Apariţia, cu mai bine de un an în urmă, a volumului Povestirea Ţiganiadei după Ioan Budai-Deleanu, de Traian Ştef, (la Editura Paralela 45, 2010, coperta şi ilustraţii de Ioan Augustin Pop) a reprezentat – şi rămâne – mai mult decît o (multiplă) provocare (atît pentru autor, pentru cititor cît şi pentru istoria literară), un temerar act de recuperare, printr-un procedeu de „traducere”, rescriere interpretată şi actualiza(nt)ă a celebrei dar, fapt dovedibil, foarte puţin cititei epopei eroic-comice a celui considerat a fi figura cea mai complexă a Şcolii Ardelene. Noul text care a rezultat în urma unui „tratament” hermeneutic şi ascuns, şi la vedere este cum nu se poate mai potrivit „ambalat” între un Cuvînt-înainte al „tălmaciului” şi două postfeţe mai mult decît lămuritoare, chiar valorizatoare, semnate de Al. Cistelecan şi Ovidiu Pecican (altfel spus, o perspectivă estetică-literară şi una istorică-ideologică). Sunt sugestive (firesc, avînd în vedere că avem în faţă rezultatul unei intervenţii într-un spaţiu de maximă expresivitate lingvistică al literaturii române) chiar numai titlurile acestor texte „auxiliare”: Ţiganiada mea (Traian Ştef), A IV-a Ţiganiadă (Al. Cistelecan) şi Autoportret politico-filosofic în Ţiganiada (Ovidiu Pecican). Aşa stînd lucrurile, pentru a nu risca o cantonare doar în aprecieri subiective, într-un impresionism de diletant, cred că cel mai nimerit (şi onest) e să citez cîte ceva din toate componentele acestui artefact cu totul şi întru totul special.
Traian Ştef:
„Sper ca încercarea mea să convingă cititorul de astăzi de bogăţia culturală grozavă a acestei opere izvorîte din cultura unui om instruit la marile şcoli ale Imperiului Habsburgic, a unei mari personalităţi a sfîrşitului de secol XVIII. Puţine idei îi erau străine, de la Antici pînă la Revoluţia Franceză. O operă savantă, în care ideile morale, filosofice, politice impregnează organic forma estetică. Această poftă de idei şi plăcerea scrisului corespund poftei rabelaisiene a ţiganilor pentru care în Rai şi în Iad morala are corespondent în gastronomie.
Sper să-l îndemne pe cititorul de astăzi şi pe cel de mîine la o mai curioasă privire a originalului, care îi va oferi şi alte plăceri, mai ales de natură estetică.
Sper să-i aducă o mai bună înţelegere de sine şi a ontologiei româneşti. Budai-Deleanu a fost şi un mare român, unul lucid, detaşat.
În Ţiganiada avem ceea ce s-a postulat a reprezenta valoarea supremă la marii noştri clasici: abisalitate. Ea nu este o scriere comică aşa cum nu este Don Quijote. Ea reprezintă acea nebunie a întemeierii care ne cutremură mereu, poate nu numai pe noi, românii.”
Fragment din CÂNTUL AL X-LEA
În care ţiganii, văzînd deşertăciunea sfaturilor ce vin din partea obştii poporane, îi aleg pe cei mai învăţaţi dintre ei, care să se adune şi să hotărască ce fel de orînduire ar fi mai bună pentru ţigănie.
De această dată, lectura are loc într-un amfiteatru cu peste o sută de locuri, unde se organizau de obicei adunările bisericeşti. Ioan Deleanu stă pe un podium, la o măsuţă rotundă, din lemn de stejar, cu picioarele sculptate, iar tăblia are o intarsie cu scene biblice. Lîngă el stă doar Petru Maior. În primul rînd, pe locurile parcă de drept rezervate lor, stau martorii de la început ai lucrării poetice. Sala e plină. Preoţi, studenţi, scriitori, doamne, membri ai asociaţiilor culturale. Ţiganiada povestită trezise multă curiozitate, mai ales prin criticile strecurate în text pe care cei mai mulţi le sesizau şi le aprobau pe tăcute.
Cînd pîntecele sunt îndestulate, gura e şi ea mai locvace, fiecare se îndeamnă la vorbă lungă, la sfaturi multe, fiecare îţi dă poveţe cu înţelepciunea lipsită de griji a burţii pline. Şi popa spune, la cinstirea de după botez, mai departe, pe de rost, toată cazania. Dar în lipsa bucatelor parcă şi mintea se tîmpeşte şi n-are judecata aşa de limpede, iar limba tace ca un peşte. Aşadar, în burta plină stă toată filosofia cea clară, înţeleaptă.
În acest moment interveni Petru Maior de alături:
– Iar îşi începe poetul cu o morală ţigănească. Să vedem cum va dovedi că în burta plină stă toată învăţătura.
– Stai că nu se opreşte aici, reluă Ioan Deleanu şi-şi continuă povestirea ca şi cum ar fi dialogat cu Petru Maior.
