Time out. Despre plebiscite şi referendumuri în spaţiul românesc

       Propun tuturor „combatanţilor” un time out pentru o succintă recapitulare a istoriei plebiscitare la români:

       „Vom încerca să abordăm un subiect despre care nu s-a făcut prea multă vorbire: plebiscitele şi referendumurile organizate în România în ultimul veac şi jumătate. Nu vă speriaţi, nu e mult de povestit, fiindcă, dacă, de pildă, elveţienii sunt chemaţi la urne cel puţin o dată pe an la vreun referendum, cele organizate la noi ajung la numărul de fix 10, desfăşurate între anii 1864 şi 2007.

Au fost, mai întâi, 5 plebiscite: unul în 1864, organizat de Alexandru Ioan Cuza spre a-şi justifica lovitura de stat şi dizolvarea Parlamentului care se opunea reformelor şi spre adoptarea Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Apoi, după nici doi ani, Locotenenţa Domnească ce i-a luat locul “Domnitorului Unirii”, a organizat un alt “plebicist”, cu scopul confirmării populare a desemnării ca principe al României a lui Carol I. Un alt Carol, al II-lea, a organizat un alt plebiscit în 1938, spre a aproba noua Constituţie ce instituia dictatura regală. După înlăturarea de la guvernare a legionarilor, în ianuarie 1941, generalul Antonescu a avut nevoie de… “încuviinţarea” norodului şi a organizat alt plebiscit, urmat, spre finalul aceluiaşi an, de încă unul, cu scopul de a aproba continuarea războiului la est de Bugul de Sud, alături de Germania, împotriva URSS.

Primul referendum a fost convocat de Ceauşescu, în 1986, spre a încuviinţa reducerea cu 5% a cheltuielilor militare ale ţării. După căderea regimului comunist, în 1991, electoratul a fost din nou chemat, spre a se pronunţa pentru sau contra noii Constituţii, care a fost modificată şi supusă altui referendum, în 2003. În fine, anul 2007 deţine un… record, din acest punct de vedere, cu două astfel de consultări populare: una în mai, care l-a readus în funcţie pe preşedintele Băsescu, suspendat de Parlament şi alta – în noiembrie, pentru aprobarea trecerii la sistemul de vot uninominal, în varianta prezidenţială.

Să explicăm, pe scurt, ce este cu această diferenţă, între plebiscit şi referendum…

PLEBISCÍT, plebiscite, s.n. Consultare prealabilă a cetăţenilor, care urmează să se pronunţe prin „da” sau „nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de stat de o importanţă deosebită. [Pl. şi: plebiscituri] – Din fr. plébiscite.

REFERÉNDUM, referendumuri, s.n. Consultare directă a cetăţenilor, chemaţi să se pronunţe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanţă pentru stat sau asupra unor probleme de interes general. – Din lat. [ad] referendum, fr. référendum.

Ambele definiţii provin din DEX, fiind preluate de pe site-ul http://dexonline.ro/ 

După aceste definiţii, cam asemănătoare, este greu de stabilit o diferenţă între ele. Există opinia că plebiscit este un termen mai vechi, la care s-a renunţat, spre a fi utilizat referendum. Alţii sunt de părere că plebiscitul este iniţiat de popor (de “plebe”), în vreme ce referendumul ar fi convocat de autorităţi, ambele consultări vizând clarificarea unor chestiuni importante.

Noi îi lăsăm pe specialişti să îşi dea în continuare cu părerea şi revenim la consultările populare organizate de-a lungul timpului în spaţiul românesc. Le vom trece în revistă, pe scurt.

După Unirea Principatelor, domnitorul Cuza a trecut mai întâi la unificarea administrativă a ţării, pe plan intern, iar pe plan extern a desfăşurat o vie activitate diplomatică vizând recunoaşterea unificării celor două principate dunărene. Odată acestea încheiate, urma o altă serie de reforme, cerute de societatea românească: reforma agrară, reforma electorală… Parlamentul fie s-a opus, fie a acceptat modificări minore ale situaţiei existente. Având în vedere aceste lucruri, la 2/14 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a dizolvat Parlamentul, anunţând convocarea unei consultări populare care să accepte sau nu ceea ce a fost numit, diplomatic, spre a nu supăra puterile europene, “Statut Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”. La 10/22-14/26 mai s-a desfăşurat plebiscitul convocat de Cuza.  Au fost chemaţi la urne circa 754 mii de alegători, din care s-au prezentat 90,7%. Dintre aceştia, 99,8 au votat favorabil propunerea domnitorului.

Un asemenea vot popular însemna un sprijin însemnat pentru Cuza, care a pus, astfel, în practică reformele anunţate. Totuşi, nici opozanţii nu au stat cu mâinile în sân: între liberalii radicali – nemulţumiţi că se fac reforme prea moderate – şi conservatori (deranjaţi de faptul că acestea se realizau) s-a născut o alianţă, numită “monstruoasa coaliţie”. Aceasta l-a silit în februarie 1866 pe Cuza să abdice şi să părăsească ţara. A fost numită în fruntea ţării o Locotenenţă Domnească, iar emisarii guvernului au pornit prin Europa spre a găsi rapid un nou prinţ, străin, dintr-o dinastie renumită, care să asigure conservarea Unirii româneşti. Filip de Flandra a declinat, politicos, oferta, în schimb, Carol de Hohenzollern-Siegmaringen a acceptat. În timp ce viitorul domnitor se îndrepta, incognito, spre ţară, a fost pregătit un nou plebiscit, care să-l confirme pe noul domn şi să dea, astfel, un semnal Europei – şi mai ales acelor puteri care cereau “desfacerea Unirii” – că românii vor să conserve statul unificat şi au şi sprijin extern în acest sens (Carol, de neam german, era agreat atât de conducerea Prusiei, cât şi de Napoleon al III-lea, împăratul Franţei). Din cei peste 800 de mii de alegători chemaţi la vot între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866 s-au prezentat 84,6%. Dintre aceştia, 99,96% au votat favorabil. La scurt timp, principele Carol I a fost încoronat drept conducător al României, începând cea mai lungă domnie a unui conducător din spaţiul românesc (48 de ani).”

(Citeşte tot articolul pe http://paganelis.wordpress.com/2009/01/10/despre-plebiscite-si-referendumuri-in-spatiul-romanesc/)

Etichetat: Alexandru Ioan Cuza, Carol al II-lea, Ion Antonescu, Nicolae Ceausescu, plebiscit, referendum, Traian Basescu

Posted in: Anamnesis