(Re)”Povestirea Ţiganiadei” – de Traian Ştef

Posted on martie 16, 2012

25



Apariţia, cu mai bine de un an în urmă, a volumului Povestirea Ţiganiadei după Ioan Budai-Deleanu, de Traian Ştef, (la Editura Paralela 45, 2010,  coperta şi ilustraţii de Ioan Augustin Pop) a reprezentat – şi rămâne – mai mult decît o (multiplă) provocare (atît pentru autor, pentru cititor cît şi pentru istoria literară), un temerar act de recuperare, printr-un procedeu de „traducere”, rescriere interpretată şi actualiza(nt)ă a celebrei dar, fapt dovedibil, foarte puţin cititei epopei eroic-comice a celui considerat a fi figura cea mai complexă a Şcolii Ardelene. Noul text care a rezultat în urma unui „tratament” hermeneutic şi ascuns, şi la vedere este cum nu se poate mai potrivit „ambalat” între un Cuvînt-înainte al „tălmaciului” şi două postfeţe mai mult decît lămuritoare, chiar valorizatoare, semnate de Al. Cistelecan şi Ovidiu Pecican (altfel spus, o perspectivă estetică-literară şi una istorică-ideologică). Sunt sugestive (firesc, avînd în vedere că avem în faţă rezultatul unei intervenţii într-un spaţiu de maximă expresivitate lingvistică al literaturii române) chiar numai titlurile acestor texte „auxiliare”: Ţiganiada mea (Traian Ştef),  A IV-a Ţiganiadă (Al. Cistelecan) şi  Autoportret politico-filosofic în Ţiganiada (Ovidiu Pecican). Aşa stînd lucrurile, pentru a nu risca o cantonare doar în aprecieri subiective, într-un impresionism de diletant, cred că cel mai nimerit (şi onest) e să citez cîte ceva din toate componentele acestui artefact cu totul şi întru totul special.

Traian Ştef:

„Sper ca încercarea mea să convingă cititorul de astăzi de bogăţia culturală grozavă a acestei opere izvorîte din cultura unui om instruit la marile şcoli ale Imperiului Habsburgic, a unei mari personalităţi a sfîrşitului de secol XVIII. Puţine idei îi erau străine, de la Antici pînă la Revoluţia Franceză. O operă savantă, în care ideile morale, filosofice, politice impregnează organic forma estetică. Această poftă de idei şi plăcerea scrisului corespund poftei rabelaisiene a ţiganilor pentru care în Rai şi în Iad morala are corespondent în gastronomie.

          Sper să-l îndemne pe cititorul de astăzi şi pe cel de mîine la o mai curioasă privire a originalului, care îi va oferi şi alte plăceri, mai ales de natură estetică.

          Sper să-i aducă o mai bună înţelegere de sine şi a ontologiei româneşti. Budai-Deleanu a fost şi un mare român, unul lucid, detaşat.

          În Ţiganiada avem ceea ce s-a postulat a reprezenta valoarea supremă la marii noştri clasici: abisalitate. Ea nu este o scriere comică aşa cum nu este Don Quijote. Ea reprezintă acea nebunie a întemeierii care ne cutremură mereu, poate nu numai pe noi, românii.”

                                                              Fragment din CÂNTUL AL X-LEA

                             În care ţiganii, văzînd deşertăciunea sfaturilor ce vin din partea obştii poporane, îi aleg pe cei mai învăţaţi dintre ei, care să se adune şi să hotărască ce fel de orînduire ar fi mai bună pentru ţigănie.

       De această dată, lectura are loc într-un amfiteatru cu peste o sută de locuri, unde se organizau de obicei adunările bisericeşti. Ioan Deleanu stă pe un podium, la o măsuţă rotundă, din lemn de stejar, cu picioarele sculptate, iar tăblia are o intarsie cu scene biblice. Lîngă el stă doar Petru Maior. În primul rînd, pe locurile parcă de drept rezervate lor, stau martorii de la început ai lucrării poetice. Sala e plină. Preoţi, studenţi, scriitori, doamne, membri ai asociaţiilor culturale. Ţiganiada povestită trezise multă curiozitate, mai ales prin criticile strecurate în text pe care cei mai mulţi le sesizau şi le aprobau pe tăcute.