Tu rîzi, dar eu mai spun o dată că întotdeauna hrana cea bună şi îndestulată a fost izvorul ştiinţelor şi aşa cum din locul sterp nu răsare nimica, din prînzul sărăcăcios nu se naşte niciun lucru bun. Spune-mi ce creaţii nemuritoare au lăsat odinioară sihaştrii din pustie ce nu puneau în gură decît ierburi şi rădăcini veştede, mure, bureţi, alune, poame uscate, anahoreţii leşinaţi de foame, cu hainele murdare şi cîrpăcite ce stăteau pe ei ca pe sperietorile numite ciuhe, două beţe în formă de cruce pe care atîrnă haine rupte, puse de ţăranii ardeleni împotriva păsărilor pe cîmpurile prospăt semănate.
Te lămuresc eu acum. Săracii, se luptau în timpul zilei cu viespii şi ţînţarii, iar noaptea duceau bătălii cu dracii care-i invitau spre păcate. La urma urmei, din oameni buni şi înţelepţi ajungeau nişte sălbăticiuni. Pot jura că aceia nu au descoperit nicio învăţătură care să-i fericească şi să-i minuneze pe oameni. Nu în locurile pustii şi nici în pădurile dese au apărut acele idei noi, ci în oraşe, de la oameni instruiţi şi cu obiceiuri alese. În Bactra, Babilon, Memfis şi în alte cetăţi civilizate, unde era bogăţie în toate, nu în peşteri, ci în palate majestuoase, nu prin pustiu, ci la curţi împărăteşti, unde mesele erau pline cu mîncăruri alese, cu vinuri dulcege băute din pahare.
Homer n-a aflat minunata lui Iliadă prin munţi şi codri, ci s-a umplut de harul muzelor cîntînd pe la ospeţe şi nunţi, cînd se veselea mai bînd cîte un pahar de vin. Dumnezeiescul platon mai bea şi el cîteodată şi mînca pe săturate, dar în mod ales. Nici iscusitul Aristotel nu trăia fără vin, carne şi peşte. De aceea ne mirăm şi acum de cărţile lor erudite. Şi pe bună dreptate.
– Mie nu-mi place că poetul acesta nu vorbeşte bine de nimeni, sări Evlavios. Amărîtul de el se leagă de sihaştri şi nu-şi dă seama că toată învăţătura lumii e gunoi înaintea lui Dumnezeu, iar acei preacuvioşi părinţi, deşi se puteau procopsi cu ştiinţele lumeşti, dar deşarte, ei le dispreţuiau şi se zdrobeau în posturi şi tot felul de munci omeneşti ca să dobîndească împărăţia cerurilor.
– Dar poetul se referă la învăţăturile omeneşti, aşa că mi se pare în sine adevărat şi firesc ce spune el, încercă să-l lămurească Musofilos.
Petru Maior interveni mai aplicat:
– Bactra era situată în părţile Orientului Mijlociu şi, după cum se arată în istoriile vechi, de acolo au pornit odinioară toate ştiinţele şi învăţăturile. A fost patria vestitului Zoroastru, de unde şi-a luat Babilonul, în Chaldeea, cunoştinţele, apoi Fenicia şi Egiptul, unde era cetatea Memfis, şi de acolo au ajuns mai tîrziu la greci.
– Eu m-am mirat mai întîi de tema poetului, socotind că intră într-un labirint din care nu poate ieşi, dar văd că are dreptate şi nu i te poţi împotrivi, interveni concludent Criticos.
Ioan Deleanu trecu peste comentarii, luă un aer mai solemn şi citi mai departe:
Încotro te grăbeşte rîvna, dragă muză? De la ţigănie, la pustie? Cine nu te crede că traiul bun aduce veselie, iar postul pe nimeni nu satură? Dar tu povesteşte mai departe despre ţigani.
Pînă cînd ţiganii n-aveau îmbucătură pe masă, gîndeai că nu ştiu pune două lucruri laolaltă. Dar acuma, să-ţi faci cruci întruna, cu amîndouă mîinile, cînd îi vezi cu cîtă îndrăzneală şi isteţime se sfătuieşte mulţimea lor sătulă. De cînd le-a adus Tandaler de mîncare, tot în dansuri, cîntări şi ospeţe o ţin, iar feţele mai vîrstnice se sfătuiesc întins cum să facă ordine în săraca lor ţară. dar din toate sfaturile lor nu se alege nimic pînă la urmă pentru că vine şi-şi spune pe apuvate părerea, fără altă grijă decît să se audă vorbind şi el ceva, c-o fi bine, c-o fi rău, împotriva celorlalţi. Unul zice că nu e nevoie să se facă ordine în ţară căci, socotind drept, orice rînduială e o povară şi nu se cade să i se supună nimeni de bună voie.
– Rînduiala-i bună pentru cei mari, care-i ţin în frîu pe cei mici, cuvîntează unul. Pentru voievozi, vornici, spătari, logofeţi, vistiernici, paharnici, care iau şi împart după cum vor veniturile ţării.
