Din vacanţă: Mofteme (VIII). „Copiii” lui Nenea Iancu, „studenţii” lui „Don’ Nae”

Posted on iulie 16, 2012

5



       Este o observaţie a lui Nicolae Manolescu, în Teme III, despre „lumea lui Caragiale”, care a trecut neobservată – cu o excepţie: Ion Caraion, (în Jurnal I. Literatură şi contraliteratură). Am, acum, temeiuri noi să o reiau, după ce Marta Petreu şi-a reeditat, într-o ediţie „revăzută şi adăugită”, superbul său eseu critic Filosofia lui Caragiale (Polirom, 2012). Iat-o, aşa cum am extras-o şi cu zece ani în urmă în prima ediţie a cărţii mele OftalMOFTologia sau Ochelarii lui Nenea Iancu:

       „…majoritatea copiilor din „lumea bună”, sunt, în schiţe, îmbrăcaţi în uniforme militare.” Şi, mai departe: „Aceşti copii teribili tiranizează pe toată lumea. Şi dacă lumea lor ar fi mai mare, ei s-ar chema cu siguranţă Caligula, Caracala sau Commodus, tiranii (aproape) copii ai romanilor…”

       Nici Ion Caraion n-a dus „descifrarea” acestei sugestii pînă la capăt. În fapt, „lumea” generaţiei „domnului Goe” s-a mărit, la puţin timp după moartea lui Nenea Iancu, odată cu reîntregirea României după primul Război Mondial. Şi ei, chiar dacă nu toţi, congenerii d-lui Goe, chiar au devenit, sub influenţa lui „Don’ Nae” (a se citi celebrul mentor „de direcţie şi de conştiinţă” românească, Nae Ionescu) şi, desigur, echipaţi în alte uniforme, nişte „tirani”, cînd n-au fost chiar nişte uzurpatori de autoritate şi ordine de drept, ai societăţii (şi ai statului) româneşti. „Nucleul generativ” al unei asemenea evoluţii fusese ridiculizat cu forţă expresivă maximă de Caragiale în unul dintre foiletoanele dedicate descrierii unei tipologii a moftangiilor, anume în Românii verzi (1901). Dar o găsim anticipată, şi într-o circulară pe care „revizorul şcolar la circumscriptia districtelor Argeş-Vâlcea”, Ion Luca Caragiale ar fi trebuit s-o „implementeze”. E vorba despre un Regulament pentru stabilirea portului învăţătorilor şi învăţătoarelor şcolare săteşti din ţară. Deci, tot despre uniforme! Am să reproduc doar primul articol din acest regulament, arhisuficient pentru a ne face o idee despre ce anume era vorba:

        „Art.1. Costumul naţional devine obligatoriu pentru toţi învăţătorii şi învăţătoarele şcoalelor săteşti din ţară, fie ale Statului, fie ale judeţelor, fie ale comunelor.”

        Luînd „sub lupa” lecturii sale critice asemenea texte, Marta Petreu nu doar invalidează o apreciere „imprudentă” (consideră autoare, eu aş spune, mai degrabă, subtil interesată!) a lui Constantin Noica, cum că Mişcarea Legionară este „singura mişcare românească contra căreia Caragiale nu poate nimic”, dar pune „degetul pe rană”, cum se spune, atunci cînd diagnostichează cum nu se poate mai exact: „românii verzi pe care îi batjocoreşte Caragiale sunt protolegionarii lui Codreanu.”

        De la „portul obligatoriu al învăţătorilor şi învăţătoarelor”, de la statutele Societăţii Românismul (prezidată de venerabilul Haşdeu) pînă la Nunta Zamfirei, amplu spectacol alegoric prilejuit de nunta lui Corneliu Zelea-Codreanu, n-au mai fost prea mulţi paşi. Care au fost chiar făcuţi. Astfel că Marta Petreu are toate temeiurile pentru a conchide: „Dacă ţinem cont de aceste texte ale lui Caragiale, nu este de mirare că o parte însemnată din elita generaţiei 27, contemporană cu legionarismul şi ori intrată în Legiune, ori simpatizantă a ei, l-a respins pe Caragiale din start şi în bloc, înainte de a-l citi”. Şi totul se întîmpla, cultural vorbind, aşa cum observă Ion Vartic (în Clanul Caragiale), chiar în timp ce apărea monumentala ediţie de opere editată de Zarifopol şi Cioculescu !.

       Dar cred că „fudula” generaţie tînără de la începutul secolului trecut l-a dezavuat pe Caragiale nu numai pentru asemenea texte. L-au respins instinctiv, urîndu-l cu patimă uneori, dintr-un cu totul alt motiv. Este şi acesta surprins în această a doua ediţie a cărţii Martei Petreu la care mă refer. Anume, inteligenţa sclipitoare, adîncă, „dialectică” a lui Caragiale. „Întregul univers literar şi de gîndire pe care l-a construit este ieşit din „calitatea lui dominantă”, care, observa Cioculescu, „este inteligenţa”.” Şi ce se opune mai letal „rinocerizării” de orice tip decît inteligenţa?

      Desigur, ar fi mult mai mult de spus odată ajunşi în acest punct. Dar am să mă opresc aici, citînd încă o dată un frumos gînd al Martei Petreu: „…orice aş scrie despre el (Caragiale, n.m.,V.G.) este mai lung decît a scris el.”

________________________________________________

(Text publicat  în revista Tribuna, nr. 236, 1-15 iulie, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.)

Posted in: OftalMOFTologia