Cele trei ediţii (începînd cu anul 1985) ale exegezei „lumii” lui Caragiale, de fiecare dată augmentată, realizată de venerabilul Profesor V. Fanache, ne oferă, în cele din urmă, o imagine „estuar” asupra operei clasicului român. Nu doar lărgirea continuă a „gurii de vărsare” a „fluviului” de semne şi simboluri din textele caragialiene este „cartografiată”, dar (începînd cu a doua ediţie) este identificată şi sursa forţei irezistibile a acestuia. Deşi manifestă în „albia” politicului, Profesorul Fanache îi vede nucleul generativ în „natura sa estetică”. Este o „despărţire” de o importanţă fundamentală de lecturile sociologizante, reducţioniste în ultimă instanţă, futil actualizante ale unei întregi epoci din posteritatea lui Caragiale. Despre această „putere caragialiană”, universitarul clujean va adăuga un întreg capitol nou în a doua ediţie a volumului său Caragiale (2002), dar se va pronunţa, mai înainte chiar, şi în studiul introductiv la ediţia de scrieri I. L. Caragiale, Politice, îngrijită de Traian Vedinaş (Dacia, 2000). Iată un fragment cu valoare paradigmatică din această exemplară identificare a temeiurilor eternităţii lui Caragiale:
„Recunoscută sau nu, puterea caragialiană se implică în lumea noastră ca forţă a destinului, ea contează ca a cincea putere, de natură estetică (subl. mea, V.G.). Influenţa acestei puteri estetice se exercită pe căi diferite şi în forme deconcertante. Ea nu elaborează legi, nu le pune în execuţie, nu ne judecă şi nu ne comentează. Fireşte, nu ne condamnă, relevă, atîta tot, cu zîmbet ironic, imagini vii analoage cu galeria de personaje puse în circulaţie în urmă cu mai bine de un secol. Putere estetică (sensibilă, va să zică), neobişnuita putere caragialiană îşi deplînge, paradoxal, propria sa expansiune, invazia sa nestingherită în spaţiul lumii româneşti. Un fel de uimire constatată de absenţa unei rezistenţe care s-o facă să dea înapoi, să fie chiar învinsă, îi creează adevărate stări de coşmar: „Pun mîinile la ochi…”. Ciudăţenia acestei puteri constă în a fi devenit dominantă fără a fi dorit-o, aproape bucuroasă cînd un filosof indignat, un critic savant sau un cetăţean din mulţimea anonimă se întîmplă să-i strige în faţă: „Jos puterea caragialiană!”. Departe de a se încăpăţîna să se menţină deasupra, puterea caragialiană încearcă să părăsească scena istoriei, să se lepede de noi, măcar de o parte din lumea noastră. Din raţiuni obscure, îi refuzăm „demisia” şi o realegem, generaţie după generaţie, cu însufleţirea unor hipnotizaţi. Oricît am fi de bătuţi la cap, nu renunţăm la puterea caragialiană, lăsîndu-ne în „grija” sforilor cu care ea ne manipulează existenţa… Preferăm condiţia de marionete probabil dintr-un fel de lene de a fi noi înşine sau poate dintr-un fel de frică şi, ca să nu se observe laşitatea în care ne complacem, aplaudăm frenetic destinul nostru de umiliţi. În loc să răcnim „jos puterea caragialiană”, ne frecăm cu satisfacţie palmele şi, îmbujoraţi de emoţie, ne spunem unii altora: „Caragiale, alesul nostru”.”
Aşadar, un adevărat blestem al invincibilităţii! „Aruncat” asupra lumii noastre de tipul aproape exclusiv estetic de raportare la „lupta vieţii”. Nu eroic, nu etic, nu pragmatic. Estetic. „Rezistenţa prin cultură!” Românul, ca individ (în viaţa lui particulară) dar şi ca naţiune (în acţiune istorică), mai totdeauna cînd s-a aflat în situaţia de a da „replici tari”, s-a mulţumit cu replici „frumoase”… (Cu excepţiile mai mult sau mai puţin cunoscute, dar care nu schimbă „estuarul” în… „deltă”!)
În fond, Mitică al lui Nenea Iancu nu e altceva decît „vărul de la oraş” al ciobanului mioritic!
_________________________________________________
(Text publicat în revista Tribuna, nr. 238, 1-15 august, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.)