Altul strigă:
– Ba să fie ordine în ţară, dar nu dintre acele care nu plătesc nicio ceapă degerată, ci una despre care să nu se fi pomenit nici în lună şi stele, că altminteri duce la nebunie. Adică să fim toţi împreună, ţărani şi boieri, fără nicio deosebire. Asta-i rînduiala cea mai bună! Dacă toţi ne-am născut egali, să avem în ţigănia noastră aceeaşi însemnare.
Unii voiau să se continue moda veche, cu voievod, divan şi boierime, să nu se depărteze mîndra ţigănie de obiceiurile vechi, ci mai vîrtos să le urmeze. Alţii pofteau să nu fie în ţara ţigănească niciun sărac, să nu se pomenească în veci biruri şi dări, ceştia să nu existe slujbe, ceilalţi să vină alţii să le lucreze pe moşie. Să te minunezi de părerile lor! Nu era nicio idee buimacă să nu fi fost lăudată în acea cinstită adunare. Dar ce folos, cînd tot ce le place astăzi mîine hulesc?
[…]
De aceea se gîndiră bătrînii să facă un sfat mai înţelept, să nu se adune toată gloata, ci fiecare să trimită cîte un delegat. Adică fiecare ceată să se adune, să-şi cerceteze bine mebrii şi să aleagă un reprezentant cinstit care să le fie sol la adunarea cea mare a obştii. La puţin timp după aceea s-au făcut adunările poruncite şi au fost trimişi la marele sobor cei mai învăţaţi şi plini de virtuţi dintre ei, după o dreaptă judecată. S-au văzut adunate minţile cele mai de frunte să alcătuiască o nouă cetate, ca la Paris, montaniarzii, de se minunau toate neamurile.
Al. Cistelecan:
„În interpretarea-rescrierea lui Traian Ştef, Ţiganiada nu mai e o operă strict bufă, o „comedie a literaturii” şi a „literaturităţii”, cum zice despre ea Nicolae Manolescu. Traian Ştef o realocă printre operele cu gravitate, cu meditaţie temeinică nu doar asupra literaturităţii, ci mai cu seamă asupra „ontologiei” şi psihologiei române. Discret, dar ferm, el o tot împinge (inclusiv prin aparatul de note, devenit aici dezbatere de cenaclu integrată şi faţă de care Ştef îşi ia destule libertăţi, ba de abreviere, ba de suplimentare) spre o condiţie exponenţială, dezvoltîndu-i elementele care o leagă de mentalitatea ţăranului ardelean. Ţăran ardelean, dar „om cu desăvîrşire occidental” îl numise şi G. Călinescu pe Deleanu.”
„Operă de educaţie (ridendo castigat mores), Ţiganiada are, fără îndoială, cîteva straturi efervescente de permanentă actualitate. Nu neapărat de evidenţa actualităţii caragialiene, dar nici prea departe de ea. Dezbaterile „constitutionale” o readuc periodic într-o actualitate acută (…); dar o actualitate de fond, constantă, o menţine parabola „întemeierii” şi structurării cetăţii, cu toate peripeţiile „neaşezării” şi disoluţiei; şi mai pregnantă e condiţia ei de actualitate prin componenta alegorică, acolo unde prin „ţigani să înţăleg şi alţii”. În fine, faptul că e rescrisă deja de trei ori vorbeşte de la sine de o actualitate estetică… „
” Dacă rescrierea lui Ştef va scoate Ţiganiada din ghetoul strict al literaţilor, înseamnă că „traducătorul” şi-a făcut mai mult decît treaba.”
Ovidiu Pecican:
„Îndeobşte, opiniile formulate pînă astăzi cu privire la ideile filosofico-politice din Ţiganiada s-au întemeiat pe spusele personajelor adunate la sfat în cuprinsul cînturilor al X-lea şi al XI-lea, decise să elucideze forma de guvernare umană cea mai convenabilă.”
„Cum scriitorul nu este unul dintre netalentaţi, el s-a străduit să ofere voce autorizată fiecăruia dintre cei care s-au pronunţat pentru cîte o anume formă de organizare a puterii, lăsîndu-l pe cititor să judece şi să îşi tragă propriile concluzii. Utile, deci, pentru jalonarea cunoştinţelor lui despre constituţionalitate, statalitate, formele de guvernare şi deviaţiile lor posibile, ele nu lămuresc suficient şi opţiunile autentice ale celui care scrie. Acestea sunt de căutat acolo unde poetul vorbeşte în nume propriu şi expres despre asemenea subiecte, iar locul respectiv din care se desprinde cel mai bine portretul „ideologic” al lui Ioan Budai-Deleanu este începutul cîntului al X-lea al Ţiganiadei.”
„…Budai-Deleanu nu putea rămîne decît un gînditor profund subversiv şi intens solitar, eliberat interior şi răscumpărat într-o operă de sertar, însă conformistă la suptafaţă şi resemnată la ticurile unei existenţe burgheze de provincie. Oricum am lua-o însă, printre contemporanii lui români şi gînditorii Şcolii Ardelene, el apare, de departe, cel mai tensional şi mai profund, cel mai cutezător şi mai complex, cucerindu-şi în posteritate dreptul la un respect special.”
