Mofteme (X). „A cincea putere”

Posted on august 9, 2012

2



        Cele trei ediţii (începînd cu anul 1985) ale exegezei „lumii” lui Caragiale, de fiecare dată augmentată, realizată de venerabilul Profesor V. Fanache, ne oferă, în cele din urmă, o imagine „estuar” asupra operei clasicului român. Nu doar lărgirea continuă a „gurii de vărsare” a „fluviului” de semne şi simboluri din textele caragialiene este „cartografiată”, dar (începînd cu a doua ediţie) este identificată şi sursa forţei irezistibile a acestuia. Deşi manifestă în „albia” politicului, Profesorul Fanache îi vede nucleul generativ în „natura sa estetică”. Este o „despărţire” de o importanţă fundamentală de lecturile sociologizante, reducţioniste în ultimă instanţă, futil actualizante ale unei întregi epoci din posteritatea lui Caragiale. Despre această „putere caragialiană”, universitarul clujean va adăuga un întreg capitol nou în a doua ediţie a volumului său Caragiale (2002), dar se va pronunţa, mai înainte chiar, şi în studiul introductiv la ediţia de scrieri I. L. Caragiale, Politice, îngrijită de Traian Vedinaş (Dacia, 2000). Iată un fragment cu valoare paradigmatică din această exemplară identificare a temeiurilor eternităţii lui Caragiale:

         „Recunoscută sau nu, puterea caragialiană se implică în lumea noastră ca forţă a destinului, ea contează ca a cincea putere, de natură estetică (subl. mea, V.G.). Influenţa acestei puteri estetice se exercită pe căi diferite şi în forme deconcertante. Ea nu elaborează legi, nu le pune în execuţie, nu ne judecă şi nu ne comentează. Fireşte, nu ne condamnă, relevă, atîta tot, cu zîmbet ironic, imagini vii analoage cu galeria de personaje puse în circulaţie în urmă cu mai bine de un secol. Putere estetică (sensibilă, va să zică), neobişnuita putere caragialiană îşi deplînge, paradoxal, propria sa expansiune, invazia sa nestingherită în spaţiul lumii româneşti. Un fel de uimire constatată de absenţa unei rezistenţe care s-o facă să dea înapoi, să fie chiar învinsă, îi creează adevărate stări de coşmar: „Pun mîinile la ochi…”. Ciudăţenia acestei puteri constă în a fi devenit dominantă fără a fi dorit-o, aproape bucuroasă cînd un filosof indignat, un critic savant sau un cetăţean din mulţimea anonimă se întîmplă să-i strige în faţă: „Jos puterea caragialiană!”. Departe de a se încăpăţîna să se menţină deasupra, puterea caragialiană încearcă să părăsească scena istoriei, să se lepede de noi, măcar de o parte din lumea noastră. Din raţiuni obscure, îi refuzăm „demisia” şi o realegem, generaţie după generaţie, cu însufleţirea unor hipnotizaţi. Oricît am fi de bătuţi la cap, nu renunţăm la puterea caragialiană, lăsîndu-ne în „grija” sforilor cu care ea ne manipulează existenţa… Preferăm condiţia de marionete probabil dintr-un fel de lene de a fi noi înşine sau poate dintr-un fel de frică şi, ca să nu se observe laşitatea în care ne complacem, aplaudăm frenetic destinul nostru de umiliţi. În loc să răcnim „jos puterea caragialiană”, ne frecăm cu satisfacţie palmele şi, îmbujoraţi de emoţie, ne spunem unii altora: „Caragiale, alesul nostru”.”

         Aşadar, un adevărat blestem al invincibilităţii! „Aruncat” asupra lumii noastre de tipul aproape exclusiv estetic de raportare la „lupta vieţii”. Nu eroic, nu etic, nu pragmatic. Estetic. „Rezistenţa prin cultură!” Românul, ca individ (în viaţa lui particulară) dar şi ca naţiune (în acţiune istorică), mai totdeauna cînd s-a aflat în situaţia de a da „replici tari”, s-a mulţumit cu replici „frumoase”… (Cu excepţiile mai mult sau mai puţin cunoscute, dar care nu schimbă „estuarul” în… „deltă”!)

         În fond, Mitică al lui Nenea Iancu nu e altceva decît  „vărul de la oraş” al ciobanului mioritic!

_________________________________________________

(Text publicat  în revista Tribuna, nr. 238, 1-15 august, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.)

Posted in: OftalMOFTologia