Bună „Dimineaţa”, România! Trezeşte-te! (Cu Tudor Arghezi, din mai 1933 pînă azi… )

Posted on martie 22, 2012

27



                                                 Beneficiu,  comision,  şperţ  şi  bacşiş

       Se cheamă, dacă nu ne înşelăm, beneficiu, un adaos legitim la costul de producţie al mărfurilor, trecute din magazie în magazin. Îndată ce un ou părăseşte găina, valoarea lui e încărcată cu sporul legitim, o dată, de două ori, de patru ori, după numărul negustorilor care-şi strecoară unul altuia mingea găinii. Adeseori oul rămîne numai ca un pretext derizoriu al operaţiilor succesive, şi din ştiinţa instinctivă a găinii iese opera economiei politice, gîndită, documentată, verificată: finanţe, bancă, tarife, capital, doctorate, catedre şi însăşi politica, doctrina şi idealurile sociale datoresc imens de mult acelui birlic neglijabil, ce se cheamă tîrtiţă şi cotcodacului galinaceu.

       Dar ce e comisionul?

       Aici, începe parcă, să lipsească marfa, iar comisionul se comportă ca un compliment indirect, ca o paranteză, ca un viitor al treilea sau al patrulea, al cărui sens nu se mai percepe lesne în gramatica elementară: e nevoie de filosofie. Mai rămîne din ou forma lăzii în care a fost ambalat sau numărul vagonului care a transportat zece mii de kilograme de lăzi cu ouă. Oul ia stricta denumire de marfă. Trenul se schimbă devenind abstract. Ne găsim într-o regiune de afaceri superioară, unde ouăle, maşinile, cafeaua, metalurgia, textilele se confundă într-un rezultat: maioneză universală. E locul să cităm tehnologia, diplomaţia, tratatele, tratativele, punctele de vedere. Şi din oul pe care l-a ouat găina moţată, poate să apară nu numai puiul cu puf de aur al cărţilor poştale ilustrate de Paşti, dar şi cîte un război drăgălaş.

       Şperţul e un comision care se încasează fără firmă şi fără registre. Marginea lui nu mai e de unu şi jumătate, de doi, de zece, de douăzeci şi cinci la sută. Pentru că nu mai există marfă nicidecum, nici la viitorul al cincilea, nici la aorist, pentru că marfa nici nu se mai declină, nici nu se mai conjugă, instalată din abstract în absolut, şperţul nu mai e în raport cu realitatea materială şi porneşte de la cîteva milioane în sus, zeci de milioane, sute de milioane. Dar ca să meriţi un şperţ trebuie să fie ceva de capul dumitale. N-ajunge de pildă să te cheme, ca să luăm un exemplu, Eminescu sau Pasteur.

        Bacşişul vine numaidecît după şperţ. E modest, e mic şi răspîndit. Să-l salutăm ca pe o instituţie salutară. Bacşişul e talismanul organizat: cu polul intri unde vrei şi tariful rareori trece de cincizeci şi de o sută lei pentru un lucru bine făcut. Toată lumea insultă bacşişul şi toată lumea îl plăteşte şi îl conservă intact. Bacşişul e corectivul bunului simţ popular la excesele de neinteligenţă brutală, manifestată prin legiuiri echivalente cu un cod intern de represalii.

        Bacşişule, vino să te pup.

        (Text apărut în ziarul Dimineaţa, an. 29, nr. 9464, 6 mai 1933, p. 1, semnat T. Arghezi şi reprodus după Tudor Arghezi, Scrieri, 32, Proze, Editura Minerva, 1980.)

         Nu-i aşa că ar fi de-a dreptul ridicol un avertisment de genul „orice asemănare cu persoane sau întîmplări reale din zilele noastre este o pură întîmplare„? Ar fi şi neadevărat. Ar fi şi nedrept. Dar în raport cu epoca lui Arghezi! Pe care, totuşi, patrioţii de azi au depăşit-o, adăugînd la instrumentele de îmbogăţire rapidă enumerate de poet şi pe acela de şpagă. Care are o vibraţie cînd sportivă, cînd războinică de cînd a devenit aproape sinonim cu… armă de vînătoare! Poate fi, cum s-a văzut, şi… armă (nu tocmai) albă!

         Bonus: citiţi despre şpagă (şi chiar despre şpăgari) şi această postare de pe blogul lui Dorin Tudoran: http://www.dorintudoran.com/2012/03/21/niciodata-spaga-nu-fu-mai-frumoasa/ .

Posted in: Anamnesis