Cînd pîntecele sunt îndestulate, gura e şi ea mai locvace, fiecare se îndeamnă la vorbă lungă, la sfaturi multe, fiecare îţi dă poveţe cu înţelepciunea lipsită de griji a burţii pline. Şi popa spune, la cinstirea de după botez, mai departe, pe de rost, toată cazania. Dar în lipsa bucatelor parcă şi mintea se tîmpeşte şi n-are judecata aşa de limpede, iar limba tace ca un peşte. Aşadar, în burta plină stă toată filosofia cea clară, înţeleaptă.

    În acest moment interveni Petru Maior de alături:

        – Iar îşi începe poetul cu o morală ţigănească. Să vedem cum va dovedi că în burta plină stă toată învăţătura.

        – Stai că nu se opreşte aici, reluă Ioan Deleanu şi-şi continuă povestirea ca şi cum ar fi dialogat cu Petru Maior.

  Tu rîzi, dar eu mai spun o dată că întotdeauna hrana cea bună şi îndestulată a fost izvorul ştiinţelor şi aşa cum din locul sterp nu răsare nimica, din prînzul sărăcăcios nu se naşte niciun lucru bun. Spune-mi ce creaţii nemuritoare au lăsat odinioară sihaştrii din pustie ce nu puneau în gură decît ierburi şi rădăcini veştede, mure, bureţi, alune, poame uscate, anahoreţii leşinaţi de foame, cu hainele murdare şi cîrpăcite ce stăteau pe ei ca pe sperietorile numite ciuhe, două beţe în formă de cruce pe care atîrnă haine rupte, puse de ţăranii ardeleni împotriva păsărilor pe cîmpurile prospăt semănate.

        Te lămuresc eu acum. Săracii, se luptau în timpul zilei cu viespii şi ţînţarii, iar noaptea duceau bătălii cu dracii care-i invitau spre păcate. La urma urmei, din oameni buni şi înţelepţi ajungeau nişte sălbăticiuni. Pot jura că aceia nu au descoperit nicio învăţătură care să-i fericească şi să-i minuneze pe oameni. Nu în locurile pustii şi nici în pădurile dese au apărut acele idei noi, ci în oraşe, de la oameni instruiţi şi cu obiceiuri alese. În Bactra, Babilon, Memfis şi în alte cetăţi civilizate, unde era bogăţie în toate, nu în peşteri, ci în palate majestuoase, nu prin pustiu, ci la curţi împărăteşti, unde mesele erau pline cu mîncăruri alese, cu vinuri dulcege băute din pahare.

         Homer n-a aflat minunata lui Iliadă prin munţi şi codri, ci s-a umplut de harul muzelor cîntînd pe la ospeţe şi nunţi, cînd se veselea mai bînd cîte un pahar de vin. Dumnezeiescul platon mai bea şi el cîteodată şi mînca pe săturate, dar în mod ales. Nici iscusitul Aristotel nu trăia fără vin, carne şi peşte. De aceea ne mirăm şi acum de cărţile lor erudite. Şi pe bună dreptate.

  – Mie nu-mi place că poetul acesta nu vorbeşte bine de nimeni, sări Evlavios. Amărîtul de el se leagă de sihaştri şi nu-şi dă seama că toată învăţătura lumii e gunoi înaintea lui Dumnezeu, iar acei preacuvioşi părinţi, deşi se puteau procopsi cu ştiinţele lumeşti, dar deşarte, ei le dispreţuiau şi se zdrobeau în posturi şi tot felul de munci omeneşti ca să dobîndească împărăţia cerurilor.

        – Dar poetul se referă la învăţăturile omeneşti, aşa că mi se pare în sine adevărat şi firesc ce spune el, încercă să-l lămurească Musofilos.

        Petru Maior interveni mai aplicat:

        – Bactra era situată în părţile Orientului Mijlociu şi, după cum se arată în istoriile vechi, de acolo au pornit odinioară toate ştiinţele şi învăţăturile. A fost patria vestitului Zoroastru, de unde şi-a luat Babilonul, în Chaldeea, cunoştinţele, apoi Fenicia şi Egiptul, unde era cetatea Memfis, şi de acolo au ajuns mai tîrziu la greci.

        – Eu m-am mirat mai întîi de tema poetului, socotind că intră într-un labirint din care nu poate ieşi, dar văd că are dreptate şi nu i te poţi împotrivi, interveni concludent Criticos.

