Un poem de Wallace Stevens tradus şi comentat de Andrei Zanca

Posted on octombrie 24, 2012

6



Portret; tuş în peniţă

                Ploua, o ploaie rece de martie; în apropiere, un anticariat. Am intrat în penumbra însoţită de răpăitul fin al ploii de afară. Privirea a alunecat de-a lungul rafturilor oprindu-se pe un volum de culoarea castanei – Wallace Stevens*, Selected Poems. L-am deschis, sort virgilianae, şi, cum nimic nu este întâmplător, alegerea a căzut pe poemul intitulat Snow Man. Deşi îl cunoşteam din anii optzeci, poemul m-a „atins” în clipă atât de adânc, încât deodată am simţit îndemnul de a-l transpune în română, acolo pe loc la masa veche şi goală aflată în apropiere.

The Snow Man

                                                De Wallace Stevens

One must have a mind of winter
To regard the frost and the boughs
Of the pine-trees crusted with snow;

And have been cold a long time
To behold the junipers shagged with ice,
The spruces rough in the distant glitter

Of the January sun; and not to think
Of any misery in the sound of the wind,
In the sound of a few leaves,

Which is the sound of the land
Full of the same wind
That is blowing in the same bare place

For the listener, who listens in the snow,
And, nothing himself, beholds
Nothing that is not there and the nothing that is.

OMUL ZĂPEZII

                                       Versiune românescă de Andrei Zanca

                                    

trebuie să fii al iernii spre a preţui

în privire gerul şi ramurile molizilor

sub crusta lor de zăpadă

 

şi să fi fost lungă vreme cutreierat de frig

spre a zări jnepenul zburlit de gheaţă

molizii aspri-n sclipătul depărtat

 

al soarelui de ianuarie; şi să nu insinuezi

nici un soi de răstrişte în sunetul vântului

în sunetul rarelor frunze

 

ce-i sunetul meleagului

doldora de acelaşi vânt

ce şuieră peste acelaşi loc pleşuv

 

pentru cel ce ascultă, care-n zăpadă ascultă

şi însuşi, nimic nu vede

nimic, ce nu este acolo şi Nimicul care este

____________________________________

 Într-adevăr  –  acţionăm înainte de a vedea; înainte de a vedea firesc, spontan şi mai ales fără nici o încărcătură ideatică, fără de nici o prejudecată ori grilă -, ceea ce este, fără intervenţie, fără de nici un alt ghes.

 Vederea spirituală nu este în nici un caz gândire intelectuală. Este mai ales o împletire strânsă, o înrudire între vederea senzorială şi intuiţia spirituală. Însă aceasta nu se restrânge la simţul vederii: pe măsura adâncirii procesului, el se preschimbă în auz lăuntric, într-o confluenţă lăuntrică  a tuturor simţurilor, o unificare a lor, în contextul căreia pot avea loc pe rând schimbări ierarhice. Fiinţa-în-devenire în spaţiu şi timp, pare a fi un simbol al ei însăşi, adică pare a-şi avea sensul în ea însăşi. O fecundare de sine cu sens.

 Realitatea nu e nici gând, nici imaginaţie – este trăire nemijlocită. Ea, aşa-zisa, realitate, este în faţa noastră şi noi nu o vedem – nu o preţuim în actul privirii. Şi asta fiindcă suntem obsedaţi de gândurile şi aşteptările noastre, suntem prinşi în constructele noastre mentale. Creăm astfel iluzii în care credem cu toţii  –  „ nimic nu vine ori pleacă, nu se naşte ori moare”, remarca Buda. Iluzia nu presupune faptul că cele din jur nu ar fi autentice. Ele nu sunt însă astfel cum suntem înclinaţi a crede: separate dintr-un Întreg, despărţite /separate de noi, autonome, durabile. Obsesia noastră de a acorda durată fenomenelor, obsesia eternizării lor ne este fatală.

 Dacă învăţăm să vedem, fireşte că acţionăm /făptuim, însă acestea nu mai sunt decise de dorinţe şi planuri personale. Cu alte cuvinte – ratăm nenumăratele posibilităţi care ne stau la dispoziţie şi devenim obsedaţii unui punct de vedere, al unui plan (lucru valabil şi în cazul profeţiilor, care revelează o posibilitate dinspre prezentul de atunci, al rostirii profeţiei; însă „ în casa Tatălui meu sunt multe locuinţe”, adică nenumărate posibilităţi, care stau la alegerea noastră şi prin care putem schimba cursul evenimentelor, noi fiind cei care, prin gândurile noastre aflate în corelaţie cu emoţiile noastre, decidem asupra viitorului nostru posibil).

 Suntem în lume (suntem aici, fiindcă), suntem imprevizibili, deşi credem că avem totul sub control. Imboldul de a ne uşura viaţa prin invenţii de tot soiul, deseori împovărătoare, ba chiar dăunătoare este atăt de imperios, încât nimeni nu se mai gândeşte la consecinţe. Problema este mereu, nu atât cea a utilizării în spirit etic al acestor invenţii, ci mai ales cea a conştiinţei care le-a generat.

