La 5/18 aprilie 1912 (anul morţii, la 9 iunie), Nenea Iancu, „obosit” de sărbătoririle ce îi erau dedicate în ţară la a şaizecea aniversare, îi scrie mai vechiului său prieten Adolphe Stern:
„Duc grija vieţii, şi mă gîndesc să merg în ţară unde prietenii mei vor să strîngă un fond pentru mine.”
Desigur, însă, nu „fondul” îl interesa. Refuzase demn şi categoric şi alte iniţiative de acest gen.
„Şeful” de partid Take Ionescu îi promisese un loc în Cameră. Poate şi presimţirea sfîrşitului…
Nu importă, aici, unde şi cu cine s-a întîlnit Caragiale în această ultimă călătorie în ţară. De reţinut este această ultimă „fotografie” (adevărată „mască mortuară „) pe care i-o face G. Milian, şi o publică în Dimineaţa (imediat după moartea marelui dramaturg, în nr. 2972, din 14 iunie 1912):
„Figură negricioasă, uscăţivă, cu mustaţa lungă, cu nasul acvilin, fără dinţi, cu privirea puţin închisă. Nu, nu, nimic din ceea ce imaginea mea crease din belşug. Şi ce îmbrăcăminte! O redingotă neagră, lungă, lungă, învechită, pe cap un demi-joben de modă arhaică. Şi gura fără dinţi, timbrul vocei fără nici o dulceaţă. O clipă avui o strîngere de inimă.”
Cel care, deşi suferind de miopie forte a „văzut monstruos”, care „cinic” fiind „simţea enorm”, care deşi a „muşcat” necruţător tarele societăţii româneşti rămăsese fără dinţi, îşi lua rămas bun de la lumea pe care a iubit-o, în fond, ca nimeni altul. Căci, el nu a „virusat” fondul psihomoral al românilor ci, a încercat doar să-l „vaccineze”.
Din nefericire, aşa cum se întîmplă întotdeauna, „terapeutul” rămîne singurul neprotejat în faţa bolii. Uneori, chiar şi împotriva „viermilor” care se hrănesc din posteritatea lui…
(Extras din volumul Vasile Gogea, Oftalmoftologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, Editura Grinta, 2002.)
(Imaginea, din galeria virtuală dedicată lui I.L.Caragiale de Nicolae Ioniţă aici: http://www.personality.com.ro/caragiale.htm)
Gogea's Blog 
culai
ianuarie 30, 2012
In Memoriam:
Nene Iancule, nu te mai supăra pi-aiştia ce te tot invocă, exploatează şi răstălmăcesc, dar în fapt pre ei lusruindu-se prin frecarea de geniul domniei-tale (Că, cînd îi auzi cum îţi pun piesele pe seama regizorilor, mai că te-apucă pandaliile şi le spui ceva pe uliţa mare!)… Eu, de fiece dată, cînd „servesc” bere şi mititei, o fac gîndind şi la Matale, şi la caramangiu. Şi am grijă să nu mă turmentez prea tare, ca să nu uit că m-am legat să nu-i mai votez. Chiar şi cînd îmi bagă scrisorele la poştă.
Fie-ţi veşnică Pomenirea! … Turmentatu C. Tăţeanu
vasilegogea
ianuarie 30, 2012
@culai
Iata, desi azi e ziua nasterii lui Nenea Iancu, suntem tentati (eu insumi am fost „furat” de aceasta perspectiva rasturnata) sa vorbim mai degraba despre disparitia – imediat considerata imposibila – a Maestrului. Vorbim, deci, despre un „prezent continuu” al lumii lui Caragiale si de o modernitate perena a operei. Caragiale – „contemporanul etern”!
culai
ianuarie 30, 2012
Din păcate DA… şi-n Absolut!
Lozincile (ca să nu mă leg şi de „prezenţele” pieţarilor!!!) mărturisesc.
Ion Ionescu
ianuarie 30, 2012
Exista, iata, nu numai in infatisarea finala a lui „Nenea Iancu”, dar si in opera lui, si o dimensiune dramatica, aproape tragica. Cred ca e bine sa n-o uitam, chiar atunci cind ridem mai cu pofta de Miticii si Costicii lui. Lumea noastra nu e numai un ha-ha-it dizgratios, dar mai e si bocet si suspin.
vasilegogea
ianuarie 30, 2012
@Ion Ionescu
Corecta observatia d-voastra. Pina la urma, Caragiale a fost si el un om „complet”, chiar daca nu „deplin” – dupa formula lui Noica,aplicata lui Eminescu.
Doru
ianuarie 30, 2012
La finalul anului trecut am rătăcit întru Caragiale aici: http://atdoru.wordpress.com/2011/12/29/%e2%80%9ema-superba-e-despre-ferestre/
Şi cum continuăm să fim „nedospiţi cumsecade” îl nemurim cu mult mai mult decât şi-ar fi dorit!
