Radu Preda: „Este politicianismul garanţia „succesului” în Biserică?”

       Nu este pentru prima oară cînd opinii, idei şi atitudini ale teologului Radu Preda găsesc ecou în acest spaţiu. (Vezi: https://vasilegogea.wordpress.com/2011/02/22/radu-preda-la-noi-ceasul-comunismului-a-avut-25-de-ore/ .) Mărturisesc, încă o dată că, deşi nu sunt ortodox (decît în sens etimologic), mă număr printre cei care preţuiesc în mod deosebit efortul constant, bine susţinut dogmatic şi însoţit de o strălucită activitate pedagogică, pe care profesorul Radu Preda îl face pentru articularea ideatică şi instituţională a unei teologii sociale militante, profund angajate în viaţa cotidiană reală a credincioşilor. Altfel spus, pentru o „ieşire” a bisericii (în speţă, a Bisericii Ortodoxe Române) din „ea însăşi”, pentru o prelungire adecvată a actului pur liturgic în afara „templului”, în spaţiul deschis al „agorei”.

        Iată că, aşa cum preconizata reorganizare administrativ-teritorială a României naşte ample controverse, şi iniţiativa (oarecum unilaterală) a „reaşezării teritoriale a celor două mitropolii ortodoxe din Transilvania” deschide o, aş zice în consens cu Radu Preda, necesar-dublă dezbatere: atît în forurile de decizie ecleziale, cît şi în laicat. Un interviu plin de miez şi calmă îndrumare dar nu lipsit de accente critice, prilejuit de această situaţie şi acordat de tînărul (încă) teolog cotidianului Ziua de Cluj, îmi pare de tot interesul şi cred că merită atenţie sporită.  Motiv pentru care îl preiau şi eu aici. (Este, cred, evident că întrebarea extrasă în titlu are caracter retoric.)

           Teologul Radu Preda consideră “inutil şi caraghios” un eventual război al orgoliilor  între Sibiu şi Cluj, sediile celor două mitropolii din Ardeal.

 

Cum priviţi iniţiativele de trecere a celor două eparhii, de Alba Iulia, respectiv Oradea, sub jurisdicţia mitropoliei de la Sibiu?
Chestiunea reaşezării teritoriale a celor două mitropolii ortodoxe din Transilvania trebuia pusă cândva. După înfiinţarea centrului mitropolitan de la Cluj, în 2005, harta eclezială era dominată vizibil de un dezechilibru între jurisdicţia mitropoliei sibiene, redusă la judeţele Sibiu, Braşov, Covasna şi Harghita, şi „restul” care făcea parte din noua mitropolie clujeană. Problema rezidă aşadar nu în motivul acestei reaşezării, cât se poate de evident, ci în timpul şi maniera realizării ei. Or, din punct de vedere cronologic, demersurile de la Alba Iulia şi Oradea, lăsăm în afara discuţiei Deva, s-au consumat exact la un an de la moartea Mitropolitului Bartolomeu. Nefiind o simplă „coincidenţă”, gestul are simbolistica neplăcută, necreştinească, a dorinţei de a plăti poliţe mai vechi. Este motivul pentru care, intervenind în dezbaterea publică, eu am acuzat lipsa de caracter a celor doi episcopi separatişti. Cât priveşte maniera în care s-a procedat, să nu uităm că s-a vehiculat intens o minciună (aşa-zisa „decizie” a sinoadelor mitropolitane reunite în decembrie 2011), s-a înaintat perfid ideea că preoţii şi credincioşii au fost consultaţi (ceea ce este mai mult decât discutabil) şi s-a mizat în general pe lipsa de transparenţă, pe efectul acţiunii rapide.

Reprezintă Oradea o problemă aparte? Dacă da, de ce?
Dacă în cazul Eparhiei de Alba Iulia există un oarecare consens principial că poate să se alipească Sibiului, în cazul Oradiei, opiniile sunt clare. Clujul este mai aproape de Oradea decât Sibiul. Este o evidenţă geografică ignorată sistematic de episcopul Sofroniu în planul acestuia, destul de străveziu, de a înainta pe scara ierarhică. Iarăşi, problema caracterului celor implicaţi în această „rearondare” nu poate fi ocultată. Dimpotrivă. Dincolo de ambiguităţile Statutului BOR sau chiar de conjunctura din 2005, intens invocată, fie şi incomplet, a înfiinţării centrului mitropolitan de la Cluj – rămâne centrală chestiunea calităţii umane a diriguitorilor bisericeşti. Or, revenind la Oradea, cazul episcopului Sofroniu este grav: un om care ignoră toate regulile, care nu face ascultare, sfidător faţă de propriii colegi sinodali şi dispreţuitor faţă de clerul pe care în are în grijă. Foarte pe scurt, nu Oradea este o problemă aparte, ci persoana celui care, vremelnic, se află pe scaunul venerabil al episcopilor orădeni.