 În străduinţa noastră de a ne asigura o anume siguranţă devenim îngrozitori de nesiguri în forul nostru lăuntric. Credem că cele de care avem nevoie se află mereu în afară noastră, că trebuie să căutăm ceva altundeva, când de fapt nu avem nevoie de nici o cărare spre a ajunge în Aici, spre a conştientiza spiritul întregului, atotcuprinzător. Tocmai acest spirit trebuie aflat (prin experimentul individual): lucru care doar într-un Aici şi Acum poate fi pătruns.

Altundeva – un refugiu care nu există. El este un produs al imaginaţiei din dorinţa de protejare a eu-lui.

 Într-adevăr, trebuie să fii al iernii, spre a fi pătruns de duhul ei, spre a fi Aici.

Închipuirea, mintea să nu poarte în alte zone ori anotimpuri mai ademenitoare, mai blânde. Prezenţă, prezenţă absolută, ori mai bine zis, doar prezenţă, iată ce clamează, ce încearcă să ne insufle acest poem. O prezenţă extrem de necesară în lumea de azi în care orice am întreprinde nu suntem deplin dăruiţi actului, nu acordăm atenţie deplină făptuirii momentane. Nu suntem deplini în act.

 Într-o analogie, care se impune de la sine, în mod quasi deductiv : suntem mereu mai interesaţi să trezim atenţia, în loc să acordăm atenţie; însă, doar când suntem Aici şi Acum, (stări ce presupun deîndată dăruirea şi aplecarea, sporita băgare de seamă, într-un cuvânt, prezenţa şi atenţia nudă), abia atunci suntem liberi.

 Dacă am fi în Aici mereu, n-am vedea, ce nu ar fi Aici. Adevărul nu-l putem reţine în spirit, ca pe un bun. A fi prezent, a fi Aici, a fi în Clipă, prespun deîndată abolirea angoasei, a grijilor, a controlului, a evadării continue din faţa suferinţelor şi-a durerilor (care deţin deseori un rol trezitor, atributul de corectiv lăuntric în actul evolutiv în care suntem cu toţii antrenaţi).

A fi prezenţă deplină în Clipă înseamnă trezire. Ochi decantat în Vedere. Singularitate – mistuirea prin asumare a dualităţii.

 Absurditatea europeană perfecţionată de-a lungul secolelor: cogito, ergo sum, a pregătit epoca în care auzul este lacheul văzului, când în fond trăim cel mai intens atunci când … nu gândim: contemplând un peisaj, pe malul unei mări, pe vârful unui munte, în extazul muzicii ori al iubirii – mai ales aici, în actul iubirii.Auzul presupune nu disociere, ci unitate şi nicidecum, dictatura ochiului. Tot astfel: nesfârşirea nu poate fi decât intensivă ( nu extensivă cum se presupune îndeobşte).

 Nu atât să fi un observator imparţial (deşi acest lucru, după cum a dovedit acum şi fizica cuantică, nu este posibil), cât mai ales să realizezi că eşti un participant. Un participant activ antrenat în actul creativ, evoluţionar al fiecărei clipe. Tarkovski a înţeles acest lucru, când prin intermediul peliculei, reflexive prin însăşi lirismul ei decantat, implică în secvenţele sale magistrale „spectatorul” – care astfel încetează a mai fi doar spectator fiind direct şi spontan antrenat în actul derulării, al creaţiei.

 Şi deodată am ştiut ce m-a fascinat atât de mult la acest text: prin el Wallace Stevens, nu se manifestă doar ca un reprezentant anticipativ al spiritualităţii cotidiene, ci devine un reprezentant, un precursor al poeziei transpersonale, cum am denumit în unele eseuri demersurile poetice, tot mai reluate în poezia românescă în ultima vreme,  prin intermediul cărora se transcend limitele recluzionare ale eu-lui.

 Wallace anticipează prin experimentul său absolut individual spiritul zen, care va cuprinde arta si literatura americană în decursul secolului douăzeci, culminând cu integrarea lui fragmentară în experimentul beatnicilor americani ori prin desele lui insinuări în opera şi concepţiile lui Salinger.  

 Spiritualitate cotidiană – această sintagmă pare sa definească în mare zen-ul. El este inerent oricărui drum spiritual, fiecăruia din cei aflaţi pe Cale. O înaltă artă a vieţii. O spiritualitate care exaltă Viul; una care asumând totul, transcende totul, ori, cum am putea spune în acest context: spiritul şi această pagină sunt unul şi acelaşi lucru. Atotpătrundere.

