Mofteme (V). Nenea Anghelache şi… degetul mare de la piciorul lui Mitică!

Posted on mai 29, 2012

19



         Una  dintre cele mai bine încifrate enigme din literatura română este conţinută în schiţa lui I. L. Caragiale, Inspecţiune. Povestea sinuciderii inexplicabile a unui casier înaintea unui control anunţat este cunoscută. Ea se încheie cu imbatabila interogaţie „De ce?… de ce, nene Anghelache?”.  „ Au trecut, iată, mai bine de o sută de ani (nuvela a fost publicată în numerele din 24 noiembrie şi 1 decembrie 1900 ale ziarului „Universul”) şi cum „nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză”, interogaţia pluteşte de atunci, tulburătoare şi provocatoare, prin spaţiul din literatura română rezervat „enigmelor nesplicate”. „  – constata, în urmă cu opt ani (în România literară, nr.6/2004) Gelu Negrea, autor al unui narativ Dictionar subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale dar şi al unui volum Anti-Caragiale. Eseul său „hermeneutic-detectivistic” (Anghelache şi dublul său) îmi pare şi astăzi a fi ajuns cel mai aproape de un răspuns posibil, dar mai ales pertinent, argumentat în primul rînd cu „probe” extrase din spiritul operei caragialiene considerate ca un întreg logic şi estetic coerent. Porneşte, de altfel, tocmai de la o stare de fapt „nesatisfăcătoare” în „anchetarea” cazului: „Este simptomatic, în această ordine de idei, faptul că, deşi textul lui Caragiale rămâne unul dintre cele mai asiduu frecventate de comentatori, aproape nici unul nu abordează Inspecţiune din perspectivă estetică, interesul cvasiunanim focalizându-se obsesiv pe dimensiunea sa de enigmă sau de „ghicitoare”, ca să preiau formularea lui Paul Zarifopol, primul care a semnalat-o ca atare.” Citez în continuare: „Motivaţia gestului suicidar al bizarului casier îi preocupă în egală măsură pe Ibrăileanu, Călinescu, Şerban Cioculescu, Valeriu Cristea, Silvian Iosifescu, Vicu Mândra, Mircea Tomuş, Mihai Gafiţa, B. Elvin ori, mai recent, Ion Vartic, fiecare dintre ei plasându-se la distanţe mai mici sau mai mari de o explicaţie validă, acceptabilă şi – lucrul cel mai important – conformă cu adevărul textului. Accentuez pe ultima condiţie considerând-o nu numai necesară, ci şi obligatorie, fiindcă, iertată fie-mi vorba cea proastă, am impresia că inextricabilul sinuciderii lui Anghelache i-a excitat în aşa măsură pe cercetători încât, uneori, ei şi-au cam pierdut uzul raţiunii literare şi au transformat întâmplarea într-o chestiune în sine, liberă de context, într-o problemă teoretică, de deducţie pură, extrăgând-o voluntarist şi inadecvat din reţeaua de determinări propusă de textul lui Caragiale, în care, după părerea mea, misterul îşi află atât logica ascunsă, cât şi dezlegarea.” Rămînînd în logica estetică a textului, Gelu Negrea face „fişa” personajului, relaţionat cu „dublul” său proiectat rapid, ca într-o oglindă, chiar în debutul schiţei şi care „îl premerge cu un singur pas”, concluzionînd: „Anghelache este un delapidator potenţial”, dar destructurează şi strategia narativă a autorului „ghicitorii”: „ascunderea răspunsului (adevărului)”, „inducerea în eroare a cititorului (…) pentru a proteja taina morţii lui Anghelache”, „aglomerarea de fapte, acţiuni, întâmplări selectate astfel încât să edifice în mentalul lectorului o certitudine – delapidarea efectivă –, deviantă în raport cu adevărul ce se cere escamotat cu meşteşug”.

       Astfel determinat, lui Anghelache nu-i mai rămîne, literar vorbind, decît o singură variantă: „de sfidare a destinului: el se vrea o fiinţă condamnată să fie liberă în opţiunile sale majore şi găseşte resursele lăuntrice de a alege singura ramură disponibilă a alternativei descalificării ca fiinţă umană: suicidul.” „În absolut, – însă, ne spune „detectivul” Gelu Negrea –  Anghelache, aşa mort şi livid, este un învingător.

       Cred că am mai întîlnit, sugerat ce-i drept cu alte mijloace, acest răspuns şi în finalul filmului realizat de Lucian Pintilie, după mai multe texte caragialiene, De ce trag clopotele, Mitică? Umbra (şi în sens derrida-ean) a  lui Nenea Anghelache pare să bîntuie carnavalul de pe ecran (ca şi pe cel din cuvinte ori din realitate), atunci cînd Mitică, întins pe catafalc, îşi mai mişcă o dată degetul mare de la picior! Destinul literar al lumii lui Caragiale face cu ochiul istoriei lumii reale. Nimic nu este sfîrşit! Şi, mai ales, ce pare…

________________________________________________

  (Text publicat  în revista Tribuna, nr. 233, 16-31 mai, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.)

__________________________________________________

         Anunţ important pentru moftangii, moftologi şi… oftalmoftologi: Foarte curînd, aceeaşi editură – Grinta – care a tipărit şi prima ediţie, va scoate la lumină a doua ediţie îmbogăţită a celebrissimului meu op OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu!

Reclame
Posted in: OftalMOFTologia