15 Noiembrie 1987. Braşov – O mărturie

Posted on noiembrie 14, 2011

27



               În amintirea zilei de 15 Noiembrie 1987, ziua revoltei anticomuniste din Braşov, socotită de Virgil Ierunca “prologul Revoluţiei Române din Decembrie 1989”, am postat pe acest blog, anul trecut un întreg (deşi, inevitabil, incomplet) dosar. De această dată, am ales pentru rememorarea acelei zile să reproduc mărturia unuia dintre muncitorii iniţiatori ai protestului, participant activ, arestat, anchetat, condamnat şi deportat. “Declaraţia” lui (scrisă în decembrie 1990), ca şi cele ale celorlalţi “novembrişti”, arhivate toate la Asociaţia 15 Noiembrie 1987, a fost publicată de regretatul prozator braşovean Mihai Arsene în volumul DOSAR BRAŞOV 15 NOIEMBRIE 1987. DOCUMENTE, apărut la Editura Erasmen, în anul 1997.  În volumul realizat de istoricii Marius Oprea şi Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987,Braşov, apărut cinci ani mai tîrziu la Editura Polirom, autorul acestei mărturii nu mai figurează în lista persoanelor intervievate. VOINEA STAN – căci despre el este vorba – avea în 1987 29 de ani, era căsătorit şi avea doi copii: unul de patru ani şi jumătate, al doilea de şase luni. Era muncitor la Uzinele “Steagul roşu”, locuia în cartierul “Steagul roşu”, pe Bulevardul “Steagul roşu”! Citind şi recitind textul “declaraţiei” lui, am avut de fiecare dată sentimentul că în persoana acestui muncitor mai “locuia” o fiinţă: un virtual scriitor. Pînă la urmă, cred că a învins Omul. Vă propun, aşadar, mărturia lui:

       „În data de 16 noiembrie 1987 am fost arestat în faţa imobilului mai sus menţionat, în jurul orei 20,00. Plecasem să-mi angajez un avocat. Negăsindu-l, am lăsat această problemă în sarcina unor prieteni (avocat Moise Grigore). Cum am mai spus, în faţa blocului mă aşteptau „trei băieţi frumoşi, cu ochi albaştri”, cu o „Dacia” 1300. M-au invitat să îi însoţesc la sediul Miliţiei pentru a da cîteva „extemporale”. M-am supus, deoarece ştiam motivul şi nu eram dispus să aplice metodele anchetei chiar din acel moment.

    La sediu mi-au fost puse cîteva întrebări după care, elegant, cu un picior în partea dorsală, am fost coborît la subsol, unde am avut onoarea să stau pînă a doua zi. După care am fost împachetat într-o dubă şi expediaţi la Bucureşti, (apartamentul) I.G.M. Am fost „botezat” cu numărul 299 şi cazat alături de un avocat, Grădinaru Valerică şi de directorul termocentralelor din zona Moldova şi Muntenia. Şi ca să nu mă plictisesc mi-au dat ca însoţitor pe colegul meu, Werner.

   A doua zi am început serviciul sub comanda unui locotenent care şi-a demonstrat din plin calităţile de anchetator (de la tălpi la cap). După cîtva timp am fost avansat şi am lucrat sub comanda maiorului Ursu (nu m-a impresionat, aveam experienţă). Văzînd că fac progrese rapide, am fost donat locotenent-colonelului Moroianu, care cred că suferea de un sindrom al scrisului, pentru că nu-mi explic de ce mă punea să dau peste 40 de declaraţii pe noapte, între ora 22,30 şi 5,00. După aceea, nu ştiu din al cui ordin, dar situaţia s-a schimbat radical: devenisem copil bun, dar ca orişice copil, greşisem şi era musai să îmi cer scuze pentru „greşelile făcute”.

   Am venit la Braşov, am fost mustraţi şi daţi în sarcina unor miliţieni, să fim duşi acasă şi să aibă grijă de noi.

   La Braşov nu a existat nici un proces, decît o mascaradă în care erai obligat să spui doar atît: „Am greşit şi îmi recunosc vina”. Iar o parte din tovarăşii aleşi au avut posibilitatea de a se remarca prin tot felul de epitete care se intitulau „reprezentanţi ai muncitorimii” şi totodată „martori ai acuzaţiei”.

    Avocaţii noştri s-au limitat la a spune: „Iarta-i, doamne, că sunt tineri şi au copii.”

   Am fost deportat în Brăila, cazaţi (eram trei) la cel mai de lux hotel, cu toate că mama şi naşii mei locuiau în oraş. În prima zi şi în a doua zi, cînd mi s-a făcut angajarea, eram transportat cu o „Dacia” neagră (deh, băieţi buni!).

   M-au angajat la C.F.C.H., după reuniunea consiliului de conducere. Nu eram obligat să mă rup cu munca, în schimb eram obligat să fiu prezent la serviciu, iar joia să mă prezint la locotenent-colonel  Angel  Albert, să-i spun ce mă doare şi dacă am necazuri. Am rămas prieteni şi azi, aşa cum de fapt am rămas şi cu colegii de muncă, care tot timpul mi-au susţinut moralul şi care au depistat încă de a doua zi că sunt unul din cei de la Braşov. Dar cum pădure fără uscături nu există, era şi cineva – nu ştiu cine – care raporta activitatea mea, căci altfel nu îmi explic cum creştea dosarul meu ca un Făt-Frumos.

