Proză: Salonul şapse

Posted on mai 17, 2012

12



        Ziua a început normal. Maşina albă cu girofar l-a luat pe spînzurat la ora 6,45. De fapt, asta era ora la care venea ambulanţa în fiecare dimineaţă. Just in case. Fix cu un sfert de oră înainte de a se da deşteptarea oficială. Altfel, cam toată lumea era trează de pe la 5. Uşile între etaje se descuiau la şase. Mai întîi se trezeau fumătorii sinucigaşi. Apoi, urmau cei care se spălau de patru ori pe zi pe toate cele trei părţi componente ale unui trup complet la inventar. Erau şi unii care nu aveau inventarul complet. De exemplu, un inginer de mină, care a rămas fără mîini după o explozie în subteran. În fine, urmau leneşii care nimereau chiar şi cu ochii lipiţi spălătorul doar după miros: era mirosul de tutun pe care îl produceau sinucigaşii. Odată ajunşi acolo întrebau: „a mai crăpat careva?”. Nu venea nici un răspuns. Asta însemna că era unul singur. Se trăgea apa. Apoi cineva spunea: „pînă mîine dimineaţă îi putem lua nasturii”. Adică pastilele de pe noptieră. Erau valută. Apoi se făcea linişte. Patile primea un pumn în gură înainte să anunţe ora de aliniere la oficiu pentru a primi medicaţia. De aia ia şi rămas numele Patile: după ce i-au scos dinţii nu mai putea striga la ora fixă decît patile!. „Domnule, ce deştepte sunt pastilele astea, cum ştiu ele, fiecare, unde să meargă şi ce să facă! Unele se duc la ficat, altele la plămîni, nu mai vorbesc de alea care urcă la cerebel”. Apoi, după numărătoarea de rigoare, ne îndreptam liniştiţi dar flămînzi către sala de mese unde ne aşteaptă un ceai bun indescriptibil cu două felii de pîine lîngă care mereu rămîne promisiunea gemului de căpşuni sau măcar al unui minuscul cub de unt.

         Ziua a început normal. Omul Ceas a venit la mine, imediat după ce ne-am înghiţit pastilele. N-am apucat să stăm de vorbă. „Ianos, ţi-e sete!” a spus Cerasela, cea care ne dădea în fiecare dimineaţă nasturii pe care trebuia să-i înghiţim în faţa ei. Ianos a spus ca de obicei „nu sete, nu sete”, dar pînă la urmă a băgat în gură bumbii coloraţi, a luat o gură de apă şi a înghiţit ca şi cum atunci ar fi fost ultima lui clipă din viaţă. L-am luat imediat cu mine, l-am înjurat pe Fiervechi şi ne-am îndreptat spre salon. L-am lăsat în faţa uşii cu gratii şi am rămas cu Omul Ceas. „Ai văzut?” îmi spune el. „Am adus ceasul din gară. Acum nu mai pot să ne păcălească cu ora de apă caldă. Ceasurile din gări indică totdeauna ora exactă!”. „Hai la duş”, i-am spus, „pînă nu se prind şi ceilalţi”. Curgea o apă rece aşa de bună că părea caldă. Nici n-am auzit sirena maşinii de poliţie. Venise cu şeful staţiei să recupereze ceasul.

         Atunci mi-am amintit aceste cuvinte înţelepte ale doctorului Cehov: „Nu-i bine să împiedici oamenii să-şi iasă din minţi.” Aşa mă gîndeam şi eu. Eu locuiam în salonul nouă. Aşa spuneau ei. Cică salonul şase era ocupat. Era foarte ocupat! Dar eu ştiam că stăteam în salonul şase, doar că ei citeau cifra ca şi cum ar fi fost răsturnată, ca într-o piesă de teatru. Nu-mi aduc aminte de cine. Informulabil. Sau informolabil? Ca şi formula „sticlă cu buzunar”.  Adică halat cu buzunar dublu. Dar dacă n-aveai sticlă, degeaba… Mi-au spus că voi pleca acasă doar atunci cînd voi citi corect cifra salonului meu. Şase. Nu-mi ieşea niciodată decît cel mult şapse…

                …mirosul de lemn ars care flutură peste platou ca o promisiune pentru zile şi un cămin calde…

               …o ploaie aici, în munte, cu fulgere colosale, căzînd atît de aproape de pavilion, încît ai impresia că e de ajuns să scoţi mîna pe fereastră cu o tigaie şi poţi să-ţi frigi instantaneu nişte ochiuri…

                  „Metafizica nucleară e un fleac – perora Maiorul, cocoţat pe soclul rămas disponibil după grabnica retragere a titularului cu ceva ani în urmă, adică în timpul războiului – reacţia de ficţiune ne va distruge!

                   Şi n-am bicicletă, domnule!, – am exclamat mut. Pe şosea coborau din munte, unul după altul, autotractoare cu buşteni colosali, încă sîngerînd, lăsînd în urma lor un miros de oxigen îmbogăţit!

                   Au urmat opt ore de perfuzii în care ei au băgat ceva concret în mine şi eu am băgat ceva abstract în ei. Aş fi băgat şi eu ceva concret, dar în altcineva. În salonul nouă triaj era linişte. Poate că nu era salonul nouă! Poate că nu era triaj! Era doar şapse.

                    __________________________________

                    (Fragment din romanul  Cartea lor de muncă, aflat în demolare de mai bine de douăzeci de ani.)

Etichetat: ,
Posted in: Work in regress