„Dispariţia lui Ion Popescu”. O proză de Bedros Horasangian

Posted on octombrie 28, 2012

8



       

                Dispariţia lui Ion Popescu

  

                                         

Îi mergea prost. Dar el era încrezător că o să fie bine. De ce să nu fie bine? Ai toate motivele să nu fie aşa. El mereu are fel de fel de semne rău prevestitoare. Cum să nu fi dat peste cap? Şi dacă nu te dai peste cap, ce?

Ion Popescu.

Lumea îi spunea Ionică.

Alţii îi spun Ionel.

Ionuţ, doar mama, săraca.

Mereu îl sună de pe fix pe mobil, de cînd cu telefoanele astea, ehe, poate lumea să comunice. Că de ce nu vine el, Ionuţ, mai des pe la ea, la Berca, judeţul Buzău. Ba mai scrie şi scrisori, se vede că e de modă veche. Tata n-a murit, dar bea prea mult. Uff, şi cu băutura asta, abia i-au scos limba din gît ultima dată. Altfel, om gospodar, mai suduie cînd nu trebuie, dar un munte de om. Voinici sunt toţi ai lui din familie. Românii? Un popor de oameni zdraveni. A început şi el să meargă la o sală de fitness. Mama scrie cu pixul. N-are multă carte, doar liceul, dar scrie, are un scris frumos, ordonat, s-a măritat de tînără, munceşte de la 16 ani, acum lucrează doar la primărie. Cu un soţ şofer, se descurcă. De ce să nu scrie, nu e atît de bătrînă, pe cum s-ar zice, dar la ţară la ei e mai altfel decît la oraş.

Dacă nu scrie, dă telefon. La ei în sat au unii şi telefon, şi fax, şi antenă parabolică pentru satelit, ba la Primărie au şi internet. O să pună şi la şcoală. Comună bogată, zonă petrolieră, vulcani noroioşi la doi paşi, Pîclele Mici, drumul e bun, a fost şi Elena Udrea, vii, dealuri şi livezi, mai vin şi turişti, ţuica e de prună la ei, păi ce, păi nu-i e bine?

Ei şi, da, el e de la ţară, şi ce dacă?

Cine nu e de la ţară? Mare scofală să fii de la ţară.Dacă nu eşti, atunci oi fi ungur. Sau evreu. Sau ţigan. Şi ăştia pot să fie de la ţară. Mediu rural, părinţi ţărani. Acum le zice altfel. Agricultori. Cică. Nu spune mai nimic vorba asta. Ha, mare scofală. Adică născut, crescut şi trăit la sat, cum ar veni, şi nu la oraş. Buletinul nu spune mare lucru. Locul şi anul naşterii, numele şi prenumele, adresa exactă şi data eliberării. Acum au unii card de identitate. Fără cod numeric nu mai faci nimic. Şi chestie d-aia pentru vot. Carte de alegător. Nimeni nu ştie pe unde s-o ţină. Bani aruncaţi în vînt. Ca şi parcul din capătul satului. Se adună trei babe ca să mănînce seminţe. Pe bani europeni. Una n-are bărbat, alta dinţi. Şi rîd de se prăpădesc. Primarul a promis că poate s-o face şi un bazin de înot. Actele astea noi sunt valabile pe atîţia ani că te plictiseşti să mai şi trăieşti.

La sat e mai altfel decît la oraș. Sau era. Nu mai e nevoie nici de paşaport de cînd cu Uniunea Europeană. Adică să n-ai apă curentă în casă, privata e în fundul curţii – fratele cel mare cînd era el mic a zgîriat cu un cui un WC mare care mai există şi azi cînd merge pe la părinţii rămaşi acasă. De fondurile europene s-a auzit şi pe la ei, dar cum dracu să pui mîna pe ele. Tot ăia de la Buzău şi Bucureşti se descurcă mai bine şi le descurcă mai tare pînă le încurcă rău. Mai zi ceva?

Adică el, Ion Popescu unde e?

N-are încă o casă a lui. Dar are colțul lui, pat, dulap, masă, scaun,cuier, un televizor mic. Stă cu chirie. În funcţie de venituri, mai în centru, mai la margine de Ploieşti, depinde cum e cererea şi oferta. Viaţa în capitalism e alta decît în socialism.

