Paul Vinicius – despre sine şi despre un mai tînăr poet: Liviu Dascălu

Posted on martie 19, 2012

20



                                                    După  „Liniştea de dinaintea liniştei”

       De mai bine de un an mi-am propus să-i ofer o virtuală găzduire în Pavilionul de oaspeţi celui atît de neîngăzduit în lumea reală, excepţionalului poet Paul Vinicius, cel care a stat ascuns nouă ani într-o „vizuină incertă” învăţînd „să spună poeme pentru surzi”.  Şi, încă o dată, evenimentele mărunte ale vieţii îmi amintesc – pentru că, nu-i aşa, ne credem nemurinzi – că amînările se pot metamorfoza într-o clipă în întîrzieri definitive, nerecuperabile.

        Iată-l, însă, acum pe poet aici, în pragul „casei”: cu arme şi bagaje. Fără îndoială, inefabile. Căci armele lui sunt cele din volumul  Liniştea de dinaintea liniştei (Tracus Arte, 2011) iar bagajul – nimic altceva, sau altcineva, decît un mai tînăr poet căruia i s-a oferit generos să-i fie garant. Oricum, nu prea mai are multe de pierdut!  Astfel că nu mai am timp să fac ordine în amintirile mele cu Paul (cred că l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, graţie bunei noastre prietene Mady Mariana Marin) şi încerc, pur şi simplu, să aşez în bună rînduială tot ceea ce mi-a adus. Paul ne vorbeşte. Şi, sper, noi nu suntem surzi!

        Mai întîi, o  linea vita  „actualizată” de poet, nu se ştie prea bine în ce scop:

Poet, dramaturg, jurnalist, născut la 24 ianuarie 1953, la Craiova. Din 1954, datorită carierei militare a tatălui, s-a stabilit, definitiv, cu familia, în Bucureşti. Urmează cursurile liceale la Colegiul Naţional „Sfântul Sava” (la acea dată, intitulat Liceul „Nicolae Bălcescu”). Absolvent al unei facultăţi politehnice bucureştene, renunţă la cariera inginerească imediat după decembrie 1989, reprofilându-se în domeniul jurnalistic.(Fotografie de Tudor Jebeleanu)          

Debut literar publicistic în 1982, în revista Amfiteatru, cu poezie. Din 1982 şi până în prezent îi apar grupaje de poeme în majoritatea revistelor literar-culturale din ţară, printre care: Flacăra, SLAST, Contemporanul, Luceafărul, Lucifer, ArtPanorama, România Literară, Steaua, Euphorion, Cronica, Convorbiri Literare, Timpul, Poezia, Calende, Vatra, Tribuna, Dilema, Familia, Viaţa Românească, Mozaicul, Ateneu, Poesis, Contrafort ş.a.

Membru fondator al cenaclului literar Universitas (1984-1990), coordonat de profesorul universitar şi criticul Mircea Martin. În 1987, cenzura comunistă îi interzice apariţia plachetei de poezie Marţea albastră, miercurea albă, care ar fi urmat să fie tipărită pe hârtie de ziar, în colecţia Cartea cea mai mică – colecţie în care au „debutat” majoritatea membrilor cenaclului Universitas şi nucleul „generaţiei ’90” (aşa cum avea s-o numească Laurenţiu Ulici) şi care apărea ca supliment literar al săptămânalului Convingeri comuniste, ziar editat de Centrul Universitar Bucureşti. Tot în 1987, devine laureat al Festivalului Naţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, primind premiul „Nichita Stănescu” – al Serilor de Poezie de la Deseşti.

 Între 1990 şi 1998 lucrează în presa centrală – Flacăra, Cotidianul, Zigzag, Expres, Expres Magazin, Evenimentul Zilei, Privirea şi la postul de radio Fun Radio Bucureşti  –, semnând articole şi editoriale în calitate de redactor, reporter special, şef de secţie şi director. Între 1994 şi 1998 este director literar al Editurii Nobile din Cluj. Între 2005 şi 2009 colaborează cu o rubrică fixă de recenzii şi cronici literare la revista de cultură Agora on line, de pe Internet. Din iunie 2011 şi până în prezent a fost redactor şef adjunct, secretar general de redacţie iar actualmente este colaborator permanent al săptămânalului Academia Caţavencu.

