Dorin Tudoran: „O noapte cu Fuentes”. O rememorare cernită

Posted on mai 17, 2012

8



       Acel „Ţine minte/Cinci cuvinte:/E mai rău ca înainte” n-a dispărut. Nemulţumiri reale şi sforării politice îl ţin în viaţă – nici o fostă Putere nu se simte bine în salopeta opoziţiei, nici o Opoziţie ajunsă la putere nu se ţine de toate promisiunile făcute în campaniile electorale.

       Văicăreala vine şi de unde n-ar trebui. Aflaţi pentru masterate şi doctorate în universităţi celebre ale lumii, tineri intelectuali români continuă să acuze crize de adaptare neşteptat de profunde. Cu particularităţile ei atît de comentate, primitoarea Americă este, cum altfel?, calul de bătaie al acestor insatisfacţii. Evident, adaptarea este o chestiune personală, o ecuaţie cu elemente dintre cele mai amestecate. Ea devine un succes sau un eşec – parţial sau integral – în funcţie de prea multe coordonate personale, pentru a numi o regulă. Cu cît călătoresc mai mult, cu cît văd mai mult, cu cît au acces la realităţi de neimaginat pentru o generaţie imediat anterioară lor, mulţi dintre aceşti oameni par mai dezabuzaţi. Unii dintre ei adoptă un aer de victime, încît te poţi întreba ce va fi fiind în sufletul celor ce, după decembrie 1989, n-au avut încă şansa să vadă cu adevărat nimic schimbîndu-se în viaţa lor.

       Mă uit peste nişte fotografii făcute acum o lună la Budapesta. Chipuri cunoscute, oameni pe care i-am întîlnit pentru a zecea ori pentru prima oară. Destinele lor sînt, în multe cazuri, foarte diferite. Numele lor spun foarte mult sau foarte puţin. Dar instantaneul fotografic îi ţine împreună. Mă uit şi pe lista celor peste cinci sute de participanţi la acea întîlnire şi mă întreb, încă o dată, dacă rămas în drepturi regimul comunist totalitar le-ar fi dat vreo şansă multora din aceşti oameni să-şi spună măcar „Bună ziua. Sînt cutare, din…”.

        Dar cea mai fascinantă amintire din acea săptămînă la Budapesta o constituie o întîlnire începută într-o sală de conferinţe şi terminată pe puntea unui vapor plutind pe Dunăre. Printre cei patru vorbitori din acea seară se află şi prietena mea moscovită Nadia Serakova, preşedinta unei organizaţii neguvernamentale cu aproape cincizeci de cluburi afiliate în Rusia. Înainte de sesiune îmi mărturiseşte că este emoţionată, dar cînd i se oferă microfonul nu mai are nici un fel de trac. Deşi o metaforă, mesajul ei este limpede, emoţionant şi impresionează. Nu-i este uşor, înaintea ei au vorbit Carlos Fuentes şi George Soros, oameni despre care acum doar cîţiva ani, cum singură mărturiseşte, credea că trăiesc pe altă planetă. Astăzi, cum se spune în limbajul conferinţelor, ea, tînăra mea prietenă Nadia, le-a dat răspunsul celor doi vorbitori principali. Şi le-a ţinut piept, deşi nu este uşor să răspunzi gîndirii pragmatice de tip george Soros, sau unui orator de calibrul lui Carlos Fuentes.

        Fuentes, nu doar scriitor celebru, dar şi diplomat dintre cei mai rafinaţi, face o istorie a responsabilităţii personale şi a celei colective. Revoluţia mexicană, reaminteşte el, a început cu şapte ani înaintea celei din Rusia. Şi vă închipuiţi cum a arătat acea revoluţie într-un Mexic izolat încă din epoca precolumbiană. Vocea lui Fuentes tună atunci cînd amiteşte de 1968, cînd guvernul mexican nu şi-a dat seama că se sinucide deschizînd focul asupra studenţilor. Toate revoluţiile de pînă atunci erau trădate şi ucise prin acel act iresponsabil. Mă întreb ce-şi spun participanţii români la ceastă conferinţă, cînd Fuentes defineşte Mexicul astfel – „Cultură puternică, instituţii extrem de slabe”? Le sună familiar? Cît de familiar? Sau ce cred ei şi ceilalţi veniţi aici din ţări care nuştiu cînd şi cum vor ieşi din tranziţie, cînd Carlos Fuentes spune că pentru a se salva, programul minimal al acestei lumi la sfîrşit de mileniu este „Democraţie, Dezvoltare şi Justiţie”? „Măcar atît”, adaugă el cu humor.

       Lui Fuentes i se pare riscant de dat verdicte cu privire la un concept ori altul. mai au ele vreun conţinut? Tot ce poate spune despre etică este că ea înseamnă răspunderi personale. A-ţi asuma răspunderea pentru alţii, este altceva. Dar moralitatea? Moralitatea, spune Fuentes privind parcă dincolo de cupola sălii, moralitatea înseamnă cam ce credea Belinski – să începi cu o singură fiinţă. Şi dacă se poate, cu tine însuţi.