 Tot astfel, Calea nu înseamnă a încerca să întâmpini ceva, ori să fugi de altceva – e mereu la dispoziţie, în preajmă, în noi. Ceea ce într-adevăr are valoare nu se poate „apuca” – câtă vreme aşezăm o etichetă valorică, câtă vreme rostim judecăţi, sentinţe valorice, câtă vreme facem comparaţii pe baza unei ierarhizări valorice, ratăm pacea, mulţumirea lăuntrică. Totul e să Vezi înainte de a interpreta. Asta vrea să spună şi Wallace Stevens. Şi să nu insinuezi nimic în cele din jur.

 Calea spirituală genuină nu înseamnă o îndepărtare de fiinţarea lumii, ci dimpotrivă o pătrundere în miezul ei: cel care se găseşte în acest miez este în lume, însă nu din astă lume. Acest lucru nu înseamnă înstrăinare, ci eliberare de lume.

Sacrul este de fapt starea noastră originară, normală.

 Experienţa individuală, aflarea, cum prefer să-i spun, traversează prin socializare stările ritmice de contracţie-relaxare: presarea conştiinţei ne-stabilite a fiecăruia, în forme care au fost stabilite prin acord drept acceptabile în societate. Un om e în societate, când societatea e în el. De aici necesitatea însingurării resimţită la un anume nivel individual.

 Reprezentarea simbolică, ori sensul, cum i-am mai putea zice, creează dualitate. Dorind un sens aflării, experienţei personale aşadar, înfăptuieşti o fragmentare a aflării. Lumea adevărata se află dincolo de sens şi acordare de valoare. O est-itate, s-ar putea zice, ea fiind aşa cum este.

 Nimicul zen-budist este însemnul esenţial, care deosebeşte cultura estică de cea vestică. Însă orice încercare de a-l circumscrie în concepte eşuează, el pierzându-şi astfel din adevăr şi viabilitate, mistuindu-se în umbre. Aflarea lui este posibilă graţie experienţei individuale (aşadar, nemijlocite), ori /şi ca posibil auxiliar dinspre un iniţiat  –  prin injuncţie, adică prin indicarea / denotarea unei căi posibile, printr-o imagine călăuzitoare. În rest, nimeni nu poate fi scutit de drum. În fond se poate vorbi despre un soi de auto-trezire a adevărului.

 În absenţa unui Altceva, tot-ce-este nu este. Cum să se afle pe sine tot-ce-este atunci?

Fireşte doar printr-un punct de relaţionare. Însă un punct de relaţionare aflat în afara lui nu există. Doar unul singur: cel aflat în Lăuntru. Acel : este – nu este.

 De aici urmează însă că orice parte a sinelui său este în mod necesar mai puţin decât întregul.

Şi astfel tot-ce-este, e nevoit a se divizia pe sine însuşi (polaritatea iubire-teamă). În acest fel există două lucruri: este Acesta şi Acela (existând concomitent) şi Ceva ce nu este nici unul din ele, aşadar trei elemente: ceva ce trebuie să existe ca cele două, Aici-ul şi Acolo-ul să poată la rândul lor exista.

 Acesta pare a fi Nimicul, care le conţine pe toate. Un câmp vibrând de o energie necunoscută, fertilă, iar noi nu ne aflăm în acest cămp, suntem câmpul.

 Marea poezie conţine întotdeauna un element transcendent, spre a aminti doar marea poezie anonimă tibetană, chineză, japoneză, din care se desprinde un fin fluid metafizic – un fenomen pe care îl putem raporta însă şi la experienţa noastră de viaţă. Însă „valorile” de azi nu se bazează pe intuiţie, pe percepţia lăuntrică a sublimului, ci se focalizează asupra personalităţii şi asupra lumii.

 Viaţa noastră – exact în această clipă -, are valoare tocmai prin caracterul ei efemer, prin irepetabilitatea clipelor ei constitutive – bucurie striată de durere, desigur. Însă lumea încearcă să reţină tocmai efemerul, şi asta spre a potoli cumva o anume durere.

 Dacă privim pe verticală arta şi cultura de-a lungul mileniilor, rămân mereu actuale muzica şi poezia genuină, nu-i aşa, aura poetică care învăluie marile opere de artă: în  ele vibrează şi azi iubirea şi suflul sacru, de intensitatea cărora au fost pătrunşi cei de atunci; şi sunt actuale şi fiindcă nu luptă împotriva timpului.

 Superficial şi sacru – iată o sintagmă care poate defini în mare valurile ciclice ale istoriei, o alăturare noţională definitorie pentru timpul pe care-l trăim.

 Dincolo de rostirea textuală exemplară se intuieşte mereu o aură inefabilă, dinspre care vibrează o fiinţă, la care gândul şi inima sunt la unison, şi care conferă rostirii (mereu limitate, mereu insuficiente şi recluzionare), o  „nelimitare”, care ne înlesneşte accesul în zonele nerostitoare prin empatie şi compasiune; iar compasiunea este forţa care ţine această lume în cumpănă.

______________________________________

* Vezi o biografie a poetului american aici: http://www.poetryfoundation.org/bio/wallace-stevens .