         Ioan Deleanu trecu peste comentarii, luă un aer mai solemn şi citi mai departe:

         Încotro te grăbeşte rîvna, dragă muză? De la ţigănie, la pustie? Cine nu te crede că traiul bun aduce veselie, iar postul pe nimeni nu satură? Dar tu povesteşte mai departe despre ţigani.

         Pînă cînd ţiganii n-aveau îmbucătură pe masă, gîndeai că nu ştiu pune două lucruri laolaltă. Dar acuma, să-ţi faci cruci întruna, cu amîndouă mîinile, cînd îi vezi cu cîtă îndrăzneală şi isteţime se sfătuieşte mulţimea lor sătulă. De cînd le-a adus Tandaler de mîncare, tot în dansuri, cîntări şi ospeţe o ţin, iar feţele mai vîrstnice se sfătuiesc întins cum să facă ordine în săraca lor ţară. dar din toate sfaturile lor nu se alege nimic pînă la urmă pentru că vine şi-şi spune pe apuvate părerea, fără altă grijă decît să se audă vorbind şi el ceva, c-o fi bine, c-o fi rău, împotriva celorlalţi. Unul zice că nu e nevoie să se facă ordine în ţară căci, socotind drept, orice rînduială e o povară şi nu se cade să i se supună nimeni de bună voie.

       – Rînduiala-i bună pentru cei mari, care-i ţin în frîu pe cei mici, cuvîntează unul. Pentru voievozi, vornici, spătari, logofeţi, vistiernici, paharnici, care iau şi împart după cum vor veniturile ţării.

       Altul strigă:

       – Ba să fie ordine în ţară, dar nu dintre acele care nu plătesc nicio ceapă degerată, ci una despre care să nu se fi pomenit nici în lună şi stele, că altminteri duce la nebunie. Adică să fim toţi împreună, ţărani şi boieri, fără nicio deosebire. Asta-i rînduiala cea mai bună! Dacă toţi ne-am născut egali, să avem în ţigănia noastră aceeaşi însemnare.

       Unii voiau să se continue moda veche, cu voievod, divan şi boierime, să nu se depărteze mîndra ţigănie de obiceiurile vechi, ci mai vîrtos să le urmeze. Alţii pofteau să nu fie în ţara ţigănească niciun sărac, să nu se pomenească în veci biruri şi dări, ceştia să nu existe slujbe, ceilalţi să vină alţii să le lucreze pe moşie. Să te minunezi de părerile lor! Nu era nicio idee buimacă să nu fi fost lăudată în acea cinstită adunare. Dar ce folos, cînd tot ce le place astăzi mîine hulesc?

[…]

       De aceea se gîndiră bătrînii să facă un sfat mai înţelept, să nu se adune toată gloata, ci fiecare să trimită cîte un delegat. Adică fiecare ceată să se adune, să-şi cerceteze bine mebrii şi să aleagă un reprezentant cinstit care să le fie sol la adunarea cea mare a obştii. La puţin timp după aceea s-au făcut adunările poruncite şi au fost trimişi la marele sobor cei mai învăţaţi şi plini de virtuţi dintre ei, după o dreaptă judecată. S-au văzut adunate minţile cele mai de frunte să alcătuiască o nouă cetate, ca la Paris, montaniarzii, de se minunau toate neamurile.

        Al. Cistelecan:

        „În interpretarea-rescrierea lui Traian Ştef,  Ţiganiada nu mai e o operă strict bufă, o „comedie a literaturii” şi a „literaturităţii”, cum zice despre ea Nicolae Manolescu. Traian Ştef o realocă printre operele cu gravitate, cu meditaţie temeinică nu doar asupra literaturităţii, ci mai cu seamă asupra „ontologiei” şi psihologiei române. Discret, dar ferm, el o tot împinge (inclusiv prin aparatul de note, devenit aici dezbatere de cenaclu integrată şi faţă de care Ştef îşi ia destule libertăţi, ba de abreviere, ba de suplimentare) spre o condiţie exponenţială, dezvoltîndu-i elementele care o leagă de mentalitatea ţăranului ardelean. Ţăran ardelean, dar „om cu desăvîrşire occidental” îl numise şi G. Călinescu pe Deleanu.”