Şi îndrăznesc a scrie: Mă, superb ne e nenea Iancu!
Dorin Tudoran
ianuarie 30, 2012
@Vasile Gogea
Multam, Vasile! O placere de lectura…
vasilegogea
ianuarie 30, 2012
@Doru
Desi nu cinta la nici un instrument, Caragiale a fost un mare meloman. De altfel, poate fi considerat unul dintre fondatorii cronicii muzicale in presa romaneasca. A carat dupa el, in exilul autoimpus de la Berlin, un pian la care cinta, de cite ori se nimerea, juna Cella Delavrancea.
vasilegogea
ianuarie 30, 2012
@Dorin Tudoran
Nenea Iancu să trăiască!
Adrian Alui Gheorghe
ianuarie 30, 2012
CARAGIALE, PIATRA NEAMT SI LUMEA ROMANEASCA
Trăindu-şi pînă la capăt mîndria de a fi român, Caragiale s-a retras, în ultimii ani ai vieţii, în Germania. De aici l-a vizitat pe Octavian Goga care vrînd să-i înveţe pe ardelenii din Ardeal că sînt români, a ajuns „chiriaş” al închisorilor ungureşti din Budapesta. Şi acolo, pe pămînt străin, Caragiale a vorbit cu emoţie despre ţărişoara şi despre poporul său, exprimîndu-şi admiraţia pentru caracterul şi abnegaţia (sanchi!) celor din mij-locul cărora a crescut şi s-a inspirat: Ţi-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. (…) Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii… Ei au un instinct de împotrivire organică… Să vezi… Mai acum vreo treizeci de ani eram re-vizor şcolar la Piatra Neamţ… Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecţii călare… Avea popa o iapă murgă… Zic, să mi-o dai părinte, dimineaţa… Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancu. Şi-am plecat… Cît m-a zolit iapa ceea, mă…! Oricum dam din căpăstru, ieşea rău… N-o puteam cîrmui nicidecum… M-am întors la vreo două ceasuri, tot apă: – Părinte, cît face iapa sta? – Face zece galbeni! – Ei, pune d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om… – Ba să n-o tăiem, domnule Iancu, mai bine să-i învăţăm năravul… Ştii ce? Cînd o încaleci şi ajungi la o răspîntie, dacă vrei să apuce la stînga, tu tragi de frîu la dreapta… Da’ să tragi cumplit, auzi… Să vezi c-o ia la stînga… Aşa am făcut… Ei vezi, la prost trebuie meşteşug, nu glumă…Ascultă-mă! … Toată viaţa n-am putut să sufăr prostia… Săracu’ de mine, măi băiete, cînd văd cîte un prost mă doare… Zău, am dureri fizice… Mă ia cu rece aici în creştet… Asta se întîmpla, ehei!, la începutul secolului trecut cu puţin înainte ca nenea Iancu să plece într-o lume mai bună. Oricum, orice asemănare cu vremurile noastre nu e decît o tendenţioasă (şi de ce nu firească?) interpretare.
Adrian Alui Gheorghe
ianuarie 30, 2012
Mai adaug un articol publicat in 2002, cind am mai avut un an Caragiale. Dar care an nu e dedicat lui Caragiale? De aici si paradoxul: Daca romanul declara, in orice context ca il iubeste pe Eminescu, de ce il urmeaza, in tot ce face, pe Caragiale?
Caragiale judecat!
Tot românul ştie că anul acesta a fost decretat drept „Anul Caragiale”, ilustrul dramaturg şi creator de „prototip românesc” adunînd vreo sută şi cincizeci de ani de la naştere. Celebrarea lui Caragiale mi se pare, totuşi, în actualele condiţii, o ofensă adusă realităţii. Dimpotrivă, mi s-ar părea mult mai logică o judecare a lui Caragiale! Hai, nu vă grăbiţi cu protestele, scoteţi-vă discursurile festiviste din urechi şi încercaţi să-mi daţi dreptate. Toţi spunem că acest Caragiale este „extrem de actual”. Nu cumva el a croit o realitate, acum o sută şi mai bine de ani, din care nu mai putem ieşi? De exemplu, îl putem judeca pe Caragiale pentru faptul că l-a creat pe Oliviu Gherman, ambasadorul României la Paris! Da, creindu-l pe Agamiţă Dandanache, un bătrîn ramolit, ieşit pe linie moartă intelectual, fără nici o virtute politică sau publică, Caragiale a creat, practic modelul de individ senilizat care e purtat şi păstrat din funcţie în funcţie doar pentru că e slugă docilă. Să-l duci pe Agamiţă Dandanache ambasador în cea mai importantă capitală a Europei, e ca şi cum ai trimite la Olimpiadă, la alergări, nişte ologi, neinteresîndu-te, practic, rezultatul. Caragiale l-a inventat pe Mitică, o creatură dîmboviţeană care vrea să împuşte francul din orice poziţie, care nu s-ar da în lături să înfiinţeze o bancă doar pentru a-i fraieri pe toţi din preajmă, care cînd e prins o face pe-a şmecherul, îţi face cu ochiul, complice, se dă chefliu cu cheflii, mănîncă seminţe la stadion cu chibiţii şi dacă e cazul e şi patriot, că nu-l doare gura. Păi ce-ai cu noi, domnule Caragiale, de a trebuit să ni-l bagi pe gît pe Văcăroiu? Ce rău ţi-am făcut? De ce i-ai inventat pe Stoica-Caritas, pe Cataramă-SAFI, pe Vîntu-FNI şi pe alţii mii şi mii? Crezi că poporul ăsta mult o să te mai rabde? Ne-ai umplut ţara de mii de exemplare de Pristanda, de Tipăteşti, de Brînzoveneşti, de „coane Joiţica”, de Caţavenci, că ţi-e şi ruşine de neamul ăsta, ce-a fost înainte de dumneata şi ce-a ajuns după …! Halal!