Pentru a „închide” această postare, voi prelungi puţin (în memorie) acest gînd al istoricului Ovidiu Pecican: „Budai-Deleanu nu putea rămîne decît un gînditor profund subversiv”. Atît de profund şi îndelung în timp „subversiv”, încît încă în ultimii ani ai regimului comunist din România, o vagă asociere electivă a unui grup de tineri îndrăgostiţi de literatură, filosofie, istorie dar şi însetaţi de adevăr şi libertate sub patronajul simbolic al Şcolii Ardelene a fost de natură să „motiveze” o acţiune de „neutralizare” extrem de dură a Securităţii din Cluj. E vorba despre grupul devenit „obiectiv” cu acest nume nobil în cultura română, constituit din Constatin Săplăcan, Macarie Hedeşiu, Mihai Hurezeanu şi Ioan Nicolae Pop. Dar, „subversivă” rămîne „jucăreaua” poeticească a lui Deleanu mereu prin caracterul ei puternic coroziv la adresa lenei cugetului în luptă cu hărnicia stomacului, a laşităţii eroice sau prostiei fudule. Adică, la adresa lumii răsturnate cu susul în jos. Toate acestea nu lipsesc, din păcate, din „cetate” nici după mai bine de două sute cinci zeci de ani de la venirea în lume a lui Ioan Budai-Deleanu. Şi nici lumea nu pare mai bine aşezată… Astfel, aş spune că, vrînd-nevrînd (dar, fără nici o îndoială, conştient) şi gestul cultural al lui Traian Ştef este (şi) unul subversiv! În măsura în care, într-o societate tot mai anti sau a-culturală, un asemenea gest este „condamnat” să fie. Va exista, însă, mereu un „recurs” în istorie, aşa cum şi Traian Ştef a avut şansa să „pledeze” – strălucit, în unul – pentru „cauza” marelui său (şi al nostru) înaintaş.
(Amintesc pentru cei interesaţi şi o postare mai veche pe această temă: https://vasilegogea.wordpress.com/2010/06/16/tiganiada-azi-25o/ )
Mihoho din Carlibaba
martie 16, 2012
Apropo de galceava satrelor gipsiene, in TIGANIADA cea mereu actuala, relativa, ea, la forma de regim politic : republica, monarhie sau un sincretism armonios al celor doua, imi intrebam proful liceal spre care din cele trei mergea preferinta personala a Deleanului traitor, in Veacul Luminilor, la Lemberg, sub o despotie habsburgica luminata… si ce credeti ca-mi raspundea mnealui, inenarabilul Ilie Bahrin (poate, cumva, spaimit ca-i intind o cursa) ? Ca, de vremea ce manualul incipientei Epoci Daurite reproducea pledoaria lui Slobozan pentru republicanitate, musai ca va fi fost antiregalist Budaiul in cestiune!!!… Deh, cetisem, in idiom francezasc reformulata, o carte a lui Dimitrie Popovici, imprumutata chiar de directorul scolii, despre luminismul transilvan si voiam sa ma dau rotund, insa nu mi-a mers, asa cum nu mi-a iesit figura nici cu predatorul de stiinte sociale marxiene, Virgil Catargiu, sugerindu-i ca tiganologul se facea, in poemationul sau, ecoul lecturilor din CONTRACTUL lui Rousseau. Cel din urma, nesperiat de bombele ideologice, ma ironiza fin, in fel si chip, dar imi turna, la sfirsit, un zece mare cit ziua de ieri. Acuma insa, recitind trainica si/sau traianica rastalmacire (in acceptie harold-bloomiana desigur), incerc sa cred ca TIGANIADA va fi fost, pina la urma, o carte mai putin nenorocoasa decit DUDUCA MAMUCA, roman ori nuveloi ce, si el, ar merita, cindva, un transtexualizator rabduriu + pasionat cit Bihoreanul de la FAMILIA oradana.
vasilegogea
martie 16, 2012
@Mihoho din Carlibaba
Pai, uitati cum isi incepe criticosul Al.Cistelecan postfata: „Există, cu siguranţă, literaturi norocoase şi literaturi ghinioniste. A noastră e, neîndoielnic, dintre ultimele.”
ovidiupecican
martie 16, 2012
Ave, fratilor!
S-ar zice ca al mai bun cetitoriu e al de scrie! Uite ca ne intilnim aici, pe blogul vasilian, tot noi. Nu subscriu, totusi, ca am avea o literatura nefericita. Cred ca e mai curind… latenta, cumva. De vreo 5 ani fac un curs-atelier universitar: citim, la 2 facultati, eu si studentii (respectiv masteranzii) din ISTORIA IEROGLIFICA. O opera receptata numai cu 300 de ani intirziere, inca nefrecventata si neinteleasa. Budai face parte tot din categoria asta. Dar sa recunoastem pe fata: capodoperele sunt greu de reconstituit in volumetria lor. Fericire sau ghinion ca literatura romana incepe cu 2 capodopere, ISTORIA mentionata si TIGANIADA?
… Si vorbim de epoca intinsa si plina de noutati – ca un burduf – dinaintea Eminescului…
vasilegogea
martie 16, 2012
@ovidiupecican
Ave, Ovidius!
