Mofteme (III). Tema scrisorii… anonime

Posted on aprilie 28, 2012

11



              Tema scrisorii anonime o regăsim în scrierile lui Caragiale prima dată, ca temă minoră, în orchestraţia de fundal a temei majore din O scrisoare pierdută. ( Farfuridi: …batem o depeşă la Bucureşti… o dăm anonimă!… O iscălim „Mai mulţi membri ai partidului…”) Tema va fi reluată, subiectul ei parodiat, mai tîrziu în Universul, în articolul Notiţe critice (1900) şi în schiţa  Antologie… (1909).

             Îndrăznesc să spun că, deşi la intervale mari de timp (1888, 1900 şi 1909), recurenţa acestei teme nu este nici întîmplătoare, nici minoră. Adică, în limbajul lui Nenea Iancu, nu este un moft. Şi, cum voi arăta la urmă, nici nouă.

             În  Antologie… , Caragiale îl acreditează pe personajul principal al schiţei – posesorul unei preţioase colecţii de scrisori anonime – să explice (ca un bun cunoscător al genului) „obiceiul ăsta de a scrie scrisori anonime”. „E foarte uşor de explicat… – spune personajul competent – Pe de o parte, lipsa de ocupaţie serioasă şi de griji proprii; pe de alta, ceva mai adînc… Exigenţele sociale paralizează adesea francheţea onestă; un individ nu le poate uşor înfrînge în orce moment; în faţa lor devine laş; poate însă avea curaj să fie franc pe ascuns.” Şi, prefăcîndu-se că „nu i-a înţeles prea bine explicaţia”, Caragiale alege, în locul aprofundării acelui „ceva mai adînc” ce alimentează nevoia oamenilor de a scrie scrisori anonime, să „lege cîteva flori din grădina lui într-un buchet”, realizînd cu temei adjudecat Antologia… . Un bun prilej pentru a ilustra cîteva identităţi fictive de autori de scrisori anonime: Un bun tată de familie, Un binevoitor matur, Un chelner de la Lăptărie, Un creştin enoriaş, Un fanatic partizan… , Mai multe mame îngrijate, Un om de bine (!) ş.a.m.d. Observăm că, atît în Antologie… , cît şi în O scrisoare pierdută, anonimele sunt expresia unui irepresibil simţ critic, din felurite motive neînsoţit şi de curajul civic necesar. Nimic nou sub soare, s-ar putea exclama. Fără nici o îndoială. Cam la fel, dar oarecum intituţionalizat, se petreceau lucrurile şi în serenissima republică veneţiană, în renascentista Florenţă ori în Spania pe vremea Inchiziţiei. Nu mai vorbesc de locuri şi vremuri mult mai apropiate de noi. Chiar prea apropiate… 

               Aşadar, chiar dacă e expusă în „gamă minoră”, în raport cu sora ei „pierdută”, scrisoarea anonimă, prin acel „ceva mai adînc” conţinut în ea nu e un moft şi nu e, spuneam, întîmplătoare. Aş zice chiar că e legitimă şi cu vocaţie succesorală de necontestat. Foarte puţină istorie va limpezi această afirmaţie. Mă refer la Istoria partidelor politice a lui A. D. Xenopol. Aflăm, din această lucrare, că unul dintre primele documente ale ecoului spiritului liberal (revoluţionar francez) în Ţara Românească l-a constituit o „scrisoare”… anonimă. Şi… pierdută! Dar al cărei conţinut s-a putut reconstitui din „anaforeaua” adoptată în Divan, de marea boierime împotriva celor care, erau acuzaţi a fi autorii ei, micii boieri proveniţi din rîndurile ciocoimii. Ne aflăm la anul 1804, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi şi a Mitropolitului Veniamin. „Vigilenţa patriotică” nu dormea, stătea trează sancţionînd prompt bonjurismul, care se manifesta deja la inceputul secolului, într-un limbaj (”boierii din starea de mijloc, prin pasquelurile lor îngrozesc cu pilda Franţei”) care îi anunţă pe Trahanachii, Caţavencii, Dandanachii, Tipăteştii, Brînzoveneştii şi Farfuridiii ce vor încheia acest secol. Un secol „închis” între o scrisoare… anonimă şi una… pierdută! Scrisorile… deschise se vor ”inventa” în secolul următor.

_______________________________________

  Text publicat,  în revista Tribuna, nr. 231, 16-30 aprilie, 2012, la rubrica Mofteme.

Reclame
Posted in: OftalMOFTologia