Mofteme (IV). Prin „Olimpul” românesc al moftangiilor

Posted on mai 15, 2012

10



        În Olimpul vechii Elade, aşa cum şi Homer „vede” adesea, zeii se mai şi plictisesc. Plictiseala lor aduce numai necazuri pe pămînt. În asemenea momente de plictis se pun la cale războaie, adultere, violuri, incesturi ori crime. Ele generează epoci întregi în viaţa scurtă şi agitată a muritorilor de rînd.

        Nu e cazul în Olimpul Românesc al moftangiilor, escaladat atletic de Nenea Iancu. În acest spaţiu, nici chiar momentele de toropeală maximă nu conduc la plictis, ci la tensiuni monumentale. Ca în Căldură mare, de exemplu. Mai întîi, pentru că acest Olimp pare părăsit de zei. Mai exact, de Zeus şi fraţii săi. Locul lor pare a fi ocupat de zeiţe. Sau, în orice caz, de întruchipări feminine ale lor. Căci, ce altceva este coana Joiţica, adică Zoe cea „bărbată”, dacă nu un substitut feminin al lui Zeus? În general, lumea „eroilor” lui Caragiale pare a fi dominată de femei. Toate intrigile îşi găsesc dezlegarea în preajma personajelor feminine, adevărate Ariadne ale unui labirint de mahala. O mahala din care lipsesc – firesc, de vreme ce zeii titulari s-au retras din roluri – templul şi sacrul.

        Dar, spaţiul acesta mitic (în dublu sens) umplut de o agitaţie zgomotoasă nesfîrşită ne rezervă, încă, surprize. În planul cel mai profund, bine „ascuns” semantic, nici unul dintre textele dramaturgice, deci nu numai piesele de teatru propriu zise, ci şi alte texte, dramatizabile, ale lui Caragiale nu are final. Ai, din cînd în cînd, impresia că unii eroi şi-au greşit „destinul”, că au fost distribuiţi greşit. După ce că, oricum sunt nişte avatari degradaţi ai unor modele ideale, se întîmplă să fie şi substituiţi unul altuia. Astfel, de pildă, în „farsa fantezistă într-un act”, O soacră, îl întîlnim pe impetuosul Ulise Furtunescu, un „căpitan” (cum altfel?) „englez” (!), trecut printr-o „nenorocită Odisee”, care se încheie, totuşi cu bine, într-o Ithacă, putem bănui viticolă, undeva prin ţinutul Vasluiului…

        O, voi zei ai Olimpului românesc al moftangiilor!

        Vă imaginaţi, puteţi să vă imaginaţi, cel puţin o secundă, finalul aparent din O scrisoare pierdută cu Agamemnon (Agamiţă) Dandanache înlocuit cu Ulise Furtunescu? Ce triumf ar fi fost pentru Zoe-Zeus! (Încerc să-mi inchipui cum ar fi rezolvat Lucian Pintilie un asemenea final… ) Fără îndoială, ar fi trebuit să avem un Zaharia Trahanache mai rapid, dacă nu în reacţii, cel puţin în anunţarea lor. Poate nu chiar ca „garçonul” Victor, care răspunde fals îndatoritor: „Voila, voila, on y vole!”, dar nici „…ai puţintică răbdare!”

         Cred că şi din această repede ochire a Olimpului lui Nenea Iancu  se poate adeveri ceea ce, folosind instrumente mult mai sofisticate, a văzut limpede şi Constantin Hârlav (în recentul său studiu Despre Caragiale. Încercări de precizie… istorico-literară ):

          „Lumea comediilor este şi ea în căutarea frenetică a unei raţiuni, desigur a unei raţiuni convenabile, fiecare personaj sacralizînd, în numele ei, o ficţiune particulară, dulcele confort în umbra unui mit politic. Lipsindu-i raţiunea generică, lumea aceasta nu cunoaşte sancţiunea morală, mai exact sancţiunea conştiinţei morale. Naturaleţea şi seninătatea eroilor, frenezia vitală fără limite legale individualizează inocenţa comică: privit de la înălţimea speciei, fiecare individ, locuitor al acestei lumi, pare dislocat din universul său firesc şi conectat la o himeră.” 

           Un Olimp vesel, dar… plat!

 ______________________________________

         (Text publicat  în revista Tribuna, nr. 232, 1-15 mai, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.)

Posted in: OftalMOFTologia