       Dar George Soros? Ce crede el despre constatarea: „Cînd strănută Wall Street-ul, restul lumii răceşte.” Crede că aşa se întîmplă, deşi  n-ar trebui să fie astfel. Ce-l desparte de Fuentes? Simplu – „Nu mă opun capitalismului. Mă opun doar celor care nu observă părţile lui slabe. Şi-apoi, capitalismul nu aduce cu el democraţie. Pasul de la autocraţia prosperă la democraţie nu este nici uşor şi nici nu se face de la sine, automat.” Dar valorile? „Nu poţi transforma uşor orice valoare în valoare de piţă.” Dar lumea deschisă, efortul pe care l-a lansat cu atţia ani în urmă pornind de la conceptul de societate deschisă al lui Karl Popper? Ei bine, „cum o societate prfectă nu există, tot ce este mai bun după societatea ideală este o societate deschisă.” Dar, se grăbeşte miliardarul filantrop să adauge, „o societate deschisă nu reprezintă o condiţie suficientă pentru rezolvarea marilor probleme.” Dar Comunitatea Europeană? Ce crede despre ea? Aici, George Soros ocoleşte orice complezenţă: „Comunitatea Europeană este rigidă, carteziană, un model strălucit şi perfect ineficace. Cred că este vorba de o inginerie socială strălucită, dar inoperantă. Ca şi ONU.” De ce? „Fiindcă interesele statelor sînt puse mai presus de interesele omului.”

        Nu-i uşor să fii bombardat cu asemenea diagnostice. Dar ajută. Cînd omul care în ultimii ani a pus peste un miliard de dolari la dispoziţia eforturilor de deschidere a societăţii spune că societatea civilă nu poate vindeca bolile capitalismului şi nu trebuie să se iluzioneze cu privire la rolul pe care-l poate juca deocamdată, mesajul nu este unul oarecare. Dacă există ceva cu adevărat coun în poziţiile celor doi, Carlos Fuentes şi George Soros, aceasta este dificultatea în care se află azi multe din argumentele epistemologice. Nu puţine concepte, considerate pînă mai ieri universale, sînt astăzi respinse – făţiş ori indirect.

          Mă întorc la fotografii. Cîteva din cele făcute pe vaporul ce ne purta pe Dunăre îmi reamintesc momente pe care le-am savurat cu încîntare. Fuentes dansînd toată seara – rock, vals, rumba, tango. Iat-o şi pe aproape adolescenta Ioana Popovici, dansînd cu Manuel Arango, marele antreprenor şi filantrop mexican, prietenul lui Fuentes; iată-l pe Mihai Liseţchi, preşedintele „Pro Democraţiei”, sporovăind la un pahar cu bere cu Judy Belk, vicepreşedintă la Levi Strauss & Company; iat-o pe Lorita Constantinescu lîngă Perez de Cuellar, fostul Secretar general al ONU. Iată chiar cîteva fotografii în care apar eu însumi – într-unele, vorbind cu preşedintele Arpad Goncz; în altele – rîzînd cu primarul Budapestei, Gabor Demszky. Îmi amintesc de acel mai 1990, cînd i-am adus la Miami pe Nicolae Manolescu şi Gabor Demszky, la convenţia cubanezilor din Statele Unite. Acei cubanezi nu puteau crede încă ce se întîmplase în Europa Centrală şi de Est. Pentru a le înmuia scepticismul, Manolescu le-a povestit despre studenţii bucureşteni care, spre surpriza dictaturii, au făcut să „crească” mere în anumiţi plopi din capitala României. Acele mere anunţau începutul sfîrşitului.

         …Ceva trebuie că s-a schimbat. Cît? Fotografiile sau zilele unor asemenea întîlniri nu pot spune. Ar trebui s-o poată face toţi acei pentru care asemenea întîmplări erau, acum numai zece ani, de doeniul fanteziei. Şi, slavă Domnului, românii nu de fantezie duc lipsă. Recunosc, există fotografii şi întîmplări care mă pot contrazice. Totuşi, nu cred că era mai bine înainte; nici acum zece ani, nici acum zece luni.

_________________________________________________

(Text apărut mai întîi în România literară, nr.45, 12 noiembrie, 1997 şi inclus în volumul Kakistocraţia, Editura ARC, Chişinău, 1998, pp.432-434, de unde a fost reprodus, cu întristatul acord al autorului, în semn de ultim omagiu adus celui care „a pus America Latină pe harta literară a lumii„, o conştiinţă planetară exemplară, Carlos Fuentes. Scriitorul mexican a decedat, marţi, 12 mai, în Mexico, la vârsta de 83 de ani. Cenuşa marelui scriitor va fi transferată în Franţa, în celebrul cimitir Montparnasse din Paris. Dar cîteva gînduri ale lui le vom păstra şi noi, fiecare pe unde ne aflăm, şi datorită acestui text semnat şi dăruit nouă de Dorin Tudoran.)