        „Operă de educaţie (ridendo castigat mores), Ţiganiada are, fără îndoială, cîteva straturi efervescente de permanentă actualitate. Nu neapărat de evidenţa actualităţii caragialiene, dar nici prea departe de ea. Dezbaterile „constitutionale” o readuc periodic într-o actualitate acută (…); dar o actualitate de fond, constantă, o menţine parabola „întemeierii” şi structurării cetăţii, cu toate peripeţiile „neaşezării” şi disoluţiei; şi mai pregnantă e condiţia ei de actualitate prin componenta alegorică, acolo unde prin „ţigani să înţăleg şi alţii”. În fine, faptul că e rescrisă deja de trei ori vorbeşte de la sine de o actualitate estetică… „

        ” Dacă rescrierea lui Ştef va scoate  Ţiganiada din ghetoul strict al literaţilor, înseamnă că „traducătorul” şi-a făcut mai mult decît treaba.”

         Ovidiu Pecican:

        „Îndeobşte, opiniile formulate pînă astăzi cu privire la ideile filosofico-politice din Ţiganiada s-au întemeiat pe spusele personajelor adunate la sfat în cuprinsul cînturilor al X-lea şi al XI-lea, decise să elucideze forma de guvernare umană cea mai convenabilă.”

         „Cum scriitorul nu este unul dintre netalentaţi, el s-a străduit să ofere voce autorizată fiecăruia dintre cei care s-au pronunţat pentru cîte o anume formă de organizare a puterii, lăsîndu-l pe cititor să judece şi să îşi tragă propriile concluzii. Utile, deci, pentru jalonarea cunoştinţelor lui despre constituţionalitate, statalitate, formele de guvernare şi deviaţiile lor posibile, ele nu lămuresc suficient şi opţiunile autentice ale celui care scrie. Acestea sunt de căutat acolo unde poetul vorbeşte în nume propriu şi expres despre asemenea subiecte, iar locul respectiv din care se desprinde cel mai bine portretul „ideologic” al lui Ioan Budai-Deleanu este începutul cîntului al X-lea al Ţiganiadei.”

         „…Budai-Deleanu nu putea rămîne decît un gînditor profund subversiv şi intens solitar, eliberat interior şi răscumpărat într-o operă de sertar, însă conformistă la suptafaţă şi resemnată la ticurile unei existenţe burgheze de provincie. Oricum am lua-o însă, printre contemporanii lui români şi gînditorii Şcolii Ardelene, el apare, de departe, cel mai tensional şi mai profund, cel mai cutezător şi mai complex, cucerindu-şi în posteritate dreptul la un respect special.” 

           Pentru a „închide” această postare, voi prelungi puţin (în memorie) acest gînd al istoricului Ovidiu Pecican: „Budai-Deleanu nu putea rămîne decît un gînditor profund subversiv”.  Atît de profund şi îndelung în timp „subversiv”, încît încă în ultimii ani ai regimului comunist din România, o vagă asociere electivă a unui grup de tineri îndrăgostiţi de literatură, filosofie, istorie dar şi însetaţi de adevăr şi libertate sub patronajul simbolic al Şcolii Ardelene a fost de natură să „motiveze” o acţiune de „neutralizare” extrem de dură a Securităţii din Cluj. E vorba despre grupul devenit „obiectiv” cu acest nume nobil în cultura română, constituit din Constatin Săplăcan, Macarie Hedeşiu, Mihai Hurezeanu şi Ioan Nicolae Pop. Dar, „subversivă” rămîne „jucăreaua” poeticească a lui Deleanu mereu prin caracterul ei puternic coroziv la adresa lenei cugetului în luptă cu hărnicia stomacului, a laşităţii eroice sau prostiei fudule. Adică, la adresa lumii răsturnate cu susul în jos. Toate acestea nu lipsesc, din păcate, din „cetate” nici după mai bine de două sute cinci zeci de ani de la venirea în lume a lui Ioan Budai-Deleanu. Şi nici lumea nu pare mai bine aşezată… Astfel, aş spune că, vrînd-nevrînd (dar, fără nici o îndoială, conştient) şi gestul cultural al lui Traian Ştef este (şi) unul subversiv! În măsura în care, într-o societate tot mai anti sau a-culturală, un asemenea gest este „condamnat” să fie. Va exista, însă, mereu un „recurs” în istorie, aşa cum şi Traian Ştef a avut şansa să „pledeze” – strălucit,  în unul –  pentru „cauza” marelui său (şi al nostru) înaintaş.

(Amintesc pentru cei interesaţi şi o postare mai veche pe această temă: https://vasilegogea.wordpress.com/2010/06/16/tiganiada-azi-25o/ )

 

Posted in: Ex libris