După doar cîteva zile de la apariţia în acest loc a rîndurilor mele despre „enigma” sinuciderii lui Nenea Anghelache am citit (pe excelentul blog al poetului şi criticului Radu Vancu: http://raduvancu.unspe.com/2012/05/revista-transilvania-colocviile-de.html) transcrierea unei stenograme, prilejuită de una dintre ediţiile Colocviilor de critică ale revistei Transilvania (1976-1986), recuperate într-un volum proaspăt editat de Centrul Cultural Interetnic din Sibiu, care consemnează o observaţie suprinzătoare a regretatului Mircea Ivănescu în legătură cu această „ghicitoare” lăsată posterităţii de Nenea Iancu. (Nu trec mai departe înainte de a mărturisi că n-am mai citit de mult cu atîta încîntare, chiar bucurie, o stenogramă, cuvînt devenit în ultimii douăzeci de ani un adevărat „cavaler al Apocalipsei” în publicistica noastră.)
„Destinul literar al lumii lui Caragiale face cu ochiul istoriei lumii reale.” Astfel încheiam textul meu precedent, neştiind că aveam un sprijin solid într-o lectură simpatetică a cunoscutului text caragialian datorată unui mare poet de care, deşi aflat mereu departe de el, m-am simţit într-un mod inexplicabil, aproape.
Iată stenograma:
„Textul [Inspecţiune] vorbeşte de drama unui funcţionar – se poate preciza că e vorba de un anumit tip, mai special de funcţionar –, dar astfel de situaţii sufleteşti sînt comune şi gestionarului, şi omului pur şi simplu. Citind un text ca cel discutat aici al lui Caragiale, ascultînd interpretările lui ca fapt literar sau recunoscîndu-ne neputinţa de a explica ce se povesteşte acolo ca un fapt de viaţă – îmi recunosc o spaimă mai veche pe care, mie personal, mi-o stîrneşte acest text – concordanţa înfricoşătoare dintre cazul lui nenea Anghelache şi un fapt din viaţa reală (şi astfel literatura devine viaţă, nu?), un fapt petrecut cu treizeci şi ceva de ani mai tîrziu – sinuciderea lui Urmuz. Atmosfera schiţei lui Caragiale, cu tot inexplicabilul ei, mi se pare aceeaşi atmosferă care a învăluit faptele concrete ale nopţii şi dimineţii ultime din viaţa lui Urmuz. Ar putea constitui, aceasta, un subiect de meditaţie despre modul în care viaţa se supune literaturii – nu? – şi prin aceasta conferă valoarea şi actualitatea literaturii, pe care, deci, nu trebuie să ne mărginim la a o interpreta la nivelul construcţiei tehnice, ci ne vedem siliţi s-o constatăm într-o concordanţă într-adevăr înfricoşătoare cu viaţa”.
Surprinde în această lectură a lui Mircea Ivănescu, nu atît filiaţia estetică, de natură stilistică, de la Caragiale la Urmuz, cît echivalenţa existenţială a enigmei morţii literare a lui Anghelache cu „dimineaţa ultimă din viaţa lui Urmuz”.
„Spaima mai veche” pe care o mărturiseşte Mopete, poate încerca pe oricine se încumetă să intre în „casa oglinzilor” care este opera literară a lui Caragiale. Pentru că, în mod surprinzător, în orice moment oglinzile deformante din această „casă” se pot dovedi a fi chiar „ferestre” transparente, cu vedere spre realitate. Or, dacă imaginile din oglinzi ne pot, la extrem, revolta, realitatea de dincolo de ferestre ne înspăimîntă. Pentru că prin astfel de „ferestre” poţi vedea „afară”, dar poţi – cu puţin curaj – să zăreşti şi în abisul din tine însuţi. Şi, de acolo, de undeva, Nenea Anghelache, „cuminte”, ne face cu ochiul!
Desigur, stenograma citată ne spune ceva şi despre Mircea Ivănescu. Dar aceasta este deja o… moptemă!
________________________________________________
(Text publicat în revista Tribuna, nr. 234, 1-15 iunie, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.)
Sare'n Ochi
iunie 11, 2012
http://sareinochi.com/2012/06/11/mandru-ca-sunt-clujean-emil-boc-a-castigat-la-cluj/
vasilegogea
iunie 11, 2012
@Sare’n Ochi
Sa nu zici ca am cenzurat manifestarile de entuziasm ale maselor de napocani!Liber la fudulie, ca la saracie!
InimaRea
iunie 11, 2012
Spaima mai veche a lui Ivanescu putea fi si a lui Carageale. Experimentezi – cumva – cind „iti sinucizi” personajul. E posibil ca asta sa fi facut Carageale.
Ori retraiesti – cumva – „ultimele clipe”, ceea ce e posibil sa fi-ncercat Ivanescu, gindind la Urmuz. Spaima vine, atunci, din tentatie ori din frica de a avea – cindva – acea tentatie. Iar ea sa fie irezistibila.
Nenea Anghelache poate fi personajul realizind absurdul propriei vieti – un tragic Mitica. Da dar unde-i dramatismul personajului, justificind „gestul extrem”? Intr-o varianta, dramatismul nu e un proces indelungat ducind necesarmente la tragic sfirsit, ci un fulger – ca o lovitura a destinului. O iluminare consumind toata lumina, dupa care doar intuneric mai poate fi – total, etern.
Trebuie sa fii personaj complex pentru a suferi asa-ntimplare decisiva? Mai curind, trebuie sa fii pentru a-i rezista – un suflet simplu e paralizat de suflul mortii, cade ca secerat.
Cred ca sint binisor distincte perechile Carageale-Nenea Anghelache si Ivanescu-Urmuz. Poate ca unite prin „spaima mai veche”, cit se poate de omeneasca – in fond.
