Vă propun un prozator: Viorel Dădulescu

        Dacă ar fi să-l ataşez unei generaţii, cred că pe Viorel Dădulescu ar trebui să-l aşez undeva între nouăzecişti şi douămiişti. Nefiind integrat, însă, nici unora, nici celorlaţi.  Un singuratic. Încă unul dintre acei autori, poeţi sau prozatori, care locuiesc discret în spaţiul literar al unui mare (relativ) oraş, cunoscut şi acceptat firesc în mediile literare şi despre care  se află aproape întîmplător, cu o vagă surprindere, că scrie.  Comite!   De formaţie politehnistă dar cu un lung stagiu în redacţiile unor publicaţii clujene (săptămînalul Informaţia de Cluj, revista de cultură Verso, în prezent redactor  la cotidianul Făclia), prietenul meu Viorel plimbă prin urbe nişte ochelari cu un număr enorm de dioptrii (m-am întrebat adesea cum face faţă atîtea ore zilnic în faţa monitorului calculatorului!) şi numai Dumnezeu ştie ce vede el şi noi nu vedem! Uneori, în marea lui generozitate Dumnezeu îi şopteşte doar lui, la ureche, ce vede. Atunci Viorel Dădulescu scrie. Scrie proză scurtă, fără inhibiţii şi fără efort dar şi fără grabă, consemnînd în pagină, cu tandreţe, frînturi de umanitate, clipe de viaţă, creionînd portrete de personaje fantasmagorice, mixînd în doze mici elemente de fantastic cu atribute ale realului, rezultatul fiind o atmosferă încărcată de o magie specială, înrudită cu atmosfera din Pahar-ul poeziei lui Ion Mureşan. Nu sunt greu de recunoscut şi modele narative celebre în aceste texte sărace ale prozatorului clujean.

          A mai publicat texte de proză în Tribuna şi Verso. Este selectat de Ovidiu Pecican în Antologia prozei scurte transilvane actuale. Cu bucuria prieteniei care ne leagă de mai bine de zece ani, îi public şi aici un asemenea text. Poate se va mobiliza un pic şi ne va oferi, în cele din urmă, volumul pe care toţi prietenii îl aşteaptă. (V.G.)

                                          Un om foarte ciudat

… şi i-am zis:

– Salut, Ioane! Ce mai faci dom’ne, că nu te-am mai văzut de-un car de vreme. Mai bei o bere? Stai, că dau eu tura asta. Da’ cum de-ai apărut pe aici, că nu te-am mai văzut prin zonă? Pe frate-tău? Mă, i-am zis, nici nu ştiam că ai un frate. Păi, dacă vine aici, mai stai, nu? Hai noroc…. Dă-mi şi mie o ţigară, că ăştia n-au la bar şi mi-e lene să mai caut pe undeva la ora asta. Naiba ştie unde mai e deschis, parcă au înebunit toţi de închid pe la opt… Fii atent, uită-te un pic la tipu ăla de la capătul mesei din stînga. Îl vezi? Da măi, pe ăla. Ăla care nu-i nici înalt, da’ nici scund. De fapt, îi cam nicicum, aşa-i?. N-are nimic care să te facă să-l ţii minte. Are, aşa, o figură anostă, un tip obişnuit, cărunt, trecut de cin’zeci, nu-l prea bagi în seamă. Naiba ştie pe unde l-am întâlnit prima dată, pe aici pe undeva, cred. Uite, acuma parcă îmi aduc aminte… cred că s-a nimerit să stăm împreună odată la masă, fix aici, nu stau nici eu întotdeauna singur, am mai schimbat vreo două vorbe, aşa, chestii aiurea, de una, de alta, ştii cum se întâmplă… parcă era ceva meci la televizor, habar n-am care, în fine, n-are importanţă… Oricum, chestia a fost de vre-un an – doi… Şi pe urmă ne-am mai întâlnit pe aici prin cartier, ţin minte că l-am mai văzut la o coadă la pâine… da, la coadă, atunci băgau pâine caldă de casă, şi chiar aştepta lumea la coadă, acuma de unde să mai iei pâine de casă?… am vorbit şi atunci nu ştiu ce, cert e că după aia ne tot salutam. Foarte politicos, omul. Vă salut cu respect, chestii din astea… Stai, ai răbdare, că o scurtez… Ce, te grăbeşti? Oricum, n-a venit frate-tău. Aşa… şi cum îţi spun, omul meu era foarte politicos, da’ şi eu la fel, şi ne tot salutam când ne vedeam, mai şi schimbam câte o vorbă, pe drum, prin staţie, pe terasă la bere, pe unde o fi fost. Asta, până odată. Stătea pe aici pe undeva la o masă, şi când am trecut pe lîngă el am zis – normal -, bună seara.  El, nimic… Nu, mă, sigur nu. S-a uitat la mine, direct la mine, e clar că m-a văzut… Păi, sigur că m-am gândit că ceva nu-i în regulă. Mi-am zis că o fi avut omul ceva în plus la bord, în fine, n-am dat multă atenţie… M-am aşezat în altă parte – ce naiba să fi povestit cu el dacă era mangă? – şi cu asta basta. Asta a fost prima dată. Da’ pe urmă figura s-a repetat. Când stătea de vorbă cu mine, când nu mă băga în seamă. Nu, mă, nu l-am confundat, ce-ţi veni? Ce, dacă vii tu la mine la masă te confund cu altu’?  Mai bem o bere? Lasă, că dau eu, dai tu data viitoare. Chestia e că omul începuse să mă amuze. Cînd îl vedeam, puneam, aşa, un pariu, vorbim azi, nu vorbim… Mă rog, uneori saluta el primul… da, da, tot vă salut cu respect, asta-i vorba lui…  uneori salutam eu, uneori îmi răspundea, alteori nu. Da’ tot nu i-am dat prea multă atenţie… adică ce?, până la urmă e un tip din cartier, doar n-o să fiu amic cu toţi. Da’ chestia îi că l-am ţinut minte. Mi se părea aşa, un ciudat. Şi, cum ţi-am spus, omul nu mă deranja, chiar mă amuza. A, te amuză şi pe tine? Stai aşa, să vezi. Nu mă deranja, nu mă deranja, până odată. Măi Ioane, era plin peste tot. Acuma ce era să fac? Iar era meci şi zbierau toţi de nu te puteai înţelege om cu persoană, lângă omul meu mai era un pic de loc la masă, aşa că am luat un scaun de undeva şi l-am întrebat şi eu, cum se întreabă, aşa de formă, dacă pot sta acolo. Sigur, zice el, e în regulă – m-am gîndit – încă ştie câte prune are-n traistă, aşa că i-am spus mersi, m-am aşezat, şi p-ormă l-am întrebat dracu’ ştie ce, ceva aşa, de complezenţă, ce mai face sau cum îi merge la serviciu. Da, da, îmi spusese odată unde lucrează, e ceva pe la RATUC, parcă…  Hai, mă Ioane, sigur că ştiu unde lucrezi, ţi-am spus că mă interesez să aflu ceva ca lumea pentru tine, n-am uitat… Mă, şi numa’ce-l aud că zice, da’ de când ne cunoaştem noi de mă întrebaţi de servici, domnu’? Era, totuşi, politicos, da’ ştii, avea un ton… În prima secundă nici n-am priceput ce vrea să zică, am luat-o ad literam, ca sa zic aşa, şi m-am gândit ca boul de câtă vreme îl cunosc. Dar asta a durat aşa, numai o secundă, că avea tonul ăla… şi se şi uita la mine, aşa, cumva, de parcă era clar că nu ne-am mai întîlnit veci pururi, amin. Măi, m-am blocat. Nici măcar n-am avut replică, şi nici nu mai ţin minte ce-am bâiguit, eram ultra-jenat, se uitau toţi ăia de la masă la mine de parcă aş fi fost tîmpit de tot sau beat de ar fi trebuit să mă adune de pe jos în clipa următoare… Atâta doar că omul meu se uita la mine, aşa, foarte senin, că altfel îi ziceam ceva nasol, să nu stea cu basca-n cap în faţa mea… nu mă, nu poartă bască, umblă cu şapcă tot timpul, neagră sau maro… în fine, dă-o în mă-sa de şapcă, m-am simţit penibil