   Într-o zi, datorită faptului că venisem tîrziu de la campania agricolă, deoarece tovarăşul Anton Lungu, fost prim-secretar, actual primar, ne ţinuse pînă în jurul orei 1,00, nu am auzit ceasul sunînd şi am lipsit de la serviciu. Imediat un echipaj al Miliţiei a venit după mine şi m-a căutat. În acel moment eu făceam ordine în pivniţă şi nu aveam cum să aud soneria; alertaţi, au mers la fabrică la soţia mea, au luat-o şi au venit acasă. Între timp eu terminasem treaba şi tocmai urcasem în casă. Au sunat din nou şi, prompt, am deschis. Au făcut nişte ochi cît cepele, mi-au dat bună-ziua şi au plecat.

    Nu s-a pus problema despărţirii, deoarece soţia m-a urmat, şi datorită faptului că tovarăşul Anton Lungu, într-un timp record de patru ore, mi-a pus la dispoziţie, la alegere, un apartament cu trei camere.

    În 14 noiembrie 1987 m-am prezentat la serviciu, la Secţia 440. Cînd am ajuns colegii m-au luat la întrebări (ţinusem locul maistrului în luna octombrie şi promisesem colegilor, aşa cum ne promisese şi nouă conducerea secţiei, că îşi vor primi salariile în raport cu realizările, care se ridicaseră în acea lună la 105%, iar salariile erau de 85%). În acel moment am hotărît de comun acord să nu lucrăm pînă cînd nu ni se va da o explicaţie, profitînd şi de faptul că ofiţer de serviciu era tocmai şeful nostru de secţie, ing. Ghelase Valeriu. În acest sens, am trimis un coleg să îl caute şi l-a găsit şi totodată l-a şi adus. Menţionez că şi celelalte ateliere luaseră aceeaşi hotărîre.

   Nu am primit nici un răspuns, în schimb din fiecare atelier au fost invitaţi în biroul dînsului, în ideea de a-i convinge pe ceilalţi muncitori să reia lucrul, fapt refuzat de totţi cei prezenţi. În schimb am cerut să vină conducerea întreprinderii, lucru care realizat abia în jurul orei 6,30-7,oo, prin persoana directorului Tătărăscu. Dar era tîrziu pentru ei, deoarece nouă, celor 95, ni se alăturaseră şi ceilalţi colegi de la S.410, S.520. Şi aşa, uniţi am refuzat dialogurile cu tov. Birăiescu, tov. Purcăroiu, tov. Anghel (persoane din conducerea de partid şi administrativă a uzinei, n.m., V.G.) şi am pornit în marş de protest prin interiorul uzinei, unde i-am îndemnat şi pe cei din alte sectoare să ni se alăture. Unii s-au alăturat de bună-voie, pe alţii a trebuit să-i convingem.

   După ce grupul a crescut, am mers la direcţiune, să dăm piept cu conducerea. Numai că aici ei îşi făcuseră bagajele. Ne-am gîndit că s-or fi dus la judeţeana de partid, şi am plecat acolo. Şi fiindcă tot era o zi festivă, am luat şi cîteva drapele, bineînţeles.

   Începînd din Calea Bucureşti, coloana creştea continuu, iar ca să nu neplictisim am început să strigăm lozinci – (ei ne învăţaseră) – numai că am greşit cuvintele şi le-am strigat „Vrem lumină!”, „Vrem apă!”, „Vrem căldură!”, „Vrem mîncare!” şi mai apoi, „Jos comunismul!”.

   Ajunsă la Prefectură, masa de oameni devenise furioasă, şi un coleg a vrut să îi înmîneze steagul partidului tovarăşului Calancea (primul secretar şi primar al municipiului Braşov, n.m., V.G.), doar că l-a nimerit în arcada ochiului stîng. Un altul, a dat tabloul preaiubitului jos, ca să-l putem admira mai de aproape. Alţii au scos covoarele, să le scuture. Iar alţii au făcut inventarul magaziei de alimente şi, nerecunoscînd caşcavalul, salamul, portocalele, pîinea albă, au crezut că sunt lucruri inutile şi le-au aruncat.

   Atunci au fost trimişi scutierii şi pompierii, cu bastoane şi jeturi de apă, ca să ne explice ce sunt acelea. După ce am înţeles pe pielea noastră ce sunt, am plecat către casă şi am introdus în dicţionar aceste cuvinte, pentru că în al nostru nu existau. După care ne-am culcat liniştiţi, cu frica în sîn, ştiind că a doua zi vom avea oaspeţi de seamă.

   Şi s-au ţinut de cuvînt, ba chiar ne-au mîngîiat la tălpi, pe obraji, pe buric, că şedeam la I.G.M. la o ciorbă de gogonele şi la un arpacaş şi mă gîndeam: „Uite, mă, se vede că mama mea e de la ţară, că nu ştie să mîngîie aşa tare şi aşa mult!” Şi mă mai gîndeam că ea ştia să mîngîie numai creştet şi obraji, nu aflase de tălpi, palme, stomac, spate, coaste etc.

   Şi nici măcar nu avea un „Cristinel”. Dar am iertat-o, e mama.”

    (decembrie, 1990)

Posted in: Anamnesis