Incerc sa nuantez eu spusa lui Cis: poate „nefericirea” literaturii noastre vine din felul in care, primitiv dar cu metoda (!), o „epoca” intreaga s-a facut „lectura publica” (mai cu seama in scoli) a acesteia, avind ca rezultat (unul dintre ele, dar nu cel mai putin important) descurajarea interesului pentru astfel de opere exemplare, cu certa valoare universala. Nu mai vorbesc de o corecta asezare a lor intr-un univers axiologic dezorganizat. Dar, iata, prin actiuni mai mult decit recuperatoare, de genul celei a lui Traian sau a ta (desigur mai exista si altele), acesti autori au sansa unui „recurs” in istorie.
InimaRea
martie 16, 2012
A sua fata liberi. Atunci, cartile sint norocoase ori ghinioniste. La nivelul „literaturii” (nationale, probabil) soarta e hotarita de insasi soarta nationala.
In termenii acestia fatalisti vorbind, „soarta” a facut ca Tiganiada sa apara in vremea cind limba romana literara nu era. Si-nca intr-o regiune al carei grai n-a dat limba romana literara, care-a avut parte de rau tratament, in Regat (Limba jurnalelor din Austria, Titu Maiorescu, de pilda; ori Marius Chicos-Rostogan – IL Carageale).
Si literaturile norocoase ale lumii au nevoie de actualizare datorita evolutiei limbii lor literare si nevoii de a conserva capodoperele medievale (de exemplu) in singurul fel cu-adevarat util – prin facilitarea accesului contemporanilor la textele scrise parca-n alta limba.
A noastra mai are nevoie si de „interpretare”, mai ales in cazul Scolii Ardelene, cu a sa fastidioasa teorie despre originea limbii romane. Dar ramin si dincolo de Carpati opere de actualizat/interpretat, de la cronicari, la Cantemir. Cind nu de tradus din latina, greaca, turca.
„Interpretarea” e rescriere, chiar si „actualizarea” e fiindca tradutore e tradittore. Astfel ca succesul unei asemenea intreprinderi penduleaza intre succesul de piata si recunoasterea valorii filologice.
Fatalmente, Budai-Deleanu a fost un urias literar bolovanos. Pentru a nu-l farimita – spre a-l face accesibil – Tiganiada ar trebui sa circule „in editie bilingva”, textul original sa-nsoteasca orice noua varianta a sa. Altfel, exista riscul ca originalul sa se piarda sub faima copiei. Or, originalul e adevarata valoare, copia e doar incercare de re-valorificare. Daca nu e doar atit, atunci avem remake, ca-n muzica de azi, aproape exclusiv comerciala.
vasilegogea
martie 16, 2012
@ pentru Culai
D-l Culai imi semnaleaza ca, din pricini pe care niciunul dintre noi doi nu le intelegem, nu reuseste sa posteze comentariul si mi l-a trimis in cutia postala personala. Cu acordul d-sale il transfer aici, multumindu-i totodata, pentru ca nu l-a abandonat in spatiu.
@Culai:
„Se pare că (doar la mine ?) ACTA s-a pus în mişcare, ori altă panaramă asemănătoare. Nici ieri, nici azi n-am prea fost lăsat să potez comentarii în direct. De aceea, Vă deranjez astfel:
„Aşadar, în burta plină stă toată filosofia cea clară, înţeleaptă.”
Abilul intelectual şi om de robă (deşi fără studii de drept, parcă, mai degrab’teologale), e probabil că i-a inspirat pe cei ca Marx (plus Engels), care au pus la baza Capitalul-ui/rile lor, printre altele, anticul proverb în multe feluri zis, că Filosofarea trece prin Burtă/Stomahe (nu-i aşa, ba da!)
Akademos-niacii ştim bine cum procedau, înainte de a se promenada filosofînd.
De cînd a pătruns la noi moda (re)povestirii unor opere clasice (de la Ghilgameş la cine vreţi), am avut o reţinere-n a le deschide. Eram sătul de „rezumatele” scolastice, din pricina cărora magiştrii te amendau mai ceva ca poliţioţii circulatori, de aveai alte viteze de percepţie. Apoi, o întreagă industrie a „rezumatelor” din clasici, pentru bone şi to(n)ţi, în colecţii de zeci de volume, preţios legate, au zăcut prin biblioteci frînceşti nedeschise, ca să eşueze la noi, via „ajutoare” pretins culturale.
Însă modul în care mi s-a prezentat mai sus Ţiganiada re-povestită, mă va determina să caut cartea şi măcar s-o răsfoiesc…
Autor, postfaţatori, Gazdă – Mulţumiri!
PS: cred că şi aici am spus că pe IBD l-am apreciat cel mai mult, între toţi ceilalţi vestiţi din frăţia Şcolii Ardelene.”
vasilegogea
martie 16, 2012
@InimaRea
Da, buna sugestie: „editii bilingve”. Exista una, exceptionala. Este vorba despre „Noul Testament de la Bălgrad (1648)”, al lui Simion Ştefan, reeditat după 340 de ani, atît în transcriere (traducere) în caractere latine dar reproducînd în facsimil şi ediţia originală.