de tot atunci. Da’ aşa era de senin, că o clipă aproape că am crezut că am făcut o gafă. Mă rog, n-ar fi fost prima dată. Cu meseria asta, în care tot cunosc oameni zi de zi, de la miliţieni – mă rog – poliţişti, la bancheri, politicieni şi la delincvenţi… aşa-i, aşa-i, ai dreptate, îs la fel, îs toţi o apă ş-un pământ…  pînă la urmă-i normal să-i mai şi uit. Acuma, fie vorba între noi, mi se întîmplă tot mai des să uit cum arată unii şi să nu-i salut. Oameni pe care îi cunoşteam – sau cel puţin aşa susţin ei or, mai degrabă, ele. Da, măi, tot felul de cucoane, de prietene a lu’ maica-mea, care îi spun iarăşi nu m-a salutat fiu-tău pe drum, iar mama îmi reproşează, iar te-ai îmbătat, cum nu?, lasă nu-mi povesti mie, uite ieri tanti Vichi mi-a zis că nu i-ai dat bună ziua, şi era chiar pe strada cu blocul tău, cum e posibil să nu vezi oamenii pe stradă?, iar te-ai dus băut acasă, nu ştiu cum de te mai suportă fata aia, să  fi fost în locul ei te lăsam dracului de mult, cum care tanti Vichi?, hai nu mai fă pe prostul, tanti Vichi, colega mea de la Miniera, am stat patru ani în acelaşi birou până s-a mutat la facturare. În fine, îţi dai seama, nu m-ar crede nicicum că n-o mai ştiu pe tanti Vichi sau pe tanti Cati sau pe oricare altă tanti cu care a fost colegă de serviciu, în mintea ei am rămas cumva tot ăla micu’ care salută cuminte cu sărut-mâna orice tanti. Acuma degeaba i-aş mai spune că nici atunci nu le ştiam pe tantile alea, că le ziceam sărut-mâna doar fiindcă îmi atrăgea ea atenţia – cel mai des mă scutura de mână – le salutam aşa, automat. Mai daţi-ne o bere domnişoară, vă rog. Hai, măi, şi ce dacă-i a treia? Ioane, ţi-am mai zis că şi medicii spun că fiecare om trebe să bea măcar doi litri de lichid pe zi, or noi, cu asta, a treia, sîntem doar la un litru jumate. Nu-ţi fă treabă, plătesc eu, ce naiba… Deci, le salutam aşa, că eram, cum să zic? – ca dresat: cum simţeam o scuturătură cum ziceam sărut-mâna, reacţionam ca şi câinii lui Pvalov, dar cum să îi explic mamei aşa ceva, oricum n-are nici un rost, că nu m-ar crede. Să fiu al naibii că, de groază ca să n-o mai aud, vreo două-trei zile după o chestie din asta îi salutam buimac pe stradă pe toţi şi pe toate care îmi păreau că au o figură cât de cât cunoscută. Când zăream o faţă care-mi dădea de bănuit, îmi scormoneam prin minte căutând să-mi amintesc dacă nu cumva mutra aia grăsulie îi aparţinea lui nenea Gelu, or dacă roşcata aia rujată nu era tanti Neli. Bineînţeles că mă înşelam de fiecare dată: or se uitau şui la mine or, în cel mai bun caz, mă alegeam cu câte un zîmbet îngăduitor sau cu un bună ziua din colţul gurii, şi asta tot dura până când mă enervam şi îi dădeam în mă-sa pe toţi nenii şi pe toate tantile şi nu mai salutam aiurea pe nimeni. Evident, nu trecea multă vreme şi iar nimeream pe drum peste una dintre tantile care o cunoşteau pe mama… Hai că am luat-o pe după pruni. Îţi mai iau o ţigară, bine? Da’ de cînd ai trecut pe Kent? Hai mă Ioane, mai las-o, că tot cu Viceroy te ştiu… Aşa, şi după ce-mi face tipu’ figura asta am devenit mult mai circumspect. Circumspect, pe dracu’. Adevăru’ îi că dacă ne întâlneam cumva, pe undeva, nici vorbă să-l mai salut or alte alea, dimpotrivă, mă uitam prin el, aşa, sfidător, ca să-şi dea seama că s-a purtat ca un căcat. Da’ el – nimic. Era fix ca înainte: politicos, va salut cu respect, alea – alea. Oricum, pe urmă l-am evitat. Da, aşa-i, sigur că ceva – ceva nu era în regulă. Am băgat şi eu de seamă. Da’, nu  ştiam ce. Oricât ai fi de beat, dar chestii de astea nu se fac. Mai bine nu saluţi omu’, nu stai niciodată de vorbă cu el, decât să fii măgar. Da’ într-o zi, toamna asta, când mergeam spre casă, am dat de el. Adică, vorbă să fie – de el. Numai ce aud vă salut cu respect şi când mă uit nu-mi dau seama care a zis, ăla cu şapca maro sau ăla cu şapca neagră. În rest erau identici. Identici şi la fel, sa mă trăznească dacă te mint. Măi Ioane, şi mişcările erau la fel – mergeau unul lângă celălalt, aşa, cu grijă, de parcă ar fi păşit pe gheaţă – şi chiar şi hainele de pe ei erau la fel: pantaloni negri şi scurte bleu-marin închis. Tot, tot era la fel, şi păru’ cărunt, şi figura aia anostă, obişnuită, de tip trecut de cin’zeci, pe care nu-l prea bagi în seamă. Sigur că sunt gemeni, gemeni monozigotaţi parcă aşa li se zice, nu? Da’ nu-i poţi întâlni prea des, tu câţi ai văzut pînă acuma? Hai noroc. Mai luăm una, ca să ajungem la ăia doi litri regulamentari, că avem timp până apare frate-tău, aşa-i?… Ce cursă, mă? Hai mă Ioane, fii serios, ce cursă să pierzi, cât dracu ai băut pînă acuma, de aici faci doi paşi pînă acasă, stai liniştit, vin io cu tine dacă nu găseşti singur drumu…

