o consfinţire publică a falimentului politic total. Steagul democraţiei era doborât definitiv, sub patronajul comunist şi al fiţuicilor obediente, iar această versiune a fost difuzată oficial până în 1989. A rămas, totuşi, această declaraţie a lui Nicolae Carandino: „îmi dădeam seama, odată cu publicul, cum Iuliu Maniu îşi desăvârşea statuia“.
REACŢII DIN PRESA COMUNISTĂ
„Nicio pedeapsă nu e prea mare pentru aceşti criminali”
„Sătenii şi sătencele din comuna Someşeni, jud. Cluj, adunaţi la 2 noiembrie 1947, ora 15.00, în sala şcolii, am dezbătut actul de acuzare şi depoziţiile acuzaţilor şi martorilor în procesul conducătorilor fostului Partid Naţional Ţărănesc-Maniu, rămânând uimiţi de gravitatea faptelor acestor trădători de ţară care s-au pus în sluja aţâţătorilor la un noi războiu.
Considerăm că faptul de a preda actele secrete ale Statului Român serviciilor de spionaj anglo-american, cu scopul de a pregăti o intervenţie armată în ţara noastră este aşa de grav, că nicio pedeapsă nu e prea mare acstor criminali, conspiratori împotriva intereselor poporului. Cerem pedepsirea cea mai aspră a conducătorilor fostului Partid Naţional Ţărănesc-Maniu, Mihalache, Penescu, Niculescu-Buzeşti şi ceilalţi”.
„Sunt vinovaţi pentru actele de sabotaj economic şi spionaj în favoarea cercurilor imperialiste străine. Să fie aspri condamnaţi!”
„Scriu muncitorii din Atelierele Principale CFR Cluj Preşedintelui Tribunalului Militar Bucureşti, Şcoala Superioară de Război.
Muncitorii din atelierele Principale CFR Cluj, întruniţi la adunare generală în ziua de 4 noiembrie 1947, am primit cu indignare trădările şi spionajele conducătorilor fostului P.N.Ţ., înfăptuite contra poporului muncitor şi regimului democrat. Maniu şi banda sa poartă răspunderea instaurării dictaturii fasciste a lui Antonescu şi a dezastrului cauzat ţării de hitlerişti. Sunt vinovaţi pentru actele de sabotaj economic, spionaj în favoarae cercurilor imperialiste străine, prin trimiterea informaţiunilor secrete privitoare la producţia de la Reşiţa şi din alte sectoare industriale. Noi, muncitorii C.F.R., cerem aspra condamnare a tuturor trădătorilor, în frunte cu Maniu, salvând astfel interesele ţării.
SENTINŢA PROCESULUI
Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară – Secţia I -, a condamnat pe:
Iuliu MANIU la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă.
Ion MIHALACHE la 6 pedepse, însumând 67 de ani şi o pedeapsă de temniţă grea pe viaţă.
Gr. NICULESCU-BUZEŞTI la 5 pedepse, însumând 69 de ani, şi încă una de M.S.V. pe viaţă, toate în contumancie, fiind în Statele Unite.
Alexandru CRETZEANU la 3 pedepse, însumând 32 de ani, şi încă una de M.S.V., toate în lipsă, fiind în statele Unite.
Victor RĂDULESCU-POGONEANU la 2 pedepse de câte 10 ani şi una de 25 de ani temniţă grea.
Grigore GAFENCU la 3 pedepse, însumând 32 de ani, şi una de 20 de ani muncă silnică, în lipsă, fiind în Statele Unite.
Camil DEMETRESCU la o pedeapsă de 10 ani şi alta de 15.
Constantin VIŞOIANU la 2 pedepse de câte 10 ani, la două de câte 12 ani şi la una de 15 ani M.S., în lipsă, fiind în Statele Unite.
Ilie LAZĂR la 2 pedepse de câte 10 ani şi una de 12 ani T.G.
Vasile SERDICI la 2 pedepse a câte 10 ani T.G..
Radu NICULESCU-BUZEŞTI la o pedeapsă de 5 ani şi alta de 10 ani.
Ştefan STOICA la o pedeapsă de 5 ani şi alta de 8 ani.
Nicolae CARANDINO la 3 pedepse a câte 6 ani, majorată la 8 ani şi continuată cu domiciliu obligatoriu pe Bărăgan, până în 1962.
Florin ROIU, la două pedepse a câte 5 ani.
Emil OPRIŞAN la 2 pedepse a câte 3 ani.
Emil LĂZĂRESCU la 2 ani închisoare.
