Mofteme (VI). Mopete despre… Nenea Anghelache

Posted on iunie 11, 2012

13



 

               După doar cîteva zile de la apariţia în acest loc a rîndurilor mele despre „enigma” sinuciderii lui Nenea Anghelache am citit (pe excelentul blog al poetului şi criticului Radu Vancu: http://raduvancu.unspe.com/2012/05/revista-transilvania-colocviile-de.html) transcrierea unei stenograme, prilejuită de una dintre ediţiile Colocviilor de critică ale revistei Transilvania (1976-1986), recuperate într-un volum proaspăt editat de Centrul Cultural Interetnic din Sibiu, care consemnează o observaţie suprinzătoare a regretatului Mircea Ivănescu în legătură cu această „ghicitoare” lăsată posterităţii de Nenea Iancu. (Nu trec mai departe înainte de a mărturisi că n-am mai citit de mult cu atîta încîntare, chiar bucurie, o stenogramă, cuvînt devenit în ultimii douăzeci de ani un adevărat „cavaler al Apocalipsei” în publicistica noastră.)

                „Destinul literar al lumii lui Caragiale face cu ochiul istoriei lumii reale.” Astfel încheiam textul meu precedent, neştiind că aveam un sprijin solid într-o lectură simpatetică a cunoscutului text caragialian datorată unui mare poet de care, deşi aflat mereu departe de el, m-am simţit într-un mod inexplicabil, aproape.

                 Iată stenograma:

„Textul [Inspecţiune] vorbeşte de drama unui funcţionar – se poate preciza că e vorba de un anumit tip, mai special de funcţionar –, dar astfel de situaţii sufleteşti sînt comune şi gestionarului, şi omului pur şi simplu. Citind un text ca cel discutat aici al lui Caragiale, ascultînd interpretările lui ca fapt literar sau recunoscîndu-ne neputinţa de a explica ce se povesteşte acolo ca un fapt de viaţă – îmi recunosc o spaimă mai veche pe care, mie personal, mi-o stîrneşte acest text – concordanţa înfricoşătoare dintre cazul lui nenea Anghelache şi un fapt din viaţa reală (şi astfel literatura devine viaţă, nu?), un fapt petrecut cu treizeci şi ceva de ani mai tîrziu – sinuciderea lui Urmuz. Atmosfera schi­ţei lui Caragiale, cu tot inexplicabilul ei, mi se pare aceeaşi atmosferă care a învăluit faptele concrete ale nopţii şi dimi­neţii ultime din viaţa lui Urmuz. Ar putea constitui, aceasta, un subiect de meditaţie despre modul în care viaţa se supune literaturii – nu? – şi prin aceasta conferă valoarea şi actua­litatea literaturii, pe care, deci, nu trebuie să ne mărginim la a o interpreta la nivelul construcţiei tehnice, ci ne vedem siliţi s-o constatăm într-o concordanţă într-adevăr înfrico­şătoare cu viaţa”.

                 Surprinde în această lectură a lui Mircea Ivănescu, nu atît filiaţia estetică, de natură stilistică, de la Caragiale la Urmuz, cît echivalenţa existenţială a enigmei morţii literare a lui Anghelache cu „dimineaţa ultimă din viaţa lui Urmuz”.

               „Spaima mai veche” pe care o mărturiseşte Mopete, poate încerca pe oricine se încumetă să intre în „casa oglinzilor” care este opera literară a lui Caragiale. Pentru că, în mod surprinzător, în orice moment oglinzile deformante din această „casă” se pot dovedi a fi chiar „ferestre” transparente, cu vedere spre realitate. Or, dacă imaginile din oglinzi ne pot, la extrem, revolta, realitatea de dincolo de ferestre ne înspăimîntă. Pentru că prin astfel de „ferestre” poţi vedea „afară”, dar poţi – cu puţin curaj – să zăreşti şi în abisul din tine însuţi. Şi, de acolo, de undeva, Nenea Anghelache, „cuminte”, ne face cu ochiul!

                 Desigur, stenograma citată ne spune ceva şi despre Mircea Ivănescu. Dar aceasta este deja o… moptemă!     

________________________________________________

(Text publicat  în revista Tribuna, nr. 234, 1-15 iunie, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.)

Posted in: OftalMOFTologia