Mă, şi numa’ ce-l aud:  Nu cred că Ion mai vine. Îl aştept de vreo  trei ore, cine ştie ce s-a întâmplat iarăşi… Văd că sunteţi prieteni şi pot să-ţi spun… Probabil că iar s-a certat cu nevastă-sa şi i-a făcut aia scandal că să nu plece de acasă. Aşa e el, bleg cât îl ştii de mare, în loc s-o lase dracului sau să-i tragă una când o apucă să-i facă circ, stă cu ea să-l toace la cap. Aia nu mă suportă, de asta nici nu mă duc la ei. Acum chiar trebuie să plec, că altfel pierd şi ultima cursă de Răscruci.

L-am privit cum ieşea pe uşă şi chiar şi din spate arăta exact ca Ion. Să mă trăsnească dacă te mint, dar se şi mişca la fel – îl ştii pe Ion cum merge, aşa, uşor adus de un umăr într-o parte, de parcă ar purta tot timpul cu el o povară –  şi chiar şi hainele îi erau cam la fel:  nişte blugi, o cămaşă în carouri şi geacă maro de piele. Mai bem o bere, da? Lasă, tu dai data viitoare.

                                                                                            ( Viorel Dădulescu )

Etichetat: douamiisti, Ion Muresan, nouazecisti, Ovidiu Pecican, proza, Tribuna, Verso, Viorel Dadulescu

Posted in: Pavilionul de oaspeţi