Ion de MOCSONY-STÂRCEA la 2 ani şi rejudecat în procesul Pătrăşcanu, unde a primit o pedeapsă de 15 ani M.S.
(Un articol de Laurenţiu Ungureanu, preluat de pe http://barlogulpntcd.wordpress.com/2011/10/29/comunistii-au-vrut-sa-l-aduca-la-proces-pe-maniu-fara-guler-si-cravata/ . Tot acolo, vezi şi http://barlogulpntcd.wordpress.com/2011/11/04/video-1947-2011-recurs-in-procesul-maniu/.)
Gogea's Blog 
Ioan Moldovan
noiembrie 11, 2011
ingrozitor! ingrozitor!
Ion Ionescu
noiembrie 11, 2011
Multumim d.lui Laurentiu Ungureanu pentru aceasta necesara aducere aminte.
Condamnarea samavolnica a fruntasilor PNT, in noiembrie 1947, a reprezentat eliminarea ultimului obstacol in calea „proclamarii republicii” sovietice. Uluitoare e inca o data pozitia asumata public de un intelectual de talia lui Calinescu! Va fi rasplatit peste masura de „noul Stat Liber”!
Mara
noiembrie 11, 2011
Un spectacol grotesc. Dar avem aici numai „papusile”, fiecare cu tragismul lor: eroii umiliti, infierati pentru vini inventate; acuzatorii cu nume romanesti facind exces de zel „in exercitiul functiilor”, „servindu-si patria”; figurantii intaritati de propaganda si gidilati in orgoliul de fauritori ai unei noi societati mai bune si mai drepte (pentru ei si urmasii lor); vai! si intelectuali de prestigiu care-si dau friu liber frustrarilor si sustin ideologia comunista…
Dar cei mai condamnabili in acest spectacol sint „papusarii”, cei care straini de valorile romanesti au premeditat si pus in practica cu cinism acest plan de anihilare a partidelor istorice romanesti si au uzurpat puterea instaurind un regim criminal care a marcat Romania iremediabil pina in prezent. Nici acuma nu ne putem reveni si ce exemplu mai bun decit faptul ca si dupa 1990 PNTCD a fost sistematic discreditat de diferite medii sub varii motive: ca nu are o baza”sanatoasa” , ca este prea „nationalist”, ca nu are lideri carismatici, etc. etc. s-a folosit practic tot arsenalul pentru a fi minimalizat si distorsionata importanta lui in istoria Romaniei reintregite. Este clar ca unora nu le convine continuitatea si consolidarea pe baze solide a vietii politice romanesti. Sintem tentati sa punem totul pe seama hazardului, a evolutiei istorice, a imaturitatii clasei politice si electoratului. S-a pierdut trenul sperantei din anii 90 cind Romania avea sansa sa beneficieze de experienta unor oameni patrioti cum a fost Ion Ratiu, Corneliu Coposu, lideri PNTCD si alti romani din dispora, care cu siguranta ar fi gindit o alta strategie pentru Romania. Bogatiile strategice ale tarii nu cred ca ar fi fost instrainate cu atita iresponsabilitate si poate se valorifica mai bine potentialul ecomomic si agricol al tarii. Ce au facut guvernantii dupa 90, au incasat salarii si comisioane traind pina cind s-a putut din „osinza” mostenirii comuniste. Vad ca acuma s-a ajuns la fundul sacului.
Este mai greu acuma sa te arunci vitejeste in apa, sa infrunti realitatile dupa ce sint obisnuiti cu trai confortabil si caldut. Vazind clasa politica actuala si punind in paralel sacrificiile generatiilor trecute te intrebi pe buna dreptate daca a meritat atita suferinta. Mai bine se salva cea mai mare parte a adevaratilor romani fugind in Occident.
Mara
noiembrie 11, 2011
De fapt este impropriu spus grotesc, cred ca m-am gindit mai degraba la monstruos.
Este un spectacol SINISTRU.
vasilegogea
noiembrie 11, 2011
@Mara
Stimata Doamna Mara,
rememoram momente exceptionale din trecutul nostru (atunci cind o facem si nu ne lasam „anesteziati” de „amenintarea” cu apocalipse halucinogene) tocmai pentru a ne pune intrebarile corecte cu privire la prezent. Si, de buna seama, daca raul din trecut il vedem „defilind” nestingherit, mai mult: decorat, in prezent, ne punem, ingrijorati, intrebari si despre viitor. Tragedia consta in tot mai evidenta fractura dintre viitorul celor puternici si imbogatiti fara masura si viitorul celor slabi si siliti sa traiasca, nu sub pragul saraciei, dar sub limita demnitatii umane. Unii „ingrasa” pamintul patriei, altii se ingrasa pe ei din pamintul patriei.