 Debut editorial în 1998, cu volumul de versuri Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate (Editura Crater, Bucureşti) – premiile Uniunii Scriitorilor din România (USR) şi Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) –, urmat de volumele de poezie Eclipsa (Editura Crater, Bucureşti, 1999) – premiile Festivalului Internaţional de Poezie Sighetu Marmaţiei şi Festivalului de Poezie „George Coşbuc” de la Bistriţa – şi Studiu de bărbat (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2002) – premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (ASB). În 2004 îi apare tipărită piesa de teatru Şi noi am fost în America (Editura Palimpsest, Bucureşti, 2004) – premiul Theatrum Mundi şi al primăriei municipiului Bucureşti –, iar în 2005, Un poem pentru Ioan Flora (Pagoda Press, S.U.A., 2005), urmat de volumul de dramaturgie Colonia Grafitti/Working class, heroes class (Editura MLR, Bucureşti, 2006) – nominalizat la premiile USR şi ASB. În 2011 îi apare volumul de poeme Liniştea de dinaintea liniştei (Editura Tracus Arte, Bucureşti).

Figurează în mai multe dicţionare literare şi antologii poetice apărute în ţară şi străinătate, printre care Sfâşierea lui Morfeu. Antologia generaţiei ’90 editată de Dan Silviu Boerescu (Ed. Phoenix, 1994), Un sfert de veac de poezie la Sighetu Marmaţiei (Ed. Fundaţia Luceafărul, 1998), Romanian Poets of the 80’s and 90’s (Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999), Born in Utopia (Talisman House Publishers, SUA, 2006), 27.Poezie de Bucureşti (USR, 2007), Scriitori pe Calea Regală (Ed. Brumar, Timişoara, 2008) – ultimele două fiind proiecte multimedia – ş.a. Texte poetice i-au fost traduse în limbile franceză, engleză, macedoneană, sârbă şi albaneză, publicându-i-se grupaje în reviste literare din SUA, Anglia, Serbia, Macedonia, Albania, Grecia, Maroc şi Republica Moldova. A fost invitat şi a participat la festivaluri internaţionale de poezie în Macedonia şi Albania – unde, în 2006, a primit distincţia de „Cetăţean de Onoare al oraşului Durres”, iar în 2007 a fost propus şi ales să facă parte din juriul aceluiaşi festival, numit Poeteka. În ultimii 12 ani a colaborat cu TVR Cultural şi Radio România Cultural, difuzându-i-se diverse producţii poetice.

Şi-au exprimat păreri critice asupra operei literare: Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Traian T. Coşovei, Alex Ştefănescu, Dan Silviu Boerescu, Valentin F. Mihăescu, Al. Cistelecan, Andrei Bodiu, Alexandru Condeescu, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Geo Vasile, Octavian Soviany, Mihai Şora, Mircea Bârsilă, Horia Gârbea ş.a.

Este membru al USR, al ASPRO, al Societăţii Ziariştilor din România şi membru fondator al Asociaţiei Ziariştilor Români. Din 2003 este redactor de carte la Editura Muzeul Literaturii Române.

                            Apoi, să-l „ascultăm” lăsîndu-se interogat de Robert Şerban:

        Am primit un telefon de la poetul Paul Vinicius. A fost o surpriză, fiindcă nu-l mai auzisem pe Paul de mult. De foarte mult timp! Mi-a cerut să-i dau o adresă ca să-mi trimită cea mai recentă carte a sa. I-am dat două, una de email. Cum am primit pdf-ul cărţii, cum l-am deschis şi am citit. Şi am tot citit, căci Liniştea de dinaintea liniştei e o carte hipnotică, puternică, precum o mână ce ţi se-nfige-n piept şi te ţine strâns. O extraordinară carte de poezie a unui scriitor autentic. Apoi am primit şi cartea de… hârtie. Şi am mai recitit unele poeme. Apoi, l-am întrebat pe Paul dacă nu vrea să-mi răspundă la câteva întrebări, nu multe. A zis că vrea. Şi a răspuns! (Robert Şerban)

„Bătrâne, am fost mort opt ani. Am înviat!”. Parcă aşa mi-ai spus când am vorbit la telefon. Cum poate un om să moară atât de mult timp?