(21 februarie 2002)
vasilegogea
ianuarie 30, 2012
@Adrian Alui Gheorghe
Marturiseste acest lucru – ca Nenea Iancu ura cel mai tare prostia – si Garabet Ibraileanu. De altfel, pe linga aceasta, nu suporta zgomotul. Era incredintat ca nu exista in lume un alt oras mai zgomotos decit Bucurestiul! (Tot fara legatura cu vremurile nostre!)
vasilegogea
ianuarie 30, 2012
@Adrian Alui Gheorghe
Da, Adrian, lumea lui Caragiale pare sa se afle intr-un prezent continuu, fara trecut si fara viitor. Desi dureaza, e inafara timpului!
olimpiu nusfelean
ianuarie 30, 2012
Cred ca suntem niste poeti si gustam incremenirea in Proiectul Caragiale estetic, cu umor, caci romanul e nascut poet, vorba lui Alecsandri. Romanul e nascut si sa faca haz de necaz… Cu eternitatea ne mai descurcam… Dar ce ne facem cand constatam, vezi articolul lui Adrian Alui Gheorghe din 2002, ca, in tara in care traim, modernitatea (sau postmodernitatea) asta dinamica nu schimba nimic, absolul nimic? Imitatorii lui Agamita si ai lui Catavencu raman de neilocuit. Si e mare adevar cel potrivit caruia =Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii…= Da, e greu sa carmuiesti prostii, dar si daca inveti sa-i carmuiesti, avand si-o bruma de talent la asta, apoi mult bine etern scoti din asta!
vasilegogea
ianuarie 30, 2012
@olimpiu nusfelean
Ei, da! este exact opusul la „a da mustele afara din Cismigiu”!
marianacodrut
ianuarie 30, 2012
@ Nu are nici o importanta, tot muscator ramasese si fara dinti! Si la fel de enorm si de actual.
Oare chiar iubise lumea noastra? De asta fugise de ea?
…Da, probabil o iubise. Poate cu iubirea-ura a atitor romani, mai mult sau mai putin celebri.
vasilegogea
ianuarie 30, 2012
@marianacodrut
Cu siguranta a iubit lumea lui din lumea noastra!In 1907 a scris, dupa marturia fiului sau Luca Ion, intr-o singura noapte, cu lacrimi in ochi, celebrul pamflet „1907, din primavara pina-n toamna”, care apare in acelasi an la Bucuresti intr-un tiraj de 13.000 de exemplare (!), inflamind, pentru a cita oara, intreaga clasa politica a vremii.
marianacodrut
ianuarie 30, 2012
@Adrian Alui Gheorghe
Nu iubea zgomotul, dar avuse beraria, unde e de presupus ca era zgomot!
Omul e un mister, nu?
AAG
ianuarie 30, 2012
Da, dar ce zgomot placut in berarie … !
AAG
ianuarie 30, 2012
Si revin. Omul e, da, un mister… Dar Caragiale cred ca e un … minister. Chiar, de ce nu am avea Ministerul Caragiale?
vasilegogea
ianuarie 31, 2012
@AAG
Mda, si atunci Eminescu devine prim ministru? Intr-un guvern care mai cuprinde pe Slavici, Creanga… Frumoasa „razbunare” fata de Maiorescu, V.A.Urechia, Rosseti… Dar, daca ar fi sa fie, atunci „Ministerul Caragiale” ar fi unul al… starii civile!
dragos
februarie 2, 2012
patrunzatoare randuri, …se pare ca fiecare avem mici slabiciuni, in fine, Eminescu o avea pe Veronica, domnul Gogea pe majestatea-sa etc pana unde termina lumea. Desigur, aproape frivole asemenea raportari.
Ma gandesc daca a generaliza nu este o capcana si o matrice…de la nenea Iancu devenire. O forma de masochism confortabil al targovetilor instrainati. Culpabili sau inconstienti in a fi personaje, cine stie…