Din „Castalia”: Un „Eseu despre demonul protector al Balcanilor” de Florin Octavian

Posted on martie 13, 2012

16



 

       Nu este vorba, cum ar părea să sugereze un nume din titlu, despre fîntîna muzelor de la poalele Parnasului, nici despre spaţiul ideal  (şi utopic) imaginat de Hermann Hesse în Jocul cu mărgelele de sticlă. Deşi, o anumită înrudire livrescă nu poate fi refuzată. Castalia este, aici, numele unui volum colectiv de eseuri (uneori chiar studii) filosofice, grupate în jurul ideii generatoare de Infinit. Volumul, care se vrea un anuar de arte speculative, reuneşte (într-o simbolică societate castaliană, ce îşi asumă explicit „exigenţa aristocratică a creaţiei„) un grup de tineri „ucenici” în ale filosofiei, sub coordonarea (şi îndrumarea?) lui Florin Octavian. Mărturisesc că doar despre doi sau trei mai am unele informaţii (cărţi, teze de doctorat, articole în reviste). Dar asta nu are relevanţă acum. Important e ceea ce mi se pare că şi-au propus (constituirea unei „şcoli” libere de filosofie şi filosofare) şi ceea ce au realizat. Din cîte ştiu,  Castalia (volum apărut în 2003) este singura obiectivare a idealului nu foarte greu de identificat. Dar să-i numesc pe toţi membrii grupării: Adrian Dumitru, Vlad Mureşan, Călin Cristian Pop, Ovidiu Stanciu, Vasile Chira, Ioan Bocu Marcus, Grigore Dinu Moş, Bogdan Puşcaş, Ciprian Vidican şi, deja amintit, Florin Octavian. Acest prim volum (care s-ar fi putut foarte bine numi Caiete de filosofie, cu un parfum interbelic de care oricum textele antologate sunt, deşi discret totuşi persistent, impregnate) conţine două secţiuni mari: prima, de Ontologie teoretică şi, a doua, de Ontologie poetică. Deşi par de aceeaşi vîrstă biologică, autorii nu au, evident, şi aceeaşi „vîrstă” culturală. Vreau să spun că, aşa cum se întîmplă totdeauna atunci cînd avem de-a face cu un corpus de lucrări individuale ale unui grup (chiar dacă structurat pe bază de afinităţi elective), inegalităţile sunt greu de anulat ori de estompat. Importante, rămîn însă, elementele care adună, însumează şi nu cele care scad, diminuează. Chiar numai tentativa de a se manifesta ca grup independent, în afara unor cercuri formale, canonice, a unor „şcoli” cu rol şi funcţii în a da „certificate” de valoare este, deja, un merit. Poate,  presupune şi nişte riscuri.

        Dar nu o prezentare in extenso a acestui volum mi-am propus acum. Lăsîndu-mă, în mai multe moduri, provocat de turbulenţa de idei generată de Anul Caragiale am considerat că reluarea, aici, a eseului lui Florin Octavian (extras din a doua secţiune a volumului) ar putea provoca (textul, deloc confortabil, este în sine o provocare) oarecari discuţii şi într-o altă „fereastră”, o altă lumină adică, decît cea pe care am deschis-o eu prin serialul OftalMOFTologia.  Aşadar, iată textul:

      „Caragiale este tipul de scriitor a cărui dublă identitate este atît de clar definită, cel la care graniţa dintre euri este atît de precis conturată încît pare neverosimil să subsumăm aceluiaşi nume opere aflate între ele la distanţe astronomice atît în spaţiul expresiei cît şi în cel al ontologiei subterane care alimentează o viziune literară. Autorul prozei În vreme de război sau al Năpastei, clasificat de inevitabila şi etern neinspirata critică drept „naturalist”, pare să aibă tensiuni care amintesc de Dostoievski sau de expresionişti în ciuda diferenţelor sensibile de scriitură. Din păcate acest Caragiale a fost pus într-o penumbră cel puţin stînjenitoare de „celălalt” Caragiale, autor al Scrisorii pierdute sau Momentelor. Aceeaşi neinspirată critică, ce toarce ad infinitum nuanţe stilistice în absenţa unei viziuni ordonatoare asupra operei, ar putea să demonstreze izolînd „teme şi motive” (de remarcat caracterul insipid al formulei) „unitatea de fond” a operei lui Caragiale.