Nouă – ţi-am spus –, de fapt, de nouă ani era vorba… Iar de putut, omul chiar poate face o sumedenie de lucruri, inclusiv să moară, mai mult sau mai puţin timp, sau, chiar definitiv. Aici însă, lucrurile ar trebui nuanţate. Strict, din punct de vedere poetic, pentru publicul cititor de poezie nu am prea existat în aceşti ultimi nouă ani, dacă e să luăm ca punct de reper apariţia penultimului meu volum, Studiu de bărbat (Ed. MLR, 2002). Or, până la apariţia ultimului, Liniştea de dinaintea liniştei (Ed. Tracus Arte), în noiembrie trecut, la Târgul de Carte Gaudeamus, aritmetic vorbind, exact atât timp a trecut. În tot acest răstimp, e adevărat, mi-au apărut grupaje de poeme, cam de trei ori, în tot atâtea reviste literare, la intervale de ani, am ieşit din Bucureşti pentru câteva acţiuni poetice, de tot atâtea ori, am mai fost invitat pe ici, pe colo, la câte vreun recital. Însă toate aceste mici „respiraţii”, raportate la timpul scurs, n-au însemnat prea mult. Cam la asta m-am referit, atunci când am pronunţat „nouă”. Pe de altă parte, dacă ţi se pare prea „tare” sau disproporţionată alăturarea adjectivului „mort”, am să-ţi spun că nici folosirea sintagmei „tăcere poetică” nu ar fi fost prea exactă, întrucât, din punct de vedere existenţial – de astă dată –, înăuntrul acestor nouă ani, au existat intervale care, însumate, ar face cam cinci ani, în care eu chiar m-am simţit mort de-a binelea. Elementul determinant care m-a făcut să mă simt aşa a fost faptul că, de opt ani, deja, m-am văzut nevoit să trăiesc sub cerul liber – metaforic vorbind –, în sensul că nu mai am un loc al meu, nu mai am acel „acasă”, la care se referă orice om, chiar de mai multe ori pe zi, care trăieşte în normalitate. Nu şi-ar avea locul aici şi nici nu am chef să detaliez cauzele care au condus la această stare de lucruri. Oricum, să nu se înţeleagă că mi s-ar fi făcut vreo nedreptate, că situaţia în care am fost aruncat ar fi fost pusă la cale de niscai forţe oculte, sau alte bazaconii de soiul ăsta. Important este doar că mi s-a întâmplat şi că a trebuit să fac faţă situaţiei create. Cum, din punct de vedere financiar nu-mi permiteam să mă gândesc la o închiriere, m-am văzut nevoit să recurg la ajutorul prietenilor şi, oho! – pe atunci, în optimismul meu feroce, chiar mă credeam un om extrem de bogat în prieteni, poate şi din cauza faptului că eu mereu m-am implicat pentru fiecare dintre ei, indiferent dacă îmi neglijam proiectele şi programările mele imediate. Nu acuz pe nimeni, în definitiv ştiu cât se poate de bine cât de greu este să-ţi împarţi locşorul tău, sau vreun alt loc care îţi aparţine, dar, căruia i-ai conferit o altă destinaţie, cu altcineva. Fapt este că, din mai 2004 şi până acum, am locuit (de fapt, numai am dormit, întrucât, plec de dimineaţă şi mă întorc numai noaptea, târziu) printr-o sumedenie de locuri, începând cu un cămin de studenţi (pe timpul vacanţei de vară) şi continuând cu mai multe ateliere ale unor artişti plastici care îmi erau apropiaţi, o fabrică de turnat statui din bronz, de pe la marginea Bucureştiului, aparţinând sculptorului Ioan Bolborea, prieten bun, unde am rămas cam un an, sâmbetele şi duminicile asigurând, în contrapartidă, paza „obiectivului” (întrucât, noaptea, săreau ţiganii gardu’ ca să fure fiare)… A urmat o cămăruţă, la demisol, aparţinând unui prieten armean, care apare ca personaj în mai toate scrierile mele, dar unde nu exista nici încălzire, nici veceu, nici chiuvetă; doar un pat de metal, de felul celor pe care le găseşti prin saloanele mai „la grămadă” ale spitalelor. Oricum, eram fericit fiindcă acolo aveam oarece intimitate. Lăsând la o parte locaţiile câtorva clădiri şi mansarde dezafectate, am mai putut dormi (nopţile), vreme de peste un an, în chiar birouaşul în care lucrez, de la Muzeul Naţional al Literaturii Române. În acea perioadă, am avut aproape un program de exponat: 24 de ore din 24, inclusiv sâmbetele şi duminicile. Norocul a fost că micuţa încăpere mi-a putut fi utilă graţie unui excedent de 9 centimetri, respectiv, cu atât depăşeşte latura mare înălţimea mea de 1,85, astfel încât, lungindu-mi picioarele pe sub birou şi strecurându-mi capul sub scândura inferioară a policioarelor-bibliotecă încastrată în zidul din spate, mă puteam odihni. Ca să înţelegi mai bine configuraţia geometric umană a spaţiului meu de muncă, aş putea spune, exagerând un pic – da’, numa’ un picuţ! –, că, dacă o femeie extrem de urâtă, o pocitanie, chiar, ar da buzna înăuntru, peste mine şi ar reuşi să şi închidă uşa în spatele ei şi să se aşeze, ei, bine, peste vreo nouă luni m-aş vedea nevoit să-i plătesc pensie alimentară, pentru simplul motiv că nu s-ar putea aşeza altundeva. Mda… Cel mai mult mi-am odihnit însă nopţile la prietenul meu cel armenesc – vreme de doi ani –, care însă nu dispunea acum (căci se mutase), decât de o singură odaie, ce-i drept, foarte spaţioasă, cu două paturi. Coabitarea aceasta a fost dezastroasă, erodând puternic relaţia dintre noi şi punând, în cele din urmă, capăt unei prietenii de peste 39 de ani, fiindcă a implicat contactul direct, fier pe fier, până au început să sară scântei. Când nu mai ai deloc intimitate (iar aici nu mă refer doar la a mea, ci şi la a lui), când vii „acasă” frânt, pentru a te odihni, şi o găseşti plină, explodând de alcooluri şi zaiafet, când simţi că nu mai ai cum spune ceea ce gândeşti, fiindcă vei fi poftit afară, când trebuie să tot zâmbeşti şi atunci când îţi cam vine să plângi, când trebuie să faci sluj şi să înghiţi toate mitocăniile şi umilinţele, nu mai ai cum rămâne tu însuţi, nu mai poţi spera în nici un echilibru, de fapt, nu mai poţi spera nimic. Şi atunci, se rupe ceva în tine şi o iei pe tobogan, la vale. Şi nici nu te mai interesează unde vei ajunge, în ce smârc, în ce cocină, în ce balamuc. Pur şi simplu, nu mai vrei nimic, până şi de visele frumoase ţi-e teamă, nu mai faci nici un efort altul decât acela de a subzista, în virtutea unei inerţii dictate de instinctul animalic de conservare. Mady Marin avea un vers despre starea asta, deşi l-a îndulcit, drăguţa de ea, cu multă miere de albine, cât să poată trece de cenzura comunistă, de care a şi reuşit pân’ la urmă să treacă: E greu aici, sub cerul liber. Este un vers pe care l-am chiar folosit/citat într-un poem de-al meu din Liniştea. Ei, cam asta voiam eu să spun cu acel „am fost mort” şi, da, am fost mort vreme de cinci ani, înăuntru ultimilor nouă ani.

