Viorel Mureşan despre „Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca”

Posted on Februarie 28, 2012

18



                         La porţile lui Dumnezeu, la porţile Occidentului, la porţile Istoriei

 

Prozator şi eseist, poet şi ziarist cu un profl sever tăiat în generaţia optzecistă, Vasile Gogea şi-a obişnuit cititorii cu rânduiala de a scoate cărţi foarte subţiri. E şi un act pedagogic, într-un context socio-cultural convulsiv, când toţi au păreri pe care n-au învăţat să le exprime concis, uitând până şi de umila propoziţie eliptic-paremiologică despre vorba lungă… Acest om n-a trişat nicicând, dar viaţa, nu o dată neîndurătoare cu el, l-a condamnat să-şi transforme candoarea în vehemenţă. Avem în faţă, acum, o cărţulie de nici 70 de pagini, ieşită la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, intitulată Voci în vacarm – un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. O notă de la sfârşitul volumului semnalează: „Sub titlul generic Al doilea exil, acest interviu a apărut în numerele 5 (224) şi 6 (225) /1990, ale revistei ASTRA de la Braşov” (p.58). Cartea e însoţită de o postfaţă a lui Liviu Antonesei, autor el însuşi al unei convorbiri cu cei doi, înregistrată şase luni mai târziu decât dialogul lui Gogea, în cursul aceluiaşi an dens, 1990. Membru fondator al Alianţei Civice, Liviu Antonesei analizează interviul Voci în vacarm prin raportare la propriul dialog cu aceiaşi interlocutori, remarcând constanţa temelor şi luciditatea exemplară a protagoniştilor. Şi, la două decenii de evoluţie a societăţii româneşti, scurse de la înregistrarea celor două interviuri, mai notează autorul postfeţei, frisonant: „Nu găsesc diagnostice eronate şi, din păcate aş spune, nici prognostice care să nu se fi confirmat” (p.63).

Dialogul lui Vasile Gogea se purta la Bucureşti, în aprilie 1990, cu Monica Lovinescu şi  Virgil Ierunca, pentru prima oară întorşi dintr-un exil de peste patruzeci de ani, pentru a participa la cea dintâi Conferinţă Naţională a Uniunii Scriitorilor, ţinută în libertate. În deschiderea cărţii, mărturisind că pentru ei exilul nu a încetat, interlocutorii lui Gogea stabilesc concepte care să ia locul clişeelor verbale din limba de lemn. Democratură e unul dintre acestea, falsa democraţie ce se lăţise peste tabloul social-politic al anului 1990. Formula lui Pierre Hassner e, pentru Virgil Ierunca, neieşirea încă din dictatură, şi ne-ajungerea încă la democraţie (p.6). Altul e cel de-al doilea exil, adică exilul conştiinţelor, interior, care – pentru a se apropia de sfârşit – avea nevoie în primul rând de libertatea presei, fără îngrădiri de tipul criza hârtiei sau a spaţiului tipografc. Atunci când autorul interviului se plânge de un vacarm generalizat pe harta civică a României, de lipsa unui discurs coerent şi legitim, interlocutorii săi privesc cu îngăduinţă fenomenul, considerându-l o răspântie a vocilor, decenii bune osândite la tăcere, chiar un vacarm pozitiv, luminos (p.12).Nu-i mai puţin adevărat că cei doi nu ezită să vitupereze impostori din nou activi, din nou activişti, vai, atât de uşor recognoscibili şi în spaţiul public de azi. Cluburi selecte, precum uniunile de creaţie, ar trebui să instituie, măcar membrilor lor un tribunal al tăcerii, consideră cele două voci, şi în acest punct se întâlnesc cu faimosul Apel către lichele al lui Gabriel Liiceanu.

Vrând, nevrând, dialogul lunecă spre zona culturii, iar Virgil Ierunca e din nou tranşant:” literatura adevărată/…/ se face la ea acasă, adică în România, noi nefiind decât nişte componente provizoriu deportate peste graniţă şi «sub vremi»” (pp.16-17). Ceea ce mai spune el s-a întâmplat în primul deceniu după revoluţie: recuperarea memoriei prin publicarea unor documente de exil sau a literaturii interne de sertar. Dialogul nu rămâne însă numai în marginea literaturii, unde ar putea lâncezi, căci Vasile Gogea, sociologul de data aceasta, vine cu o provocare despre eseul politic, în jurul căruia se simte un vid, după un prea lung interval de falsă flosofie. Aflată sub intertitlul O privire concretă, o secţiune din carte pertractează în jurul rolului virtual al intelectualităţii în conducerea societăţii. Concluziile sunt amare după comparaţia dintre România şi Cehoslovacia lui Havel. Spre a nuanţa direcţia dialogului, orientând-o înspre o nouă geografie morală, Vasile Gogea aduce vorba despre câteva pregnante simboluri ale românităţii, cum ar fi Sighetul sau câmpul spiritual al mănăstirii Rohia. Drept răspuns la această provocare, asistăm la câteva aspre formulări despre contorsionarea morală produsă în anii comunismului, cea care a generat omul nou.

