În Olimpul vechii Elade, aşa cum şi Homer „vede” adesea, zeii se mai şi plictisesc. Plictiseala lor aduce numai necazuri pe pămînt. În asemenea momente de plictis se pun la cale războaie, adultere, violuri, incesturi ori crime. Ele generează epoci întregi în viaţa scurtă şi agitată a muritorilor de rînd.
Nu e cazul în Olimpul Românesc al moftangiilor, escaladat atletic de Nenea Iancu. În acest spaţiu, nici chiar momentele de toropeală maximă nu conduc la plictis, ci la tensiuni monumentale. Ca în Căldură mare, de exemplu. Mai întîi, pentru că acest Olimp pare părăsit de zei. Mai exact, de Zeus şi fraţii săi. Locul lor pare a fi ocupat de zeiţe. Sau, în orice caz, de întruchipări feminine ale lor. Căci, ce altceva este coana Joiţica, adică Zoe cea „bărbată”, dacă nu un substitut feminin al lui Zeus? În general, lumea „eroilor” lui Caragiale pare a fi dominată de femei. Toate intrigile îşi găsesc dezlegarea în preajma personajelor feminine, adevărate Ariadne ale unui labirint de mahala. O mahala din care lipsesc – firesc, de vreme ce zeii titulari s-au retras din roluri – templul şi sacrul.
Dar, spaţiul acesta mitic (în dublu sens) umplut de o agitaţie zgomotoasă nesfîrşită ne rezervă, încă, surprize. În planul cel mai profund, bine „ascuns” semantic, nici unul dintre textele dramaturgice, deci nu numai piesele de teatru propriu zise, ci şi alte texte, dramatizabile, ale lui Caragiale nu are final. Ai, din cînd în cînd, impresia că unii eroi şi-au greşit „destinul”, că au fost distribuiţi greşit. După ce că, oricum sunt nişte avatari degradaţi ai unor modele ideale, se întîmplă să fie şi substituiţi unul altuia. Astfel, de pildă, în „farsa fantezistă într-un act”, O soacră, îl întîlnim pe impetuosul Ulise Furtunescu, un „căpitan” (cum altfel?) „englez” (!), trecut printr-o „nenorocită Odisee”, care se încheie, totuşi cu bine, într-o Ithacă, putem bănui viticolă, undeva prin ţinutul Vasluiului…
O, voi zei ai Olimpului românesc al moftangiilor!
Vă imaginaţi, puteţi să vă imaginaţi, cel puţin o secundă, finalul aparent din O scrisoare pierdută cu Agamemnon (Agamiţă) Dandanache înlocuit cu Ulise Furtunescu? Ce triumf ar fi fost pentru Zoe-Zeus! (Încerc să-mi inchipui cum ar fi rezolvat Lucian Pintilie un asemenea final… ) Fără îndoială, ar fi trebuit să avem un Zaharia Trahanache mai rapid, dacă nu în reacţii, cel puţin în anunţarea lor. Poate nu chiar ca „garçonul” Victor, care răspunde fals îndatoritor: „Voila, voila, on y vole!”, dar nici „…ai puţintică răbdare!”…
Cred că şi din această repede ochire a Olimpului lui Nenea Iancu se poate adeveri ceea ce, folosind instrumente mult mai sofisticate, a văzut limpede şi Constantin Hârlav (în recentul său studiu Despre Caragiale. Încercări de precizie… istorico-literară ):
„Lumea comediilor este şi ea în căutarea frenetică a unei raţiuni, desigur a unei raţiuni convenabile, fiecare personaj sacralizînd, în numele ei, o ficţiune particulară, dulcele confort în umbra unui mit politic. Lipsindu-i raţiunea generică, lumea aceasta nu cunoaşte sancţiunea morală, mai exact sancţiunea conştiinţei morale. Naturaleţea şi seninătatea eroilor, frenezia vitală fără limite legale individualizează inocenţa comică: privit de la înălţimea speciei, fiecare individ, locuitor al acestei lumi, pare dislocat din universul său firesc şi conectat la o himeră.”
Un Olimp vesel, dar… plat!
______________________________________
(Text publicat în revista Tribuna, nr. 232, 1-15 mai, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.)
Gogea's Blog 
Ioan Grosan
mai 15, 2012
Excelent, Vasile! Si ca dovadă ca ai dreptate, uite ce agitaţie „caragialeană” e acum în Grecia, lipsita de zeii si mai ales zeiţele ei, înlocuite cu necruţătoarea Hera Merkel…
vasilegogea
mai 15, 2012
@Ioan Grosan
Merci, Ioane!
Ha, ha! „Hera” Merkel, adica „barbata” si ea!