Pe mine, ma bintuie banuiala ca Nenea Anghelache „e figura” lui Eminescu, caruia Carageale-i reprosa: Atunci, Schopenhauer ala al dumitale e un moftangiu.
Cum la fel cred c-ar fi spus si despre Cioran.
InimaRea
iunie 11, 2012
Si eu ma bucur ca Boc a cistigat la Cluj. De-acolo trebuia sa-nceapa el politica, ca sa ajunga a spune ca Baba Novac, fiului sau: Bate tu marginile/ Ca eu bat mijloacele/ Ca le stiu soroacele.
Decit palarie de premier, mai bunu-i clopul de primar. Asa, nu se vede citu-i capul de mic, chit ca lejer sta creierul intr-insul.
vasilegogea
iunie 11, 2012
@InimaRea
Da, de ce nu s-ar putea admite ca, undeva, la un anumit „orizont” al subteranelor sufletesti ale lui Caragiale, ar „agoniza” un „mic Eminescu”?! Si, desigur, „viceversa”…
vasilegogea
iunie 11, 2012
@InimaRea
Multumim, asemenea!
tirguketrii
iunie 11, 2012
Cestie gre, dom’le, cu sinuciderile aste… De stau şi mă cujet în sine, ajung la ideea că nu-i normal bipedul ce n-a gîndit măcar o dată-n viaţa lui: să scrie o poemă, să compună o melodie, să ajungă om mare şi – la măcar una dintre disperările existenţiale – să-şi ia adio de la maştera de viaţă… Dar nefiind hotărît asupra modului în care s-o (de?)săvîrşească, continuă să se canonească-n speranţa că Viaţa-i va oferi Soluţia. Iar Viaţa, culantă cu ori sătulă de el, i-o oferă pe nepusă masă, chiar la 114 ani, a doua zi după o mondială aniversare… Punct.
Domnul ce mai semna pentru intimi „al matale Caragea-le”, credeţi că n-a avut puseuri suicidiare, cu cîte nevoi şi muieret şi trădări şi pertractări l-au asaltat?… Eu cred că Da. Dar, ca să-şi prelungească agonica opţiune, a plecat calare pe sacul cu bani ai mamuloaiei (străbuna mă-tuşii tamara, bahmu etîcî) na Berlin, că la severin l-ar fi belit sever romîîînii, din pricină că li s-a zis pe numele din fire: moftangii.
N-a fost primul transfugit. De cînd hăul şi bîrgăul, la noi s-a tot trans-fugit, chiar de dinainte de ce le-a infligat (infligit?) trajan decebalezilor. Moldovan din fire şi la narav, io-i mai pomenesc pe cei carii nu ne-au făcut de poveste pi uni-o’agiuns: Milescu-Cîrnu, Cantemirii (la naiba, aiştia s-au dat la ruşi cu tot cu nişte tezaure, ar fi trebuit, corectamente politruc, să nu-i pomenesc… dacă se re-ia?); Huniad, nu prea departe: doar cît să mai pună de o dinastie; valurile de ardeleni ampiro-austrieci spre America (de aia-s Americanu’ cu duiumu’), ca să lase loc bavarezilor-şvabi să le ocupe ţara cu boii; moldovenii de peste…, na-sibir-kamceatka, să lase loc rusificării prin oameni roşi, dar şi spîni; şi mai nou, exodului/exportului masiv comanditat de beclerbegii porţii atlanto-occidente, de forţă de muncă fizică şi intelectă de mare putere, ca să le rămînă Ţara numai lor, la discreţie. Dovada (ultima) – alegerile de ieri.
Şi-n loc să ne punem ştreangul de gît, şişul în junghi, otrava-n pocal, ţapa-n tur ori să ne azvîrlim în hău-hău din culmea micilor noastre-nălţimi, ce facem noi (eu-jE, tu-Goe, el-Pompon, ea-Miţa, voi-concetăţenii, ei-alogenii, ele-alte-cele)… Ei, cum: Ce facem ?!?… Nu se vede, chiar nu se vede???…
Supra-viecuim!
Cum, da’de-ce-ntrebaţi… E numai secretul Nostru!
vasilegogea
iunie 11, 2012
@tirguketrii
Alegerile sunt totdeauna un bun prilej de… sinucidere! Ca nu se intimpla asa ceva mai niciodata, e o alta poveste…
InimaRea
iunie 11, 2012
Ori ar trebui sa fie, Vasile – dar numai pentru candidati fara noroc. Cind colo, mai curind pentru noi ii prilej de.
vasilegogea
iunie 11, 2012
@InimaRea
Lectura korekta!
Rebarbor Durkheim
iunie 11, 2012
@Toate + toti candidatii/candidatele la bac din iunie 2012
Sinuciderea anghelacheana, ea, cum o rubricam sociologicamente? Egoista, altruista sau anomica?
vasilegogea
iunie 11, 2012
@Rebarbor Durkheim
Grea intrebare! Olimpica?
tirguketrii
iunie 11, 2012
Da-Daaa!…
Chestia cu olimpipilicii ce ar trebui bacacalaureafiritisiţi pe daiboji că şi-aşa şi pe dincolo – în+că un motiv să nu ne plusăm existanţa. Dar, pus’n balanţă cu cetăţenii exclusivi ai capitalei de nu se lăsa prigoniţi ediliceşte de-un gunoier-şef (lăsaaat să-şi deverse dejecţiile-n parliament pe mai nu ştiu cît timp) – mă reechilibrez şi-ntreb clujienii, sive napocienii:
ce-aţi avut, bre cu boc-boc, nu v-a ajuns cît v-a boccit… O s’v-agiungă!