Cit priveste rescrierea lui Stef, citez, in continuare, din postfata lui Al.Cistelecan: „Meritul ei major n-ar fi însă acela de a lua locul Ţiganiadei lui Deleanu, ci acela de a fi un drum spre ea.” Acuma, sigur ca acest drum nu e o… „autostrada”!
ovidiupecican
martie 16, 2012
Culmea, mie mi se pare ca tocmai „lectura publica” din clasici lipseste in acest moment din viata noastra culturala. Dupa ce am vazut la una din televiziunile italienesti cum citea Roberto Benigni din Divina Comedie dantesca, in piata Signoriei, la Forenta, sub reflectoare, in fata unei multimi enorme, interpretind nu doar actoriceste, cint dupa cit, ci si in sens hermeneutic, cautind intelesurile versurilor, mi-am zis ca asa ceva nu avem si e pacat. As vrea la Bistrita „lectura rebreniana”, la Nasaud „lectura cosbuciana”, la Cluj si la Alba Iulia „lectura blagiana”, la Hunedoara si oriunde „lectura budai-deleniana”, la Iasi „lectura cantemiriana” etc. Si, marturisesc, mai visez la ceva: spectacole de poezie de toate felurile – metafizica, de dragoste, naiva, populara, religioasa, satirica, patriotica, ludica etc. – , as vrea ca acest sac cu giuvaieruri care zace, ponosit, intr-un colt, sa se actualizeze si sa se reverse in capul tuturor, permanent, inspirat. Scriitorul si expertul roman actual in literatura noastra e lenes, resemnat, „important”… Nu face, pe scurt, mai nimic – dar se mira, saracul, ca nu beneficiaza de piedestal in ochii publicului sau potential. E o resemnare si o lene costisitoare pe termen mediu si lung. Desi analfabetimea e desteapta foc…
vasilegogea
martie 16, 2012
@ovidiupecican
Ah, pai tocmai asta am vrut sa spun si eu! Scriind „lectura publica” am avut in vedere tocmai absenta ei, ori controlul ei.
Da, fratre Ovidius, in piata publica, „occupy”…
Dar, iti amintesti, cumva, grupul statuar al „Scolii Ardelene” din fata UBB, realizat de Romulus Ladea, a fost, pina la urma, „dezvelit” oficial vreodata?
Altfel, sigur ai dreptate, odata cu Deleanu: scritorului roman pare a-i sta gindul mai degraba la „trii hodini cite o data”!
Mesterul de la HARLAU
martie 16, 2012
@InimaRea
Editiile bilingve = foarte necesare studentimii lenevoase de azi; din cronicari bunaoara.Sau din TIGANIADA. Ori din ISTORIA IEROGLIFICA. Or facut buna treaba Joseph Bedier + Michel Zink, cu literatura medievala, si, sa zicem, Italo Calvino, prozificatorul din ORLANDO FURIOSO. Da, da, dar nu la noi. Pe de alta parte (sau de pe asta?), rescrierile unor Serban Foarta sau Traian Stef sint – indraznesc sa cred – creative, ”originale”, debanalizatoare …in raport cu un text clasic uitat, neinteligibil publicului larg, suprasolicitat hermeneutic sau numai deturnat, cindva, ideologiceste. Etc.
tirguketrii
martie 16, 2012
„Bilingve” pentru uzul filologilor grăbiţi, rupţi (pardon: disipaţi) între mai multe joburi plus nu mai ştiu nici ei cîte voluntariate… Ori pentru cei care – de au cetit o carte, hai, opera unui scriitor pînă la 20-25 de ani – vor musai masterat, ba chiar doctorat în Litere (Alfabet?).
Mi-e dor de frigul (ori, cel mai blînd: răcoarea) parohialei din Traian, cînd adormeam şi mă trezeam… mai cetind, mai suferind, mai sperînd, mai urînd, mai iubind, mai călătorind. Şi-arare scriind.
Dacă commentul intră, e că a fost problemă doar wordpress rezolvită. Dacă nu, Nu!
vasilegogea
martie 16, 2012
@Mesterul de la HARLAU
Fara a fi in nici un fel „rabinic”, sunt de acord si cu „motiunea” Mesterului (impecabil ilustrata!).
