Unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari de azi, profesor universitar şi mentor de şcoală literară ex cathedra, efemer om politic şi diplomat la post face, atunci cînd vorbeşte (la radio, de pildă), sau cînd scrie (în Istoria critică a literaturii române) despre Ion Luca Caragiale, o distincţie pertinentă dar doar aparent şi parţial adecvată. Este vorba despre disocierea între atributul actual şi adverbul actualizat care caracterizează, în această ordine, opera scriitorului (mai ales dramaturgia, dar şi „momentele”), sau lectura ei (mai ales scenică, dar şi „critică”). Mai simplu spus, criticul semnalează o deformare (de cele mai multe ori facilă) a naturii intime a scrierilor lui Caragiale care se produce în postumitatea acestuia. Este surprins, astfel, un spaţiu al postumităţii lui Nenea Iancu definit, în circumstanţele unui spirit critic mai rarefiat, de două limite: una, a cedării fără rezistenţă şi, alta, a anexării abuzive. În termeni la modă astăzi, am spune că putem identifica o raportare soft şi una hard la Caragiale. Mai trebuie să spun că această distincţie este făcută pentru a deplînge incapacitatea cvasiunanimă de a se ieşi din acest „model”.
Rezerva care se naşte în faţa acestei evaluări este, însă, „ascunsă” în chiar modul de a aplica postumităţii lumii lui Caragiale această distincţie. Din primul moment, se presupune acceptată tacit identitatea actual – contemporan. Nu cred că e nevoie de argumentări dezvoltate pentru a conchide valid şi ferm că aceasta este o falsă identitate. Ţinînd cont de acest lucru înţelegem mai exact aceste spuse ale lui Ibrăileanu: „Caragiale nu va fi niciodată inactual, sau cu totul inactual”. El nu spune „va fi mereu actual”, ci „nu va fi niciodată inactual”. Nu e nevoie să-l actualizăm, deoarece există ceva indestructibil în structura operei sale care o determină să nu fie „niciodată inactuală”. Acest ceva care ţine de arhitectura interioară (specifică şi universală în acelaşi timp) a sufletului omenesc îl califică pe Caragiale (cu o formulă acreditată de Jan Kot, cu referire la Shakespeare) drept „contemporan”, nu numai al nostru şi nu numai în prezent. Atunci cînd vorbim de „actualizarea” lui Caragiale, de regulă avem în atenţie o intervenţie fie modernizatoare asupra contemporanilor istorici ai lui, fie arhaizantă asupra contemporanilor noştri.
Dar, ce ar putea fi acel ceva investit cu proprietatea de ultim şi indestructibil (deşi, nu unic!) component al unei metaforice structuri atomice a sufletului românesc? În viziunea lui Caragiale acesta poartă numele de moft. „În genere – scrie Nenea Iancu – naţiile mari au cîte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, ruşii nihilismul, francezii l’engounement, […] spaniolii morga, italienii vendetta etc.; românii au Moftul!”
Aşadar, moftul este cel care reclamă (şi) pentru sine demnitatea de element constitutiv al specificului naţional, manifestîndu-se peste tot şi întotdeauna ca un coroziv universal, transformînd totul în derizoriu. Cum nu avem suficiente argumente să proclamăm caracterul lui efemer, voi spune că i se poate concede o eternitate cel puţin… provizorie. Este impropriu să spui că ceea ce este etern poate fi „actualizat”. Eventual – ceea ce s-a şi întîmplat – contestat.
Astfel, ajung acolo de unde am plecat, şi voi formula, acum concluziv: nici „actual”, nici „actualizat”, ci… etern! Iar dacă prin aceasta Nenea Iancu este „antinaţional”, atunci cu atît mai rău pentru „naţiune”!
__________________________________________
(Text publicat, în revista Tribuna, nr. 230, 1-15 aprilie, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.)
Gogea's Blog 
AAG
aprilie 19, 2012
Citind realitatea românească în „cheie” Caragiale
Şi azi, ca şi altă dată, Caragiale pare a fi citit mai mult printre rînduri, decît pe rînduri. De cînd îl ştie lumea românească, Caragiale este prilej de parafrază, realitatea fiind o biată perifrază la un text (pretext) pus (spus) de un diagnostician care nu poate fi contrazis. Ca popor care canonizează tot ce prinde, l-am pus în ramă pe Eminescu; în timp ce băteam cuiul în perete ca să punem icoana, cu faţa cea mai spăşită, îi făceam cu ochiul lui Caragiale. De aici şi întrebarea care îşi tot amînă răspunsul: De ce dacă îl iubim atîta pe Eminescu, îl urmăm în tot ce facem, pe Caragiale?