În acest caz se invocă consultarea clericilor şi laicilor, prin intermediul adunării eparhiale. Cât de relevantă este o astfel de hotărâre?
Însuşi episcopul Justinian de Maramureş, într-un interviu acordat publicaţiei dumneavoastră, afirma că nu se poate vorbi despre o consultare reală a clericilor şi laicilor, că voinţa episcopului locului este decisivă. Ca eparhiot, vlădica Justinian ştie ce spune!

Ce cuvânt efectiv au laicii în cadrul adunărilor eparhiale, în ce situaţii pot să aibă păreri diferite faţă de ierarh?
Personal, nu am făcut pare dintr-o adunare eparhială, dar am asistat la câteva şedinţe la Cluj. Ce să vă zic? Mitropolitul Bartolomeu era uneori enervat de lipsa de reacţie a laicilor, ba chiar îi încuraja pe membrii neclerici ai Adunării Eparhiale să ia cuvântul, să pună întrebări sau să facă propuneri. În fond, cred că inclusiv în astfel de organisme lărgite se reflectă lipsa generală a culturii dezbaterii, aceeaşi care compromite parlamentarismul sau viaţa academică. România este suferindă comunicaţional. De unde trecerea de la extrema propagandei de partid şi a cultului personalităţii perechii dictatoriale la nu mai puţin nociva extremă a manipulării mediatice şi a subculturalizării. Laicatul nostru, că ne place sau nu, reflectă o bună parte din aceste lipsuri. Iată de ce repet eu mereu faptul că Biserica Ortodoxă din România este o Biserică naţională: pentru că ilustrează, ca nimeni alta, calităţile, dar şi defectele românilor.

Ce pondere a avut ierarhul în iniţiativa concretă a Oradiei? Credeţi că acesta se bucură, chiar şi tacit, de susţinere de la nivelul central al BOR?
Vă rog să îmi permiteţi să nu mă lansez în speculaţii. Legat de ierarhul de la Oradea, am pentru moment doar două certitudini. Prima este legată de faptul că este autorul unic al iniţiativei de trecere la Sibiu. Cum o arată şi studiul IRES, baza credincioşilor este străină de aceste arhitecturi de putere. A doua este legată de „nivelul central”: sunt convins că oricâtă dorinţă de a demola moştenirea mitropolitului Bartolomeu ar fi la „nivel central”, a face acest lucru prin „instrumente” de genul episcopului Oradiei discreditează complet vârful ierarhic. La urma urmelor, dincolo de toate discuţiile teritoriale, istorice sau de alt fel, Sinodul BOR este chemat peste doar câteva zile să decidă, indirect, dar nu mai puţin evident, ce tipologie umană va conduce Biserica noastră. Sunt impostura, obrăznicia şi corupţia noile „virtuţi” ale conducătorilor noştri bisericeşti? Este politicianismul garanţia „succesului” în Biserică? Este suficient să strângi bani sau mai trebuie să trezeşti conştiinţele pentru şi spre Hristos? Este Biserica doar comunitatea celor cu portofele sau a celor cu suflet? Până unde poate să mergă „managementul” în Biserică şi de unde este nevoie de pastoraţia autentică?

Ar putea avea laicii şi ei un rol în aceste discuţii, cu privire la rearondarea celor două mitropolii ardelene?
Evident! Cu condiţia să fie informaţi la vreme şi să fie cu adevărat întrebaţi.

De ce atâta luptă pentru a aparţine de o mitropolie sau alta? Cât de relevant este acest fapt pentru o eparhie?
Nu pot răspunde decât referindu-mă la situaţia concretă a Ortodoxiei din Transilvania. Ei bine, foarte pe scurt şi cât mai simplu spus, recunoaşterea existenţei unui al doilea centru mitropolitan, la Cluj, reprezintă, oricât de exagerat ar suna pentru unii, luarea în sfârşit a geografiei în posesie. Faptul că românii ardeleni au avut voie să îşi stabilească centrul bisericesc la Sibiu, Şaguna dorindu-l totuşi la Cluj!, era o concesie dictată de condiţiile istorice ale vremii. Acum, la aproape un secol de la Unire, a pune pe harta eclezială un centru complementar, Clujul, este, cum spunem, un gest de asumare a evoluţiei de după 1918. Nu este vorba despre patriotism local, majoritatea clujenilor care contează nefiind, la rigoare, născuţi aici, încă o dovadă a capacităţii de coagulare a acestui oraş. Între Cluj şi Sibiu nu trebuie să existe un război al orgoliilor. Ar fi inutil şi caraghios. În esenţă, faptul de a avea două mitropolii în Transilvania, echilibrate din punct de vedere teritorial, este un plus, iar nu un minus.