Martin Holzweg
martie 16, 2012
@Vasile Gogea
Prozificarea personalizata a poetului Traian Stef, aveti dreptate, nu e o autostrada spre TIGANIADA, ci o poteca forestiera ademenitoare, macar ca destul de dificila, ce mai: e un… HOLZWEG, DER OFT IN DAS UNBEGANGENE AUFHORT…
vasilegogea
martie 16, 2012
@Martin Holzweg
De acord! Poate fi chiar der Feldweg. Nu calitatea drumului conteaza, ci costurile, au cistigurile, calatoriei. fara indoiala, ca pe drumul acesta, retrasat de Traian Stef sunt multe „trufandale” de cules…
Simeon din Falciu
martie 16, 2012
@Targuchetrii
Stiu eu?… Vedeti, cu Maestrul Youtubescu, interviul acordat de aproape nonagenarul Georges Dumezil, nasul eliadian, aproape junelui – pe atunci – Bernard Pivot. Spune mnealui, acolo, ce metod a uzitat pentru a-si insusi majoritatea limbilor indoevropenesti. Veti afla ca despre editii bilingve iaste vorba. Si nu intotdeauna interlimbice. Uneori si intra-
Ion Ionescu
martie 16, 2012
Doar ispitit de spiritul ludic camuflat sub mai multe masti de carturar care cutreiera cu vioiciune spatiul blogului, si oarecum in modesta completare aduc in atentie editia bilingva, romano-greaca veche, a Iliadei, in talmacirea extraordinara a lui „Murnu Homeridul”, aparuta nu prea de demult (1999), la Editura Teora. Chiar se poate adinci invatarea limbii grecesti urmind in oglinda textul vechi si textul nou. Se poate, chiar, invata mai nuantat si limba romana! Cum cred, sau sper, ca se petrec lucrurile si in cazul Tiganiadei povestite de d.l Traian Stef.
vasilegogea
martie 16, 2012
@Ion Ionescu
„Spiritul ludic” pe care l-ati remarcat prin preajma, desi poarta mai multe masti, are o identitate ferma, inconfundabila. Cred ca doar pentru a nu ne descuraja se joaca astfel (tandru, in fond) cu noi. Drept pentru care ii si sunt recunoscator!
Pe George Murnu l-am putea numi si Eschyl-ian, caci pe linga Iliada si Odysseia lui Homer ne-a daruit si Orestia!
tirguketrii
martie 16, 2012
Extraordinar tip, GD! Cu plusuri &i coborite.
B.Pivot parca a imbatranit mai frumos. Desi ultimele Dicodor *ori cum se mai scria* au fost veritabile shushe cu shushi.
Anume am pus intre ghilimete bilingve: le consider mai degraba scrieri oglindite-n limbi succedente. Ca-ntru un fel au grait hronicarii, altfel subt heliazi, altfel epigonal-eminescufilii ori nefilii.
Culai,
c-atit a mai ramas din ce-am fost. WordPress s-a exclusiviyat. Acushi o sa ne cearna cum o vrea.
vasilegogea
martie 16, 2012
@tirguketrii
Ei, dar v-a pastrat avatarul!Ceea ce inseamna ca va… recunoaste!
InimaRea
martie 16, 2012
Onorabilelor voci vituperante, ma rog de iertaciune pentru gafa ce comisei invocind nevoia editiei bilingve. Aracan di mini, aveam in minte numa’ si numa’ pastrarea operei orijinali, sa nu si chiardi, sa aiva tat omu’ – lenes ori ba, carturar ori nu – ocazia de a sti cine-i adevaratul autor si cumu-i adevarata sa opera.
Fiind domniili-atitor di tat grabite a ma urechea, bag sama ca nu dibuira – ni’ n-aveau cum, ca n-o’ fo’ zis – rationamentul ce urni pirdalnica de poveste-a bilingvismului: cum ca, rescrisa fiind, Tiganiada-i-n alta limba.
Imi mai veni irima la loc cin’ vazui si alti lenesi sarindu-mi in ajutor. Le multamesc plecat si le ramin adinc recunoscator.
Da’ recunosc, sint lenes. Nu m’asteptam a fi dibuit atit de prompt. Acu’, ca fusei prins ca mitza la smintina, dau totu’ la iveala: cred ca lenea-i buna fiindca naturala. Pe mini, ‘arnicutii ma sperie, cum n-au ei stare ni’ sa cujete oaleaca, ‘nainte d’a grai.
Trandavul de serviciu al Moldovei Cisprutice
martie 16, 2012
@InimaRea
Va oferim, drept consolare pentru ca obisnuiti a cogita inainte de a vorovi, va daruim – dara(nu un CONSOLADOR, ca aista-i DILDO sau OLISBOS pentru fumei vaduve ori numai nemaritate, ci:) – un exemplar imaginar din editia bilingva a operei TSIAGANIADA OU LE CAMPEMENT DES TSIGANES, mesterita de Aurelia + Valeriu Rusu, dar adaptata la viers frantuz de Francoise Mingot-Tauran. Unde? La Editions Wallada, Port-de-Bouc, France (mere des arts, des armes et des lois)… In ce priveste LE DROIT A LA PARESSE, fost-a el binecuvintat cu dextra-i manustupranta de insusi genialul Vladimir Ilici Katzov… de vremea ce catadicsea sa prefateze cartulia cu titlul antepomenit a numitului Paul Lafarge, ginerele lui Marx, al lui Karl desigur, nu al lui Groucho –
InimaRea
martie 16, 2012
Bade Culai, nu te vad bine – crede-ma!
vasilegogea
martie 17, 2012
@All
Despre Ion Budai-Deleanu si in Observator cultural: http://www.observatorcultural.ro/Pentru-o-lectura-pluralista-a-lui-I.-Budai-Deleanu*articleID_26697-articles_details.html.
sergiu vâlcu
martie 30, 2012
–
Cronologie:
1000 – Tiganii ajung în Imperiul Bizantin.