Ce face omul atunci când moare, cum ai murit tu? Te întreb şi eu cum întreabă un personaj din poezia ta: haide/omule!/mai scrie-mi şi tu/despre tine./ce-ai mai făcut?

Păi, deh, ce să facă şi el, mortul… Umblă fără de rost, de colo-colo, bea – cu foarte mult rost –, se bucură ca prostu’ dacă-i spune cineva vreo vorbă bună, dacă-l înjuri, nici că-i pasă, a cam uitat de obiceiurile cele sănătoase ale civilizaţiei, nu se mai tunde, nu se mai rade, băiţă – mai rar, nu prea îi mai arde să-şi mai schimbe îmbrăcămintea… Într-un cuvânt, nu-i prea mai pasă cum arată, cum se prezintă, cum este privit, ce se vorbeşte şi cum despre el (dacă, cu căldură, sau cu injurii), nu prea mai scoate sunete, darămite, idei, se însingurează (fără să resimtă pic de singurătate, fiindcă-n el, în acele momente, este o lume-ntreagă), şi, de-abia atunci, începe să vorbească limpede, cu voce tare, sieşi, dându-şi dreptate asupra unei hotărâri sau alta, sau, dimpotrivă, contrazicându-se, renunţă la orice fel de planuri, cât de urgent-vitale ar fi, cu excepţia ţigărilor şi băuturii, nu are somn dar nici timp pentru altceva decât să-i crească mustaţa şi unghiile. Aduce a boschetar, dar nu e, şi asta, fiindcă, un boschetar nu are de unde să mai şi aibă demnitate, pe când „morţii” de care vorbesc eu sunt înrudiţi cu nebunii şi, deci, extrem de demni – nu-i poţi mitui cu nimic, cu absolut nimic, ca să iasă din „moartea/nebunia” lor. Mă gândesc că poezia este spaţiul perfect pentru manifestarea demnităţii unui om, întrucât îţi oferă o infinită libertate. Cei care nu o au şi încearcă să păcălească, mimând poezia, furând, de ici, de colo, copiind, se înşeală amarnic. Se vede, se simte cu ochiul liber, oricâte medalii, distincţii şi diplome or fi primit ei de pe la jurii sau autorităţi cu mâinile ocupate, buzunarele vesele sau cu buletine de identitate indicând cumetrii.

(Citeşte obligat tot interviul aici: http://oradetimis.oradestiri.ro/poezia-este-spatiul-perfect-pentru-manifestarea-demnitatii-unui-om-interviu-cu-scriitorul-paul-vinicius/cultural/2012/02/10/ )

Şi…                                          

                                               „un poem aproape punct”

şi totuşi voi muri –

însă numai cu exactitatea

unei armate încercuite

care îşi bea ultimul strop de alcool din gamelă

şi îşi trage ultimul cartuş

în cap

nelăsînd nimic inamicului.

 

şi totuşi voi muri –

însă numai cu acea greaţă

proprie bătrînilor consumatori de tării

aflaţi în vizită

şi serviţi de gazde

voit nepricepute

cu fel de fel de dulciuri

dar nici fărîmă

murătură.

viaţa mea

încape într-o cutie cu chibrituri.

 

hai

vino tu benzină

vino femeie

vino fundăturo:

ne vom distra de minune.

 

naşterea e pe aproape

cîntă cocoşii.