Ideologiile dominante ale secolului de referinţă, XX, fascismul pe de o parte şi, pe de cealaltă parte, comunismul, se transformă în una dintre temele majore ale dialogului. Oricâte asemănări ar exista între ele, o deosebire primordială face diferenţa: totul era riguros în nazism şi fascism, de o coerenţă absolută între vorbă şi faptă, pe când în comunism, în centrul ideologiei stă minciuna. Dintre cele două forme ale tota-litarismului, rele prin defniţie, răul cel mai mare e atributul comunismului, care – prin minciună – năruieşte statutul moral al omului. Greutatea acestei teme în economia cărţii e o dovadă că genul publicistic al interviului nu este întotdeauna şi unul efemer. În contextul social-politic al anului 1990, Monica Lovinescu vedea posibilă asanarea societăţii româneşti doar prin conservarea unui rudiment al partidului comunist, care să-i atragă, inclusiv la vot, pe cei cu reflexe comuniste ori din fosta Securitate. În caz contrar, ar apărea pericolul infectării de comunism a întregului organism social. Cât adevăr a spus această voce atunci, am văzut timp de două decenii şi mai vedem încă. În confruntarea cu omul nou (interviul se făcea înaintea alegerilor din mai 1990!), Monica Lovinescu vine cu o propunere imperativă care a rămas din păcate suspendată în gol deasupra unui popor pe mai departe şi pentru multă vreme nenorocit, aşa cum se vede:” la temeiul noii democraţii trebuie pusă, s-o spunem, Proclamaţia de la Timişoara şi să lupţi pentru ca această Proclamaţie să se afle la baza noii societăţi, pentru ca apocalipsul, chiar portativ, să se evaporeze! „(p.47). O nouă temă ce întregeşte dialogul (trialogul), spre final este cea a nenorocului românesc; ea nu face decât să sugereze temerile de atunci ale protagoniştilor cărţii, în legătură cu evoluţia ulterioară. Momentul istoric pentru români era unul de grea cumpănă:” La porţile lui Dumnezeu, la Porţile Occidentului, la Porţile Istoriei „(p.55).

Finalul cărţii se deplasează la Braşov, acolo unde, „la 15 noiembrie 1987 s-a semnat actul de deces al comunismului”, cum se exprimă neezitant Vasile Gogea. El n-a fost doar martor la evenimente, ci actantul care a furnizat ziariştilor occidentali şi agenţiilor de ştiri imaginea vie şi proporţiile reale ale întâmplărilor de acolo. O relaţionare a evenimentelor se impunea, iar Virgil Ierunca o face, cu un oarecare patetism cu parfum paşoptist:” aş vrea să adaug că, în fond – pentru mine cel puţin, aş putea să mă înşel, eu nu sunt un om politic, dar în sfârşit, asta e părerea mea – , eu văd insurecţia de la Braşov ca un fel de prolog al Revoluţiei din Decembrie. Adică, în renaşterea României, în trezirea României spre libertate apare prologul de la Braşov şi continuă întru desăvârşire cu epilogul esenţial, esenţial pentru că mereu deschis, al declaraţiei de la Timişoara „(pp.57-58).

România convulsionată de azi, când societatea civilă s-a tot subţiat, până la dispariţie, are, măcar pentru împrospătarea memoriei, o nevoie vitală de asemenea cărţi. Gogea îi numeşte pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca învăţătorii, în revista Vatra din aprilie 1994, unde consideră că numai graţie lor nu toţi scriitorii din perioada comunistă au semnat pactul cu diavolul. La rândul nostru, ne simţim datori să ob-servăm discursul impecabil, limba română suplă, de o frumuseţe interbelică, vorbită fără cusur de cei doi, chiar după 43 de ani de absenţă. Prin statura sa morală şi intelectuală, Vasile Gogea este intervievatorul situat la înălţimea celor două voci. E de-ajuns să ne amintim cuvintele lui Gheorghe Grigurcu despre el: „Vasile Gogea acordă libertăţii un înţeles auster, expiator. O conectează la mistica împotrivirii faţă de infernalul regim concentraţionar.”

Viorel MUREŞAN (în revista Caiete silvane nr. 85/2012,  http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=1632 )

Anunțuri