       Nu-mi rămîne decît să concediez a priori asemenea piruete intelectuale cu pretenţii de demonstraţie, atît timp cît destinul unei opere nu este definit de „motivele” ei, ci de substanţa tragică investită în ea, de forţa şi densitatea ei metafizică. Or, sub acest raport diferenţa de greutate dintre cele două tipuri de scrieri caragialiene este notabilă. Ţinînd cont de faptul că în conştiinţa colectivă a românilor a rămas dominant chipul „lejer”, „relaxat” al lui Caragiale, cel care printr-o propoziţie sau o expresie este în stare să desfiinţeze prin diminuare, persiflare şi caricatură orice suferinţă, răfuiala mea îl va avea în vedere pe acest Caragiale, care se hrănea cu voluptate abia disimulată din tonele de ridicol pe care le oferă spectacolul stupidităţii omeneşti.

       Trebuie cu toţii să recunoaştem în faţa lui Caragiale un fapt indiscutabil: panorama neroziei umane este cutremurătoare. Măreţia sinistră a prostiei este de natură să trezească fiori metafizici în orice spirit ce păcătuieşte prin exces de luciditate sau sensibilitate. Iar de aici pînă la a vedea în prostie un ingredient al lumii, o materie cosmică nu mai este decît un pas. Suspectîndu-l pe Creator de neputinţă sau rea-credinţă, Caragiale şi-ar trage seva sceptică din Balcanii tuturor bogomilismelor.

       Un bun prieten (excelent cunoscător al operei lui Caragiale) ţinea morţiş să citească această operă în cheie gnostică. Pusă problema în aceşti termeni totul capătă anvergură teologică. A ridica prostia la rang de principiu metafizic înseamnă în fond a depăşi teritoriul minor al umorului gratuit practicat pentru sine, în direcţia unei nelinişti ultime camuflate sub chipul hlizelii generalizate. este aşadar Caragiale un martor al domniei metafizice a absurdului? Depune luciditatea acestui spirit mărturie despre proasta alcătuire a lumii? Stă ascuns în spatele savuroaselor lui pagini un tîlc mai adînc, o suferinţă de natură spirituală? Îşi poartă Spiritul prin Caragiale tristeţile rîzînd?

       O asemenea durere ar fi, de fapt, reflexul unei sensibilităţi contemplative rănite, al memoriei unei libertăţi transcendente pierdute, al conştiinţei unui exil metafizic într-o lume a cărei lege este opacitatea şi robia, o lume proastă întunecată şi rea, redusă la rangul de suburbie rău-famată a universului. Aceasta era, fără îndoială, tristeţea cu care primii gnostici păşeau în lume. Suntem poate cu toţii (sau măcar cîţiva dintre noi) bucăţi încătuşate de lumină, imateriale păsări cu aripile schilodite. Că punem împreună cu gnosticii vina pe materie sau pe un eveniment nefericit petrecut în pleromă, sau că transferăm acest accident în spaţiul opţiunilor transcendentale ale creaturilor angelice, pentru a explica robia duhului prin relaţia dintre orgoliu şi nefiinţă, aşa cum o face o teologie corectă dogmatic, are aici o importanţă secundară atît timp cît fundamentul oricărei soteriologii trebuie să rămînă dorul contemplativ de Infinit, nevoia irepresibilă de redobîndire a cetăţeniei metafizice abandonate. Această anamnesis prin care Infinitul ne sfredeleşte rănile, conferă o distincţie aridtocratică oricărei dureri spirituale, transfigurează accesele de mînie sau sarcasm adresate lumii.