Lupta dintre „canonul” Eminescu şi „canonul” Caragiale, pe frontul sensibilităţii fiecărui român în parte, pare a fi lupta dintre idealitate şi realitate, dintre general şi particular, o luptă care capătă, pe zi ce trece, forme dramatice! De aici şi concluziile care sînt ca o pendulare pe muchia retoricii noastre cotidiene, cea care nici nu ne fixează în istorie, dar nici nu ne lasă să vedem luminiţa de la capătul prăpastiei.
România este, în general, o ţară iubită şi apărată. În particular nu depistezi cam cine o mai iubeşte şi cine o mai apără.
În general politica e bună, face referiri şi la condiţia omului, se orientează şi spre viitor. În particular politica e o chestiune de clan, aplicarea ei în plan concret se face după cum îi tună afacerea vreunui ixulescu.
Sîntem, în general, un popor mîndru. În particular ne îmbrăcăm la kil, aşteptăm pomana străinului, avem cei mai mulţi cerşetori din Europa.
În general avem şi justiţie. În particular, luînd caz cu caz, nimeni nu mai face dreptate în ţara asta.
În general românii speră s-o ducă mai bine, de la an la an. În particular fiecare constată, de la an la an, că o duce mai prost.
În general avem calea deschisă spre Europa, ca ţară veche europeană. În particular, oriunde te-ai duce în Europa eşti privit ca ruda săracă şi proastă.
În general românul nu moare de foame. În particular sînt o mulţime de drame în jurul unei bucăţi de pîine.
În general românul e cinstit. În particular fură de stinge.
În general românul munceşte. În particular n-are nici o motivaţie s-o facă, la noi nu s-a inventat plata pentru muncă.
În general sîntem optimişti. În particular, zice-se, e vorba doar de (o vinovată) inconştienţă.
Dar Caragiale nu e numai retorică (redundantă), el e (şi) vorba poetului „…în cele ce sînt/ Şi-n cele ce mîine vor rîde la soare”. Să exemplific, totuşi, cu o secvenţă «caragialeană». Mi-a fost dat să asist, în condiţii deloc vesele, la I(aşi), la rezolvarea „situaţiei locative” a unui decedat de „familie bună” care neglijase să se pregătească pentru tristul eveniment. De aceea, cu „obiectul pe masă”, familia trebuia să se ocupe de găsirea unei soluţii de (scuzaţi!) înhumare. Cimitirul central, acolo unde au fost îngropaţi, în timp, „cei mai buni fii ai oraşului” era ocupat peste măsură. Toate aleile erau deja ocupate de cruci şi cavouri, ca să-ţi duci „mortul tău” trebuia să calci peste „mortul lui”. Singura soluţie era cimitirul nou, mai lăturalnic, unde erau îngropaţi mai mult sărăntoci, pălmaşi, venetici, unde nu era mai nimeni din lumea bună, cea afirmată material şi social în ultimii ani. Şi totuşi… „- Georgele, dacă nu găseşti un loc pentru tata la Eternitatea, să ştii că te las cu el pe masă şi-mi iau cîmpii! Adică Lizica, cu o tarabă în piaţă, a găsit loc pentru mă-sa…! Manuela, cu un magazin de boarfe, şi-a tras cavou lu’ tat-su în buric de cimitir central! Numai tu nu te descurci, mototolule! Să-l îngrop pe tata la dracu-n praznic? E nevoie de bani? Dă bani! E nevoie de pile? Fă-ţi pile! Tu crezi că în lumea bună intri ca la prăvălie? Te zbaţi!…”. Georgel „mototolul” a plecat să-l bage pe socrul său „în lumea bună”. Habar n-am cum s-a descurcat „mototolul”, dar fiind în Balcani, unde totul se cumpără şi se vinde, cred că acum nevastă-sa e cu „o rădăcină” îngropată în lumea bună. Aşa-i viaţa! Oricum situaţia de mai sus se repetă oriunde în lumea noastră, e bine ca noua protipendadă să-şi amenajeze un cimitir de lux, cu cartiere de cavouri, să nu se mai amestece cu toată prostimea. Că oricît ar fi pămîntul acesta de primitor, nu e chiar în regulă să îngropi pensionarul amărît care primeşte moartea ca pe o izbăvire alături de omul prosper care primeşte moartea ca pe o pedeapsă. Şi altfel dormi (somnul veşnic) într-un cavou cu aer condiţionat, eventual telecablu, cu un vecin pe măsură, decît să suporţi sforăiturile (veşnice) ale vreunui mitocan îngropat pe banii primăriei. Doamne, iartă-ne!