InimaRea
mai 15, 2012
Parc-am uita mereu conventia literara – lumea lui Carageale nu e reala ci imaginara, non pas vraie mais vraisemblable (nu adevarata ci asemanatoare). Si nu e decit „un univers mic”. Dovada ca si Carageale era constient de asta – Arendasul roman, 1907 din primavara pina-n toamna, Napasta. In alt registru, O faclie de Paste, La hanu lui Minjoala, Pastrama trufanda – chiar.
Adica, pe linga relaxarea comicului, si-ncercarea tuselor datatoare de fiori ale miraculosului ori morbidului. Precum si efortul spre naturalism – agentul literar al damnarii ca „specie sociala/morala”.
Comediile si Momente si schite – da, produc iluzia jemanfisismului biruitor, pedalind pe egoismul benign ori nu chiar, subsecvent palavragelii nesfirsite, vietii lipsite de „mari momente”. Carageale e modern – id est universal – prin antieroul sau, un tip a carui soarta literara e departe de a se fi sfirsit. Lumea comicului caragelean e lipsita de eroism, maretie, inalte aspiratii – in cea mai buna traditie clasica greaca, unde doar tragediile „meritau” eroi adevarati (cum si versificatia, comediilor fiindu-le sortita proza – vorbirea de toate zilele).
Daca-n lumea lui nu zboara zeii, fulgerele, si nu evolueaza nici macar eroii, nu e pentru ca ar fi una „fara Dumnezeu”, ci pentru ca ar fi fost blasfemie a pomeni de cele sfinte in asemenea context.
Dar, sigur, „grecoteiul” isi avea Olimpul sau. Comicul sau e de aceeasi factura – si intentie, cred – cu al lui Moliere (Avarul, Burghezul gentilom, Pretioasele ridicole).
vasilegogea
mai 15, 2012
@InimaRea
E corect ce spui, coane George. Si nu ma contrazice cu nimic! Tocmai asta incerc sa fac: sa il „citesc” pe Caragiale strict dinauntrul operei lui. Adica, a „logicii” universului lui literar, si nu a absurdului existential contemporan sau postum. Si la „logica” (dupa cum si la gramatica) Nenea Iancu era tare!
Rada
mai 15, 2012
Caragiale este greu de prins intr-o definitie, oricât de spectaculoasă ar fi ea, unică. Nu, nu are de-a face coana Joiţica defel cu „Caldură mare”, chiar daca e…hot, monşer.. .
vasilegogea
mai 15, 2012
@Rada
Departe de mine ambitia de „a-l prinde” pe Caragiale intr-o „definitie”. Decupez doar mici cadre descriptive, in interiorul carora incerc sa disting reflexii ale intregului. Ca si cum te-ai plimba printr-o „casa a oglinzilor” la un bilci… Uneori oglinzile sunt chiar ferestre transparente, dar nu-ti dai seama imediat…
InimaRea
mai 15, 2012
Cumva, Carageale l-a confirmat ironic pe Eminescu din Luceafarul (Traind in cercul vostru strimt/ Norocul va petrece) – creind pesonaje fara destin, doar norocoase ori ba. Cel mai reusit e cel din Doua lozuri – cu norocul „vicevercea”.
vasilegogea
mai 15, 2012
@InimaRea
…”vicevercea”… harcea-parcea…!
Ion Ionescu
mai 16, 2012
@InimaRea, @vasilegogea
Un joc de cuvinte foarte subtil: „vicevercea”, un „bonjurism” linga „harcea-parcea”, o expresie de origine turceasca! Si-mi vine in minte poemul lui Ion Barbu, Nastratin Hogea la Isarlîk, „Ţara veghea turcită”. Ironia maxima a lui Caragiale: in aceasta „ţară”, apare un Ulise Furtunescu, „căpitan englez”! Sugestiile textului lui Caragiale mi se par infinite si imprevizibile.
tirguketrii
mai 16, 2012
Acest Ulise F. s-ar putea să fie caricatura aventurierului ajuns paşă la turci, apoi trimis cu oarece treburi necurate-n princi-paturi. N-a urcat mai sus de glodurile lui Bucur, că s-a-ncurcat în poalele unei arzoaice cu rubedenii liberale. Că d-aia şi pretind liberinoşii crini că şi-au metamorfozat gruparea (partida) în partid, la mesele de joc din casele celuia. Mai bine-zis Celeia.
E totuna cu insul ce s-a ajuns cel mai prima şef de poliţie de-atunci, al capitalei. Dar, istoria ingrată l-a tot pedepsit cu şuturi în pardăun, pînă la cuminţit bătrîn şi sărac la de unde-a purces, din ceţoasa thule. Tuvlai!