El, Ion Popescu, nu a apucat decît capitalismul. La revoluţie, cînd tata lu aia blondă cu picioare lungi, care a sudat porţile de la Uzinele 1 Mai să nu se ducă lumea la răscoală el, avea doar 5 ani. Au trecut anii, dar tot superstiţios a rămas. Să-ţi treacă pisica neagră prin faţă sau să-ţi bată, un ochi, e de rău. Îi plăcea să se joace prin ogradă cu păsările, aveau şi porc, iar tuşa Niculina, sora mamei de-i venea şi naşă,avea şi un cal, două vaci şi nişte oi. Responsabilă de alimentară. Ehe, nu era de colo, Dincolo. Dar şi ei aveau un gard de tablă zincată, nu se ştie de unde adusă de unchiul Vasile. Tata lui Ion Popescu a dat pe el zece saci de ciment. Şi apoi era foarte mîndru de gardul lui din tablă de doi milimetri. Marfă serioasă, împrejmuire de cetate, ce mai, nu puteai să-l îndoi nici cu ciocanul. Odată, cînd s-au îmbătat bărbaţii la un chef, au făcut încercare, concurs. Care poate să răzbată tabla. Tare de tot concursul, veselie mare. Se auzea în tot satul zgomotul şi bubuiturile cînd dădeau cu ciocanul. Rîdeau de nu mai puteau.Şi cîinii după ei, lătrau de mama focului. Hărmălaie mare. Gardul, nimic, tabla a rezistat. S-a auzit  isprava asta de pomină în tot judeţul, nu doar în comuna lor. Şoferii şi tractoriştii duc vorba iute, nu doar muierile.

Asta e.  Cînd a venit miliţianul Pandele Victor, zis Cercel, să cerceteze ce s-a întîmplat s-a lăsat cu un avertisment. Şi bodogăneală. Şi atît. Şi evident că a fost omenit şi el, şi s-a lasat cu ceva băutură.

Cine-i om, om o să moară, oamenii nu sunt răi pe la noi. Săracu popa Stamate. A murit cu zile, Dumnezeu să-l odihnească.

Nu era chiar rău la ţară. Trăiau şi ei. Şi el, Ion Popescu pe lîngă ei. Profesionala a făcut-o la Ploieşti, liceul l-a terminat tot acolo. Sfinţii Petru şi Pavel, aşa a fost şi i-a rămas numele. La Petrol şi Gaze n-a intrat că nu prea le avea pe astea cu matematica. De unde matematică dacă ai crescut la ţară, şi meditator, draci, laci, nu-şi mai bate acum capul. Are un serviciu bun, la cadastru. Cînd se uită pe fereastră vede un salcîm mare. Aveau şi ei unul în spatele casei. În față, regina nopții și crizanteme.E frumos primăvara pe la ei. Chiar dacă mă-sa a vrut să-l dea la Breaza. Şcoală cu dichis. De viitor pentru absolvenţi. L-au respins la vizita medicală. Poate era bine, poate nu, nu ştie nimeni cum vine socoteala cu binele sau răul. Anii trec, el e încă neînsurat.Stă cu chirie. Mare, dar are unde să doarmă. Şi acces la baie şi bucătărie. Doamna Elisabeta mai are o cameră de închiriat. E curat, nimic de zis. Stă la etajul unu, e bine, pentru că blocul din Strada Patrice Lumumba este fără lift. Dar are televizor. Mic, dar are. Color.

El e mulţumit, aşa, în general. Dar prea multe semne rele.

La oraş ai doar salariu şi atît.

Vrei ca viaţa ta să fie frumoasă. Meri înfloriţi peste tot. Şi plină de bucurii. Ai reuşit să înscri copilul la grădiniţă. E foarte simplu să te bucuri din orice. Să te bucuri de o zi cu soare, să zicem, de cîteva frunze îngălbenite căzute pe capota unui automobil ( dacă e toamnă), de un boboc de trandafir rămas prin minune netăiat pe un boschet de pe aleea blocului unde locuieşti (dacă e primăvară) şi nu s-a oprit livrarea gazelor. Sau dacă vreţi, aşa, doar ca exemplu, de zîmbetul neaşteptat-complice al unei tinere pe care ai surprins-o cum îşi aranjează pantalonii pe talie.  Ştiţi mişcarea, hop-ţop, foarte rapid, stînga-dreapta şi gata, păi nu e de zîmbit? Şi ea să dea din umeri şi să zică, “Mă iertaţi, ce era să fac, am slăbit, …”

Ai putea să descoperi într-o bună dimineaţă că îţi este indiferent cine cîştigă alegerile în Statele Unite, Ronald Reagan sau Obama. Nu mă puneţi imediat la punct că Reagan e deja decedat şi pe candidatul nu ştiu care al nu ştiu cărui partid din USA îl cheamă nu ştiu cum. Detaliile şi realitatea intrinsecă – hm, nu ne place cuvîntul îl schimbăm! – nu-au-nici-o-importanţă. Am avea un milion de motive ca să ne bucurăm de fiecare zi, oră, minut, secundă. Dacă mîncăm ecologic şi Bio, fără sare, fără exces de dulciuri şi paste făinoase, dacă respectăm piramida lui Atkins şi terapia antistres a lui Messi – Alergi şi dai gol! – totul ar putea fi minunat. Nu mai înşir o lungă, variată şi infinită listă de motive, pretexte şi posibile întîmplări-imagini-sunete care ar putea să ne îmbunătăţească viaţa.Adică să o facă mai frumoasă, sau cum vreţi dumneavostră s-o numiţi.

Ideea ar fi nu doar să trăim bine, ci şi frumos.

Pe cît posibil. E aşa greu?

Dar este aşa ceva posibil?