Gogea's Blog 
InimaRea
august 10, 2012
Chiar dacă sîntem în Anul Carageale – ori poate că tocmai de aceea – ar trebui să re-gîndim rolul său literar, nu să-l mitizăm pînă la a-l socoti „a cincea putere” în stat. Aşa, devine un fel de zeu local. Pe Nenea Iancu, l-ar bufni sănătos rîsul la aşa idee.
Dacă luăm lumea Miticilor – din Momente şi Schiţe – şi dăm deoparte numele (Pache, Mache, Lache) o putem plasa oriunde în Europa sfîrşitului de secol XIX. Berărie/cafenea, obişnuiţii lor, loisirul ca tabiet. La fel, temele discuţiei – palavre politice ori bîrfe.
Dacă ne oprim la dramaturgie, lumea personajelor e pe 3 nivele: burlescă (D’ale Carnavalului, dimpreună cu Conu Leonida – amintind binişor de comedia dell’arte); de trecere (tîrgoveţii/mahalagiii din Noaptea…); high life – Scrisoarea…
Oricum, Carageale nu amestecă lumea Momentelor cu a pieselor sale, chiar dacă multe din Momente au fost dramatizate. Sînt zone distincte, cu tratament literar diferit, venind dintr-o intuiţie artistică, nu dintr-o solidă conştiinţă a esteticului („Atunci, Schopenhaeur al dumitale e un moftangiu…”)
Avem, apoi, nuvelele – altă lume, cu alte mijloace însufleţită şi din alte nevoi literare venind – La Hanul lui Mînjoală, O făclie…, Calul dracu’, Pastramă trufanda (care pare în-scenare a unei anecdote evreieşti).
Cu totul aparte – cele două ciudăţenii ale lui Carageale – Năpasta şi 1907…
Care-ar fi, atunci, „lumea” mitizată – de profesorul clujean, bunăoară – în care lumea de-acum să se privească şi să să se minuneze de asemănare?
În nici un caz, lumea de azi – care nu-i cuprinde doar pe literaţi – nu s-ar recunoaşte în lumea gen Belle Epoque, a berăriilor caragealene.
Atunci, „actualitatea” lui Carageale ţine de clasicismul său funciar – de puterea sa literară de a crea caractere, id est tipologii, în linia Caracterelor lui La Bruyere, şi-acelea – în prelungirea clasicismului definit de Aristotel, în Poetica. Dar toate astea s-au spus deja, şi demut deja.
Trăinicia operei caragealene e de aşa natură încît rezistă pînă şi demersurilor hagiografice, ba chiar şi ciudatelor – uneori – eforturi de a demonstra că avem, la Caragele, opera aperta. N-avem. E mai curînd o muzică, mereu aceeaşi, şi pe care ne-am obişnuit a o asculta mereu la fel. Dependenţa de Carageale e un fel de melomanie. E uşor de dovedit asta, atunci cînd asistă la un spectacol Carageale cineva nefamiliarizat cu „muzica” lui – priveşte uimit la cei reacţionînd la momente necomice în sine (numărătoarea steagurilor, curat murdar, aveţi puţintică răbdare etc).
Pare nedrept dar, fără reprezentaţii Carageale vreo cîţiva ani, „a cincea putere” dispare cum n-ar fi fost vreodată. Adică, l-a ţinut în viaţă regularitatea reluării pieselor sale şi a dramatizări Momentelor sale. Făra asta, iese din mitologia literară românească şi-şi ia locul, tăcut, alături de Hajdeu, Budai-Deleanu, Cantemir – chiar.
vasilegogea
august 11, 2012
@InimaRea
Multumesc pentru vizita si comentariu. Sunt perfect de acord cu cele spuse. Cu observatia ca, totusi, explorarea dintr-o perspectiva „curat” estetica a „lumii” lui Caragiale e departe de a se fi incheiat. Cum, de altfel, si in cazurile lui Hajdeu, Budai-Deleanu ori Cantemir (corect adaugat, eu am mai „vorbit” odata despre cei „patru C” – adica „cinici”: Cantemir, Caragiale, Creanga si Cioran).
(Imi „vizitez” mai rar blogul, din motive „tehnice”, dar nu ignor comentariile eventuale care apar. Rog, doar, putintica rabdare!)