 

                          „Întîmpinarea” mai tînărului poet Liviu Dascălu*

     Pe Liviu l-am întâlnit, întâmplător, pe Net, atras fiind de titlul unui text de-al său, postat pe site-ul reteaualiterara.ning.com, poem intitulat poetul vasilescu la balamuc. Neştiind exact despre ce era vorba şi, mai mult, bănuind vreun atac bezmetic la adresa prietenului meu Lucian Vasilescu, am deschis pagina respectivă. Textul găsit acolo m-a şi liniştit – în privinţa lui Lucian –, dar, mai ales, mi-a incitat curiozitatea vizavi de autor, căruia, , după un oarecare timp de căutări, i-am descoperit şi un blog personal, conţinând mai multe producţii literare. Aşa am ajuns  fascinat de poetul vasilescu –  personaj al mai multor texte purtând semnătura lui Liviu Dascălu –, aşa m-am hotărât şi am reuşit să iau legătura cu el, pe mail, convingându-l că ar cam fi cazul să se ia în serios şi să se concentreze pentru un debut editorial. Fiindcă, „părintele” poetului vasilescu este un spirit extrem de nesigur pe uneltele lui literare, un tânăr scriitor aflat încă în zodia căutărilor şi care scrie poezie numai cu piatra de moară în spinare, un om aproape lipsit de certitudini (şi, mai cu seamă, de cea a talentului său) –  probabil, şi ca o consecinţă a studiilor filosfice pe care le-a parcurs şi, în cadrul cărora, alegerea temei lucrării de doctorat spune, iată, destul de mult. Nu-mi rămâne decât să-i urez un călduros bun venit în literatura română.  (Paul Vinicius)

                                    charbovary c’est moi

 charbovary c’est moi
declară monsieur vasilescu în mentaleză
în faţa onoratei asistenţe –
chipuri albastre
femei de pică
bărbaţi de inimă roşie

de streaşina microbuzului cu navetişti
se sprijină tot farmecul nopţii.
o lumină săracă se aprinde
din chipiurile bombate ale poliţiştilor de la circulaţie
din farurile stropite de ploaie
ale celorlalte maşini

acasă
întinsă pe spate,
jupâna,
mme bovary
dă filă după filă
dintr-o carte de andrei pleşu
şi e tulburată de dicţia lui triumfătoare
îi trece prin minte
cum ar fi
creierele lor să facă sex
sau cu cel al lui gabriel liiceanu
sau cu amândoi deopotrivă
în acelaşi timp

charbovary c’est moi:
un păianjen uriaş
gândacul lui kafka ieşind pe furiş din casă
de-a buşilea
cu membrele dinapoi înainte
fiind sigur
că nu mă voi mai întoarce niciodată
la fel
ştiind sigur

mme bovary
iubeşte-mă
sunt şi eu un june
sunt şi eu român!
viaţa ta
luminată de atacuri de panică multicolore
are nevoie de liniştea bolnavă
a privirii mele
de liniştea deprinsă
în încetineala ca de dric
a trăsurii mele de medic de ţară
de parfumul meu exotic de medicamente
pe lângă care parfumul florilor trimise de iubiţii tăi
e banal, urât şi nedrept
iubeşte-mă, da? mă iubeşti?
altfel o să mori ca proasta
după vreun venetic
după vreun celebru animal cu privirea ageră
după vreun atlet al credinţei
în sine însuşi
iubeşte-mă, iubeşte-mă
şi mă voi iubi şi eu pe mine însumi
ca pe aproapele meu

_________________________

Liviu Dascălu s-a născut în Bârlad, la 16 septembrie 1977. A absolvit Filosofia la Iaşi – facultatea în 2001, masteratul în 2003. Din 2003, este profesor de filosofie în Baia Mare, unde şi locuieşte, din 1989. Din 2010 lucrează la o teză de doctorat despre Wittgenstein, avându-l coordonator pe prof. univ. dr. Mircea Flonta.

În 1994, la 17 ani, debutează publicistic, cu texte literare, în Graiul Maramureşului, după care devine o prezenţă activă pe diverse site-uri literare din ţară. Debutul online s-a petrecut în revista egophobia, cu poemul „cuţitul meu obosit”.

De câteva luni, este redactor-şef  al editurii Philobia, pentru care a şi tradus câteva cărţi de Pierre Jovanovic şi „Cronicile din San Francisco” de Armistead Maupin (în curs de apariţie).

Reclame