       Un rest de platonism trebuie să supravieţuiască în orice rîs pentru a-i însemna convulsiile cu stigmatele Spiritului. O umbră celestă, altinică trebuie să ne întunece veselia pentru a o transforma în lumină înlăcrimată. Şi aceasta pentru că rîsul, deşi benefic, terapeutic în planul nemijlocitei fenomenalităţi devine suspect în ordine transcendentală fiind în regim decantat expresia inconsistenţei şi parazitismului ontologic al negatorului. de aceea cu rîsul trebuie întotdeauna făcut ceva, trebuie manevrat, dozat, aruncat în contraste prin care el să poată fi reflexia  supraraţionalităţii Infinitului. Orice am face rîsul nu poate fi lăsat în esenţa lui pură fără a risca primejdiile disoluţiei. În lipsa supraraţionalităţii harului, acest exerciţiu de elasticitate facială ne condamnă la contingenţă, la minorat ontologic. Iată de ce ambiţia supremă a demonului constă în a compromite creaţia prin ridiculizare după ce a desfigurat-o iniţial, amestecîndu-se nechemat în afacerile cosmice. Făcîndu-ne să rîdem fără-ncetare şi fără limită, dîndu-ne libertatea de a caricaturiza orice demonul ne sabotează natura extatică, roade cu o eficacitate grozavă temeliile noastre spirituale.

       Divorţînd într-un mod ireparabil de har, îngerul căzut nu mai poate fi nobil decît prin impostură, prin trucaj. Iată de ce elementul lui favorit rămîne mlaştina gregarităţii. Diavolul lui Dostoievski îi mărturisea lui Ivan Karamazov că visul lui este acela de a lua chipul unei precupeţe grase de o sută zece kilograme. Un rar moment de sinceritate al infernului.

       Ei bine, în Balcani acest vis pare să se fi împlinit. Aici, în Levant, răul are înfăţişarea unei precupeţe grase, sferto-docte şi obraznice. Aici în geografia în care aerul talciocului ne sufocă, în care nu este stăpînă decît grandoarea contingentului, gloria evanescenţei. O Indie fără Brahma, o iluzie care nu camuflează nici un absolut.

       Negatorul pare să fi făcut în Balcani un sacrificiu renunţînd la măreţia metafizică a divorţului de Infinit, la demnităţile Abisului pentru a se refugia în fieful favorit al disoluţiei: accidentul. Să nu credem că este o dezertare a agentului negaţiei de la misiunea lui de contratermen al Divinităţii. este o deghizare care îi măreşte forţa de sabotor cosmic.

       Accidentul nu este nefiinţa pură şi nu are măreţia prăpastiei, ecourile Abgrundului. Accidentul este lipsa fundamentului ascunsă sub mantia Fiinţei, Abisul devenit chiriaş al realului. Atunci însă cînd accidentul din determinaţie tolerată are veleităţi de hegemonie ontoşogică, aşa cum se-ntîmplă în lumea balcanică, lipsa temeiului ia forma neisprăvirii. Neisprăvirea ca mod de a-ţi purta fiinţa prin lume reprezintă genul minor, caricatura şi eşecul infinirii. Lipsa de căpătîi, poate inevitabilă, oricum frecventă cînd aparţine destinului genial, intruziunii Spiritului într-o lume a cărei inteligibilitate îi este profund străină, devine fatală atunci cînd contaminează mediocritatea care în timpul istoric rămîne baza statistică a unui popor.

       Libertăţile inspiraţiei coborîte de la poet pînă la instalator ruinează structura de coerenţă a unei naţiuni. Nimic nu poate fi mai lamentabil decît un popor de strungari bîntuiţi de chinurile boemiei. Suntem damnaţi în acest spaţiu otoman să gustăm fără sens şi fără finalitate deliciile fluctuaţiilor infinitezimale, neregularităţile devenirii. Suntem damnaţi să ne lipsească acea seriozitate inerentă acumulării de forţă creatoare, disipîndu-ne dintr-o nefastă patimă pentru entropie, dintr-o iubire nefirească şi nefericită pentru haos. Stăm lipiţi de epiderma realului, fiind străini de chemările verticalei.

