Ultima zi a copilăriei

Posted on februarie 19, 2012

23



       Micul text pe care îl reiau astăzi a fost scris la cîteva zile după revolta anticomunistă din 15 noiembrie 1987 de la Braşov. Eram, la acea dată, referent literar la Teatrul dramatic din fostul Oraş Stalin, dar aveam şi „un caiet de sarcini” în redacţia revistei ASTRA. În această conjunctură primisem o rubrică personală permanentă – Dicţionar de sentimente – sub genericul căreia publicam, lună de lună, cîte o tabletă pe care încercam s-o fac nu doar literar. Ca într-o farmacie magică, adăugam în compoziţia tabletei şi doze infinitezimale de virus. Dar un virus pe care îl credeam benefic şi necesar. Încă mai cred în puterea ascunsă a virusării discrete dar susţinute…  Mai devreme sau mai tîrziu efectele se fac simţite…

       Tot mai clar, mai intens îmi amintesc, în fiecare început de iarnă, odată cu prima ninsoare, de o întîmplare multă vreme uitată, din copilărie. Era într-o zi de vacanţă, cu multă zăpadă, cum numai în vacanţele copilăriei ni se pare că mai poate fi. Mergeam zilnic la săniuş undeva lîngă stadion, într-un loc unde terasamentul căii ferate, înălţat mult deasupra străduţei cu case mici, aproape ascunse sub un strat gros de nea, ne lăsa să facem pîrtii iuţi, ameţitoare. Veneam acasă totdeauna după ora limită fixată de tata, transpirat, cu hainele încărcate de franjuri de gheaţă.

       „Prin foc şi prin apă treci, băiete, dar la mine la masă nu întîrzii!” – îmi spunea bunul meu tată şi de fiecare dată uitam, iar cînd îmi aminteam speriat, o luam la fugă disperat spre casă. Odată, întorcîndu-mă astfel grăbit, sperînd să recuperez din întîrziere, un bătrîn cu un geamantan mare m-a oprit şi m-a rugat să-l ajut să ajungă pînă la gară, să nu piardă trenul. Nu era departe, dar n-aveam timp, „prin foc şi apă” trebuia să trec, numai să nu întîrziu. L-am refuzat.

       A doua zi am auzit că l-a călcat trenul. Ca să scurteze drumul, bătrînul o luase direct, peste linii. Era surd, spuneau oamenii.

       Aceea a fost ultima zi a copilăriei mele. Desigur, însă, că n-am înţeles acest lucru decît mult mai tîrziu. Şi, probabil, că nu l-am înţeles încă deplin de vreme ce continui să-mi amintesc acea zi de cîte ori ninge, la începutul fiecărei ierni.

       (Text publicat prima dată în revista ASTRA, nr.12/1987 şi inclus în volumul Fragmente salvate. (1975-1989), Polirom, 1996.)

       Iată şi un film care poate să ilustreze, metaforic, şi deszăpezirea… memoriei : http://christianferoviarul.blogspot.com/2010/11/cum-se-dezapezesc-sinele-de-cai-ferate.html .

Posted in: Work in regress