Daca nu e doar o intrebare retorica si mi-o adresati mie („te intrebi pe buna dreptate daca a meritat atita suferinta”), va raspund: in nici un fel de circumstante „nu merita” sa suferi, dar merita sa lupti!
Iancu Motu
noiembrie 11, 2011
Ca istoric am fost, o secundă, tentat să reiau problematica tratării istoriei noastre în media, în şcoală etc. Nu în ultimul rând în interiorul „breslei”. Mă abţin. Multe dintre cele scrise mai sus, mai ales citatele din paginile foilor comuniste sunt mai grăitoare decât orice efort de a reda istoria aşa cum a fost ea. Îmi permit doar să atrag atenţia asupra lichelismului unora dintre cei care au scris, în calitate de „reporteri” la faţa locului. Din nefericire şi un G. Călinescu. Nu a fost singurul. Sunt pagini scrise şi de un Sadoveanu ori de alţi indivizi care au făcut pactul cu Diavolul. Că a fost o adevărată crimă la adresa întregii naţiuni române nu mai are rost să încercăm să demonstrăm. Inclusiv la nivel moral. Cei care au scris, atunci, nu au avut nici măcar scuza de a fi imorali. Au fost de-a dreptul amorali! Îmi pare rău că astăzi, 11 noiembrie, în vreme ce ţări precum Anglia şi Franţa onorează eroii – de război dar nu numai – noi nu scoatem nici măcar un sunet despre un anume moment de glorie. În principal despre finalul primului război mondial dar şi a celor din al doilea război mondial. De fapt a tuturor celor care s-au sacrificat pentru ţările lor. La noi nici măcar un scâncet! Noi nu avem a ne bucura, nu avem a pleca fruntea în memoria şi spre cinstirea celor care au clădit o ţară. Printre ei „lotul!!!!” celor care au fost trimisi spre exterminare în urma crimei ce a început la 11 nov. 1947. Îmi pare rău că nu am o imagine cu Cimitirul Săracilor din Sighet. Acolo au ajuns, aruncaţi, noaptea, pe furiş, glorii militare, politice şi academice ale României. Acolo ar fi trebuit să se înceapă manifestări de comemorare. La noi însă…. Şi cum s-o faci dacă trebuie să fie uitaţi, dacă se poate chiar ignoraţi când nu sunt înjuraţi? Tristă zi, într-o tristă ţară. Am văzut însă ce s-a petrecut la Londra şi la Paris. La noi sunt importanţi impostorii mărunţi sau hoţii de anvergură. La noi sunt importanţi „eroii” de mucava de prin Senat, partide de doi lei sau cei care umplu până la refuz aşa zisele emisiuni de ” entertement!”. Şi, sunt convins, niciunul dintre cei de care aminteam nu ar fi înţeles de ce un Iuliu Maniu nu s-ar fi prezentat fără cămaşă, guler tare, cravată şi pălărie în faţa unui auditoriu. Chiar format din scursori ale lumpenproletariatului roşu, . Nu merită să le explicăm de ce!
vasilegogea
noiembrie 11, 2011
@Iancu Motu
Da, profesore, trista zi, in trista tara!
Daniel StPaul
noiembrie 12, 2011
M-apuca o revolta si o greata infinite cind vad marturii (ca aceasta) ale voluptatii spetei umane de a se dezumaniza; aceeasi intrebare obsesiva: cum a fost posibil (probabil ca e valabila interogatia si la timpul prezent) ca niste trepadusi si trogloditi sa-si faca mendrele in istorie?
Ai zice ca doar la unii ca noi se intimpla rasturnari de valori… In tara doamnei de bronz cu torta libertatii in brinca, intr-o universitate din sud, am dat de dira acra si mirositoare de pucioasa a unuia care, fara sa-si fi terminat liceul, a ajuns „profesor de democratie”… Nu era acolo ca dezgustator exponat zoologic ci ca „distinguished Alexander Mellon guest professor” (cu un stipendiu obscen, depasind suta de mii de dollari). Era acelasi cu acela care, cocotat la tribuna slujbei diriguitoare de spalator cerebral a Scinteii, cerea moartea lui Maniu. Minunat exemplu de toleranta la o tara care refuza la vremea aceea instalarea neinspiratilor ce calatorisera prin PCR, insa ii platea imparateste pe cei ce fusesera capii rautatilor in haita aceea.
vasilegogea
noiembrie 13, 2011
@Daniel StPaul
Este aproape descurajant ce ne povestiti! Dar, nu tocmai surprinzator (si nici izolat), nu-i asa?