De asta zic: Cîtă realitate românească, atîta Caragiale !
vasilegogea
aprilie 19, 2012
@AAG
Se pare, draga Adrian, ca asta e ‘blestemul” nostru, al romanilor: sa fim „rupti” in doua, intre „a lumii doua fete”: Hiperion si Mitica.
Multumesc pentru acest ex-curs „teribil” exemplificat!
tirguketrii
aprilie 19, 2012
Apropo de Eternitatea…
Ceea ce a ajuns cam demulticel să fie o situaţie de fapt, în curînd va deveni şi-o stare de drept. Cei ce nu vor mai avea nici loc de morminte, necum de cavou, vor prinde – ca în Italia – o nişă într-un perete pe verticală: cît să încapă o urnă.
Şi, iată cum antice deprinderi, de unele religii „îngropate”-n humă, vor reveni-n actualitate.
Am aflat că-n mari megalopolisuri crematoriile funcţionează-n trei schimburi; dar, şi aşa, abia fac faţă la afluxul incinerărilor. Cea mai mare parte a cenuşii pleacă-n apele reziduale, duşii aceia fiind nişte sublimi anonimi. Cîteva rude pleacă-n portbagaje, în braţe cu-o urnă, în care nici măcar nu au siguranţa că-i numai rămăşiţa dusului dintre ei. O urnă ce va sta cuminte pe un gheridon, pe vreo servantă, pînă se va afla loc pentru ea într-o nişă, într-un zid al uitării…
Asta, cînd – sătui de formalităţi şi dusul cu vorba – vreun supravieţuitor exasperat nu se duce pe un pod sau la un mal de canal şi dă cenuşa la peşti şi restul faunei acvatice.
Iată de ce, toate frontispiciile cu Eternitatea şi alte moturi sinonime vor fi rase. Ca să nu aibă ironicii motiv de caragialisme. Ce va apare în loc?… E treaba consilierilor de specialitate din primării.
PS: 1.Nu gîndesc la nimeni, în mod special. Ci la to(n)ţi. Ca şi la to(n)tul ce scris-a, deşi era mai înţelept să nu.
2.De ne-ar rămîne ancoraţi în Eternitate, măcar Clasicii. Că, cezarii, îşi iau şi singuri partea.
Kara Iflak
aprilie 19, 2012
@AAG
„”Sinem in Balcani, unde totul se cumpara si se vinde”‘. Inclusiv constiinte. Inclusiv la chil. Exemplu sofisticat e cel cu listasii de facura apel ( in frunte cu Blandiana, prin revista monologarilor din GDS, prin Revista 22) la votarea lui Ilici Mineriadul in turul doi al alegerilor prezidentiale din 2000, fiecare dintre ei fiind, un pic dupa aceea, premiat cotroceneste ”pentru merite culturale”, doar ca recipiendarii nu-si treceau in CV ,sau fise bio-bibliografice, mentiunea ”cu diploma semnata de Ion Iliescu”, ci, jmecheros, ”cu diploma semnata de la Presedintia Romaniei”. Iesiti prin metalepsa comica din SCRISOAREA PIERDUTA, listasii respectivi: o semneaza, dar.. o dau anonima; primesc mnealor diploma de la Ion Ilici Mineriadov, insa o dau ca venita de la o vaga, anonima, Presedintie.
Asa e, cumetre?