Ce înseamnă o mitropolie şi care este rolul şi misiunea ei în viaţa Bisericii?
Chiar dacă nu mai are atribuţiile din secolele III şi IV, când s-a format ca atare, sistemul mitropolitan se caracterizează prin două funcţii importante: aduce la nivel local exerciţiul sinodal şi impulsionează misiunea într-o regiune dată. Existenţa unui minim exerciţiu sinodal la nivel mitropolitan este esenţială pentru menţinerea comuniunii reale dintre episcopi şi eparhii, împiedicând astfel absolutizarea autonomiei eparhiale şi a funcţiei episcopului eparhiot, două pericole latente, recunoscute ca atare de tradiţia bisericească încă de la început. Altfel spus, nu doar Sinodul „mare”, de la Bucureşti, este expresia comuniunii în Biserică, dar nu mai puţin Sinoadele mitropolitane. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, sistemul mitropolitan a mai avut în istorie şi rolul de a ne menţine în unitate de credinţă în ciuda regimurilor politice diferite în care trăiam în Moldova, Muntenia, Transilvania sau Banat şi, ulterior, Basarabia. Cât priveşte misiunea, centrul mitropolitan coordonează, tot prin sinodalitatea episcopilor din regiunea respectivă, acţiunile şi iniţiativele, împiedicând apariţia unui centralism supra-regional străin de duhul ortodox.

Cât a fost conjunctură şi cât a fost raţiune pastorală în înfiinţarea Mitropoliei de la Cluj?
A fost conjunctura de a transpune în practică raţiunea pastorală! Sigur, nu totul a decurs aşa cum poate ar fi trebuit, canonic vorbind. În epocă, am atras atenţia asupra riscului de a crea un precedent periculos soluţionând un conflict personal prin instrumente instituţionale. Cu toate acestea, cum am spus, câştigul (întărirea sistemului mitropolitan ortodox din Ardeal prin recunoaşterea locului şi rolului Clujului) este mai mare şi mai important decât eventuala pagubă (orgoliile teritoriale ale unora sau altora).

Ce ar presupune pentru mitropolia clujeană o trecere a ambelor eparhii, a Alba Iuliei şi Oradiei, de sub jurisdicţia Clujului?
Ar însemna o dezechilibrare teritorială în numele echilibrării! În plus, repet, ar mai însemna că „nivelul central” al Bisericii aprobă şi susţine activ derapaje grave de la rânduiala şi bunul simţ, care trebuie să domine deciziile ecleziale. Alba, da. Bihorul, nu.

Se consideră că mitropolia de la Sibiu are atuul „moştenirii şaguniene”. Poate fi relativizată moştenirea respectivă? Dacă, da, în ce limite?
Atingeţi o temă deosebit de sensibilă. Cei care astăzi invocă, cu precădere la Sibiu, moştenirea şaguniană (fără ghilimele, pentru că aceasta există într-adevăr) sunt şi cei care au pus-o în umbră. Ar fi suficient să ne gândim doar la trei aspecte. În primul rând, una dintre marile contribuţii ale lui Şaguna, în contextul disputelor constituţionaliste din epocă, rezidă în recunoaşterea şi sprijinirea rolului laicatului în viaţa bisericească. Emanciparea românilor ardeleni nu putea fi promovată cu metode clericale! Acest adevăr a fost intuit timpuriu de Şaguna, un cunoscător al istoriei religioase a Ardealului şi având în faţă exemplul negativ al trădărilor episcopale şi preoţeşti, inclusiv în diferitele faze ale unirii cu Roma. Românii aveau o şansă doar în măsura în care Biserica era cu adevărat „a lor”, adică nu un simplu „staul” de conştiinţe reduse la tăcere prin metode religioase. Or, ce avem azi? Un Statut al BOR din care laicii sunt evacuaţi complet din procesul decizional. Părerea lor „poate” fi cerută, dar nu înseamnă că se ţine seama de ea. În al doilea rând, tot legat de locul laicilor, Şaguna a încurajat dezvoltarea sistemului educaţional din Ardeal. A fost cel mai harnic ctitor de şcoli elementare, acoperind teritoriul cu o reţea de instituţii educaţionale, adică aducând lumina cunoaşterii în cele mai îndepărtate sate. Ce avem azi? O ierarhie care refuză învăţământul confesional pe motiv că ungurii şi sectarii sunt, oricum, mai „puternici”! Uimitor! În fine, tot legat de laici, acelaşi Şaguna a garantat punerea în aplicare a testamentului marelui român şi binefăcător Gojdu. Fundaţia acestuia s-a făcut praf, în ciuda milioanelor de euro care ar fi putut să fie puse în slujba formării unei elite româneşti capabile să ofere acestei ţări o şansă reală, alta decât cea otrăvită a copiilor de securişti ajunşi astăzi miniştri. Ce a făcut Mitropolia de la Sibiu pentru salvarea moştenirii Şaguna-Gojdu? Nimic! Altfel spus, nu este suficient să ai o istorie. Trebuie să ai puterea de a construi un viitor.

(Interviu realizat de Ovidiu Cornea. Sursa: http://ziuadecj.realitatea.net/cultura/radu-preda-sunt-impostura-obraznicia-si-coruptia-noile-virtuti-ale-conducatorilor-nostri-bisericesti–84206.html)

Etichetat: Alba Iulia, Andrei Saguna, Ardeal, BOR, Cluj, dialog, episcopie, Gojdu, interviu, laicat, Maramures, mitropolie, Oradea, Radu Preda, Sibiu, sinod, teologie

Posted in: Spune acum!