Evident nu.

De ce?

O să mă explic. Şi foarte pe scurt.

Cam aşa gîndea şi Ion Popescu. Tîmpit nu e, lumea îl consideră cam moale. Lui nu-i pasă, nu vrea nimic, doar să trăiacă.

Dar poţi?

Cum să nu te enervezi la tot pasul.

Îţi ies în cale fel de fel oameni.

Botoşi.

Ăia de le plouă în gură mereu.Au mîncat toată viaţa lămîi. Se uită la tine de parcă ai fi tata lui Rîmaru. Un criminal în serie pentru cei care nu citeau pe vremuri revista miliţiei. Acum apare despre el o carte în Anglia. Ce tare! Pe editoare o cheamă Ramona. Wow, exciting, să vadă şi toţi englezii că şi românii nu se lasă mai prejos decît ei. Dacă tot suntem în Europa Unită să ne cunoştem mai bine tradiţiile, valorile şi oamenii de ispravă.

Păi nu?

Apoi dai peste scandalagii. Ion Popescu este un om liniştit. Ba mai joacă şi la Loto cînd e în bani. El nici măcar nu bea.

Şi-l indispun şi oamenii urîţi.

Urîţi, urîţi de tot felul, ce mai. Te sui în autobuz şi cobori în centru staţia de lîngă restaurantul Berbec şi ce auzi prin maşină te iei cu mîinle de cap. Îţi strică ziua de dimineaţă. Nu e de repetat, mai mare ruşinea.

Şi nu sunt nici măcar suporterii de la “Petrolul”.

Sau ţi se pot întîmpla treburi ciudate. Eşti obligat să ai parte de situaţii neobişnuite.

Şi asta pentru ce? Dăm vina pe extratereştri sau OZN-uri? Ufologie se numeşte ştiinţa, sau ce-o fi, care se ocupă ce chestii din astea mai tra-la-la. De la televizor afli multe. Bătrînii la ţară ascultau ce zicea părintele din Biblie. Acum se uită la televizor.Şi părintele se uită la televizor.

Ca să fii nemulţumit, uite aşa, parcă se mobilizează toată lumea. Să-ţi facă în ciudă, na, de ce să fii tu vesel şi bine dispus şi ei nu. Şi nu, nu din cauza băuturii.

Să nu te bucuri de nimic şi de nimeni.

Mai este asta viaţă? Evident nu!

Ion Popescu suportă toate astea din ce în ce mai greu. Dar nici nu poate accepta ca alţii să decidă cum vrea el să trăiască.

E treaba lui. E clar?

Dacă nu e, ar putea fi.

E nemulţumit cînd el ar vrea mereu să fie un om bucuros şi vesel.

Dar îţi iese în cale.

O pisică neagră.

Un pitic obraznic care mai şi scuipă pe deasupra.

 Un cerşetor agresiv care te omoară cu zile că are mama la spital şi copiii n-au ce să mănînce. Te dai jos din maşină dar ţi-a stricat ziua.

Un om al străzii care pute de te înnebuneşte. La ţară nu sunt oameni ai străzii. Orice sărman se aciuieşte undeva.

Nu se mai poate trăi aşa. Ion Popescu este pe zi ce trece mai revoltat şi nefericit. El nu vrea să fie aşa, dar nu mai e vesel şi bucuros de viaţă cum era. Pînă şi iubita lui Gabriela, casieriţă la CORA, l-a lăsat că nu mai suporta poveştile astea ale lui. Altfel îi plăcea de Ion Popescu. Urmau să meargă împreună să vadă vulcanii noroioşi de la Pîclele şi conacul Bellu de la Urlaţi. Ea era din Urlaţi nu fusese niciodată la vulcanii noroioşi, el, Ion Popescu din Pîclele Mici nu apucase să vadă conacul lui Bellu de la Urlaţi.

Dar se plăceau. Şi n-a fost să mai fie.

Cum aşa? Uite aşa. Nu s-au mai văzut de cînd el a devenit ca şi ceilalţi.

Veşnic nemulţumit şi nefericit.

Ai toate motivele. Un grup de elevi fac bancuri şi glume proaste, un june lăţos  miroase îngrozitor a parfum deodorant şi usturoi, două cucoane vorbesc în neştire la telefoane mobile,

“Fato, tu unde eşti? Eu sunt în autobuz…cobor la Bulevard…Nu se aude bine? Bine, te sun cum cobor, pupici!”

Ai motive să ieşi din casă? Ce motive să ai ca să mai ieşi din casă dacă ai atîtea motive ca orice individ ieşit în cale să îţi taie cheful de viaţă şi bucuria de a trăi.

Nu ar prea fi.

Şi nu a mai ieşit în oraş.

Şi n-a mai ieşit şi gata.

Şi nimeni nu mai ştie ce s-a întîmplat cu el.

Ion Popescu. Ploieşti. România.

                                                                                                  Bedros HORASANGIAN

______________________________________

Sursa foto: http://www.tabu.ro/etichete/bedros-horasangian/ .