Homo Duplex
aprilie 19, 2012
@Kara Iflak
In Balcani, se aplauda, simultan-succesiv, la o singura mina, dar nu mereu aceeasi. Cu dreapta, Puterea; cu stinga, Opozitia. Bunaoara, ca sa spun asa… Uite, prietenul D-Voastra LV, fiu de preot ortodox in conflict cu Regimul Dejian, el, surprins, la Ateneul din Tatarasi, apladind frenetic piesula antiteist-pornologico-mungiuista EVANGHELISTII, se justifica prin argumentul ca o face… nu in calitate de hered al unui sacerdot crestin, ci de…. director al unei institutii culturale. PDAR-ul a fost intemeiat de Surdu, in 1990, ca partid al Opozitiei ce sprijinea Puterea. Ca sa nu mai vorbim de Partidul Schimber-Limbist al Profesorului Strul Cazimir, inspirat chiar de personagiile ”Scrisorii pierdute”: instalat pe margine, elconforta si Puterea Iliescana si Opozitia Cvasidemocratica, tragind cu un ochi hulpav la slanina pedeserista, cu celalaltul la faina liberala. Ezitare, ezitare intre poli opusi, dar nu tragica, mai degraba tragicomica, joc la doua capetete, apetenta pentru sincretism si, vai, sinteza imposibilelor.
tirguketrii
aprilie 19, 2012
Precizez, spre a nu lăsa breşe la interpretări răuvoitoare: To(n)tul mi-s jE.
Nice
aprilie 19, 2012
@Totus Mundus
Consideratiile caragialice sint ”Inactuale”, vai, dar nu oricum ci: in inteles nietzschean.UNZEITMAESSIGE BETRACHTUNGEN SIND SIE, MEINE DAMEN UND HERREN.
Gheorghe Campeanu
aprilie 19, 2012
Un Caragiale pentru „eternitate”? Complicata iamgine: etern „actual” vs. etern „actualizat”. Dincolo de satira acida a imaginarului post-modernitatii atit de evidenta in lectura „momentelor”, o binevenita si sobra gimnastica mentala. Aprecieri „eterne”, domnule Gogea.
Mir Bahadur
aprilie 19, 2012
TEMA PENTRU ACASA:
I. Gasiti numele revistei romanesti din exilul imediat postbelic + titlul exact al eseuasului publicat de Mircea Eliade in respectiva publicatie, unde caragialitatea si eminescitatea sint circumscrise ca doua matrite – si/sau oglinzi – complementare ale modului romanesc de perseverare in fiinta.
!!. E cumva TIGANIADA budai-deleanica, ea, o periodic actualizabila epopee a ”petrecerilor”(ID EST: devenirilor) valahotransilvanomoldave?
tirguketrii
aprilie 20, 2012
I. „Luceafărul”, 1948, lansat(ă) chiar de neAdolescentul neMiop … în colaborare, parcă, Ierunca. Titlul exact al articolului îl aştept de la Mir.
II. Din păcate, DA!… Dar nu din vina norodului, ci a tagmei jefuitorilor, care au făcut din ei ce se ştie, vede şi nu se mai stăpîneşte.
Raul Balahur
aprilie 20, 2012
@Tirguketrii
Ierunca semna, in LUCEAFARUL respectiv, cu pseudonimul ”Andronic”, luat din piesa lui Mihail Sebastian. E drept, mai ai un Andronic si in povestirea SARPELE (de cine stim), pe care o apreciase insusi Pierre Klossowski –
Indignel
aprilie 20, 2012
@ALL
Plesu si-a dat demisia din Grupul Monologarilor Societali, iar voi, zabaucii, in loc sa va panicati (minunati, indignati), pierdeti vremea cu discutii otioase despre Ion Luca Alui Caragiale. Otiosilor! Futilizorilor! Tetrapiloctomistilor!
vasilegogea
aprilie 20, 2012
@Gheorghe Campeanu
Indatorat! dar, nu de „aprecieri” ne… „cutremuram”, ci de „eternitatea” lor!
vasilegogea
aprilie 20, 2012
@Indignel
Nu e nici o bucurie in „demisia” unor oameni ca Plesu!
Indignel
aprilie 20, 2012
@Vasile Gogea
Nu e, nu e, sint de acord…
tirguketrii
aprilie 20, 2012
Eu, unul, sunt contra: orice demisie e bună la ceva, dacă serveşte la ceva.
Cel mai recent egzamplu, al sirianului pe covor persan salvator.
Dar, măcar: Veneticul acesta de cinstire a făcut Ceva pentru Ţara lui de Adopţiune. Fiii ei drepţi, nu prea… Mulţi, cei mai mulţi au umblat doar cu Pleşuca.