Mofteme (IX). Dan C. Mihăilescu, „caligrafia plăcerii” şi „neobiografismul”

Posted on august 3, 2012

3



 

                       Rareori titlul unei cărţi concentrează în el într-o atît de mare măsură substanţa ei originală cum se întîmplă în cazul recentului eseu critic, semnat de Dan C. Mihăilescu, I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii (Humanitas, 2012). Cartea ne propune o lectură exclusivă a corespondenţei marelui dramaturg. Cum ceea ce e bine spus (şi Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, este un maestru al formulărilor memorabile) nu are rost să spui „cu cuvintele tale”, de cele mai multe ori mai puţin „potrivite”, voi da un citat edificator pentru tipul de demers al criticului: „În ce mă priveşte, fidel campaniei pentru neobiografism la care m-am angajat de cîţiva ani, ca şi plăcerii de a interoga „eul epistolar” al Scriitorului român, îmi voi îngădui, în cele ce urmează, să cutreier prin corespondenţa lui Caragiale, cu convingerea lui Cioran că „adevărul despre un autor se află în corespondenţa, nu în opera sa.” Complexele – de inferioritate (mai des) şi de superioritate (mai rar) -, prieteniile (cînd caustic-hachiţoase, cînd intens derulate sub zodia generozităţii), surprinzătoarele elanuri erotice, histrionismul, cabotinismul, dar şi sentimentalismul cel mai limpede exprimat, plus, desigur, extraordinarul cult al colaţiunii (ne aflăm înaintea celui mai sociabil scriitor român din toate timpurile), odată cu impulsurile egocentrice, dar şi altruiste, alambicat-patriotice, dar şi necruţător sarcastice la dresa butaforiei naţionaliste -, toate focalizează epistolar esenţele operei literare.” Şi, pentru a susţine şi declarativ, direct, nu doar stilistic expresia din titlu – „caligrafia plăcerii” – Dan C. Mihăilescu adaugă imediat: „Pentru mine, scrisorile lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză, constituie cea mai strălucitoare şi mai captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română. Nicăieri în corespondenţa autorilor noştri nu mai există atîta epicureism fervent alintat, stîta sfîntă vitalitate a senescenţei, aşa o poftă de boierie senzotială, de tihnă, colportaj şi taclale, de cuminţenie şi drăcărie, de înţelepciune şi ghiduşie totodată. Pe scurt: atîta spectacol de sine!”(pp. 22-23)

       Plăcerea cititorului cărţii lui Dan C. Mihăilescu e dublă, căci are în faţa ochilor spectacolul desfăşurat al plăcerii cu care un critic şi istoric al literaturii scrie despre plăcerea de a trăi a unui mare scriitor.

       Dar, ceea ce mi-a reţinut – cel puţin în egală măsură – atenţia în fragmentul citat mai sus, este mărturisirea unei „campanii” pentru un nou tip de biografie literară, numit neobiografism şi extrăgîndu-şi seva semantică şi temeiurile axiologice din corespondenţa scriitorilor. Un fel de „foraj de adîncime pe orizontală”, ca să folosesc o formulă foarte des întîlnită în ultimele luni cu referire la exploatarea gazelor de şist bituminos. Vreau să spun că, o asemenea procedură (exact ca în cazul geologic) poate deschide spaţiu de dezbateri pe tema unor eventuale „riscuri”. Nu spun că nu ar putea exista, dar nici nu mi-am propus aici să le identific. Nici măcar să le aproximez. Un mic exerciţiu de memorie cred, însă, că ar fi util. Cred chiar că ar putea întări o eventuală teorie articulată a neobiografismului.

        În primii ani ai ultimului deceniu din secolul trecut, inspirat de tema unei anchete lansate (în 1989) de revista ieşeană Opinia studenţească (dacă îmi amintesc bine, chiar de Valeriu Gherghel) despre „genul epistolar în literatura română”, am configurat proiectul unei monumentale lucrări (care urma să se adauge firesc celor deja apărute, la Paralela 45, dedicate generaţiei 80 în poezie, proză, texte teoretice) sub titlul „Generaţia 80 în epistolar”. Călin Vlasie a acceptat imediat provocarea, mai mult, oarecum în pregătire şi avanpremieră a publicat un număr de scrisori din anii 80 schimbate între membrii importanţi ai generaţiei, în cîteva numere succesive (1, 2, 3 din 1996) din Paralela 45, valoroasă „revistă de avangardă culturală”. Proiectul nu s-a mai finalizat. Cauzele au fost/sunt multiple: contextuale, subtextuale, metatextuale…

        Ceea ce vreau să spun este că şi eu am crezut atunci (mai cred şi acum) că, pentru a parafraza citatul din Cioran la care a făcut apel Dan C. Mihăilescu, adevărul despre generaţia 80 se află în corespondenţa membrilor ei, în mai mare măsură decît în cărţile lor luate individual. În corespondenţă (şi am avut atunci prilejul să citesc cîteva sute de scrisori) puteai găsi „sufletul” generaţiei, în timp ce în operele individuale poţi identifica doar „eul” auctorial. Sufletul şi suflul! Mult mai mult decît o „tendinţă” ori un „curent”…

___________________________________________________

(Text publicat  în revista Tribuna, nr. 237, 16-31 iulie, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.)

Posted in: OftalMOFTologia