1300 – Intrarea tiganilor în Europa.
1400 – Sunt mentionati în Bulgaria „în numar mare”.
1417 – Regele Sigismund al Ungariei emite un ordin de libera trecere pentru nomazii tigani.
1422 – Roma primeste primii tigani.
1427 – Ajung la portile Parisului.
1445 – Domnitorul Vlad Tepes aduce în Tara Româneasca 12.000 de oameni – despre care se spunea ca „arata ca niste egipteni”.
1449 – Sunt goniti din Frankfurt pe Main.
1471 – Stefan cel Mare aduce în Moldova 17.000 de tigani. În Elvetia se dau primele legi antitiganesti.
1476 si 1487 – Regele Matthias al Slovaciei le ofera, prin decret, libera trecere.
1482 – Brandenburg-ul emite primele legi împotriva lor.
1492 – Apar legi antitiganesti în Spania.
1496 – Parlamentele din Landau si Freiburg îi declara pe rromi tradatori ai crestinitatii, spioni turci si aducatori de ciuma.
1498 – Patru tigani îl însotesc pe Cristofor Columb în cea de-a treia calatorieîn America.
1504 – Ludovic al Xll-lea îi goneste din Franta.
1525 – În Olanda, „egiptenii” sunt somati sa paraseasca tara în doua zile.
1530 – În Anglia este introdusa prima lege de izgonire a tiganilor.
1541 – Tiganii din Praga sunt acuzati de incendierea orasului.
1568 – Papa Pius al V-lea ordona expulzarea tiganilor de pe domeniile Bisericii Romano-Catolice.
1600 – Legislatia spaniola permite populatiei sa se constituie în grupari armate care sa-i vâneze pe tigani.
1650 – Au loc ultimele executii ale tiganilor în Anglia.Pedeapsa este înlocuita cu deportarea în America.
1685 – Portugalia deporteaza tiganii în Brazilia.
1717 – În Spania sunt desemnate 41 de localitati în care este permisa asezarea tiganilor.
1733 – Împarateasa Anna a Rusiei le cere tiganilor sa devina sedentari.
1749 – În Spania se constituie tribunale ad hoc pentru împartirea tiganilor în „rai” si „buni”.
1753 – Stefan Valy, un student ungur, descopera originea Punjabi a limbii romani.
1761 – Maria Tereza da primele legi privind sedentarizarea tiganilor.
1782 – Jozef al ll-lea al Ungariei accepta scolarizarea tiganilor si participarea lor la serviciul religios.
1803 – Napoleon interzice dreptul de rezidenta al tiganilor în Franta.
1816 – John Hoyland scrie prima lucrare importanta în favoarea tiganilor din Anglia, dar este începuta si deportarea lor în Australia.
1834 – Domnitorul Alexandru Ghica elibereaza toti tiganii din Tara Româneasca.
1844 si 1847 – Bisericile Moldovei si Valahiei îsi elibereaza robii.
1856 – Sclavia este abolita în Principatele Române. Anul marcheaza începutul unei mari migratii spre vest.
1864 – Domnitorul Alexandru Ioan Cuza recunoaste libertatea totala a tiganilor din Principatele Unite.
1870 – Cancelarul Otto von Bismarck da o circulara prin care interzice intrarea tiganilor în Germania.
1885 – Statele Unite ale Americii îi forteaza pe tigani sa se întoarca în Europa.
1904 – Parlamentul Prusiei reglementeaza deplasarea si modul de viata ale tiganilor.
1909 – Are loc, în Ungaria, conferinta pentru politica fata de tigani.
1912 – Guvernul francez introduce obligativitatea „carnetului antropo-metric” pentru toti rromii.
1925 – Se înfiinteaza Asociatia scriitorilor sovietici tigani.
1938 – Între 12 si 18 iunie sute de tigani din Germania si Austria sunt prinsi, batuti si închisi.
1939 – Se formeaza, în Grecia, Asociatia Culturala Panelenica a tiganilor greci.
1952 – Ia nastere Biserica evanghelica a tiganilor din Franta si Marea Britanie.
1958 – Cehoslovacia interzice prin lege nomadismul.
1959 – În Elvetia, Zohri Muller fondeaza organizatia ProTzigania Svizzera.
1967 – Ia fiinta Asociatia tiganilor din Finlanda.
1971 – Delegati din 14 tari participa la primul Congres Mondial al Tiganilor, desfasurat în Anglia.
1972 – Uniunea Internationala a Rromilor devine membra a Consiliului Europei.
1979 – Uniunea Internationala a Rromilor devine membra cu statut consultativ în cadrul UNESCO.
1985 – Phralilpe (Fratia), prima organizatie a tiganilor, aprobata oficial de un guvern, se constituie în România.
1986 – Uniunea Internationala a Rromilor devine membra a UNICEF.
1997 – Ceferino Jimenez Malla este primul tigan canonizat din istoria Bisericii catolice.
vasilegogea
martie 30, 2012
@sergiu vâlcu
Oho! Excelentă cronologie! multumim prea bunului maghid!