       Astfel, instanţa protectoarwe a levantului rămîne duhul gratuităţii lipsite de graţie coborîte în mahala. Vorbindu-ne atît de bine despre rapsodismul nostru, despre aplecarea noastră pentru ratare, Caragiale ne măguleşte toate handicapurile, vrînd să ne vindece de ele. De aceea noi avem în fond un raport de identificare şi nu de disociere faţă de personajele care îi populează universul. Cum să te desparţi de greşeli atît de simpatice? Îndulcind pilula, Caragiale comite o fundamentală eroare de dozaj, o gafă alchimică. Din vaccin, umorul se transformă subit în otravă, fiind eternul paravan prin care ne justificăm neputinţele şi din spatele căruia nu scoatem în faţă talentele noastre fără rod, în egală măsură sterile şi inegalabile.

      Toxina neseriozităţii l-a afectat şi pe terapeut, i-a atins fibra secretă a fiinţei făcîndu-l inapt nu numai de fanatism, dar şi de credinţă, nu numai de exaltare, dar şi de admiraţie. Incredibila sentinţă: „Kant ăsta al dumitale este un moftangiu” cu care acest umorist îl tachina pe Eminescu exprimă efectul devastator pe care rîsul fără graniţe îl are asupra instinctului nostru axiologic, modul în care devine cel mai bun exerciţiu propedeutic al meschinăriei, al micimii manifestă aici prin incapacitatea de a avea modele.

       Văzute din cer sistemele filosofiei nu pot apărea decît în postură de aproximări chinuite, de sforţări atinse de infirmitate, înesenţă ca nişte „mofturi” în comparaţie cu adevăratele resorturi care guvernează existenţa, cu tensiunile reale care îi compun coerenţa. Dar spusă din Balcani, adică din subistorie, afirmaţia devine brusc o dovadă de tupeu. Poţi avea o detaşare inteligentă prin care să-ţi relativizezi propriile isprăvi în spirit, dar numai după ce le+ai comis. Ridiculizarea faptelor creatoare ale altora făcută de pe poziţia făptuirii mereu amînate devine zîmbet otrăvit al neputinţei.

       Nefăcînd distincţia dintre Chicoş Rostogan şi Kant, Caragiale rîde cu egală uşurinţă de pedagogul de şcoală nouă şi de gînditorul căruia istoria spiritului îi datorează distincţia dintre transcendental şi empiric. Neavînd acces la tensiunile transcendentale, Caragiale tachinează în Eminescu de fapt efortul unei naţiuni de a se valida într-o altă istorie decît cea croită de politicieni şi generali, într-o istorie punctată de urmele Spiritului.

       Rostită de un scriitor izolat în istoria literaturii, sentinţa ar fi lipsită de primejdii, ar fi cu certitudine inofensivă, poate în anumite contexte binevenită. În fond, în Germania sau Rusia, ţări a căror crispare se originează în prea multă forţă metafizică, un Caragiale ar fi putut fi providenţuial, umanizînd intransigenţele. La noi însă, această judecată a devenit bun comun, pluteşte nestingherită în văzduhul tuturor ratărilor noastre. de aceea, exorcizarea băşcăliei rămîne condiţia prealabilă a eliberării noastre de sub gravitaţia efemerului, ar fi şansa noastră de a dejuca simpaticele metamorfoze ale nefiinţei.

       Rămînînd dogmatic şi nu gnostic, deci crezînd în existenţa unei creaţii iniţial bune, mai cred că cel care a coborît suferinţa din Spirit la nivelul efuziunilor domestice ale sufleţelului a servit inconştient sau premeditat travestiul spiritului negator, spirit care ne-a făcut cadou, insultînd Providenţa, un cosmos mutilat. Mai cred că eliberarea noastră creatoare nu va surveni curînd. Pentru că ramînem un popor care îşi iubeşte mai mult fotbaliştii decît gînditorii. Un popor care îşi identifică eternitatea pe gazon. Putem astfel să-l asigurăm pe nenea Iancu că poate dormi liniştit: demonul protector al Balcanilor veghează ca nu cumva să se audă  în noi orga lui Elohim. Ca nu cumva să zidim înlăuntrul nostru catedrale.”

(Text preluat din volumul Castalia. Anuar de arte speculative, Volumul I, Tema numărului: Infinitul, Editura Eikon, 2003.)

(Portretul lui Nenea Iancu: din galeria virtuală dedicată lui I.L.Caragiale de Nicolae Ioniţă aici: http://www.personality.com.ro/caragiale.htm)