Mihai Sin – 7o! O viaţă la marginea ierarhiilor

Posted on noiembrie 5, 2012

10



       Mihai Sin împlineşte azi şaptezeci de ani de viaţă! Îmi e aproape cu neputinţă să măsor, cu puţinul realizat de mine de la debutul meu în revista Vatra, „creditat” de tînărul redactor Mihai Sin, plinul acumulat, în durata inexorabilă a timpului şi sub „apăsarea” aproape continuă a timpurilor, de acest mare prozator român contemporan. Şi totuşi, nu se poate să nu constat că destinul de scriitor al lui Mihai Sin e departe de a fi primit „rama” adecvată. Îi doresc ca Dumnezeu să-i pună „ramă” vieţii sale (cît de discretă, Doamne! după şaptezeci de ani abia dacă poţi găsi o bibliografie, vreun exemplar din cărţile sale, ca să nu mai spun de niscaiva fotografii!) cel puţin cu aceeaşi încetineală cu care opera sa e „înrămată” de istoria literaturii române! Mihai Sin ştie (dar şi suportă stoic consecinţele acestei cunoaşteri) că marile „mize” se cîştigă „aşteptînd”… La marginea sau chiar în afara ierarhiilor.  Avînd ca reşedinţă doar propriile teme şi obsesii.

       Sunt bucuros să-i am alături de mine şi să-i spunem împreună La Mulţi Ani!  acestui semeţ bărbat, asemenea munţilor de la poalele cărora a plecat, pe prietenii noştri vechi,  Virgil Raţiu şi Bedros Horasangian.

OPERA

Aşteptând în linişte, povestiri,  1973; Viaţa la o margine de şosea, roman,  1975; Bate şi ţi se va deschide, roman, 1978 (reed. 1991); Terasa, povestiri, 1979; Ierarhii, roman,  1981 (ed., II, 1991); Cestiuni secundare, chestiuni principale, publicistică,  1983; Schimbarea la faţă, roman,  1985 (reed. 1990); Rame şi destin, proză scurtă, 1989; Quo vadis, Domine?, roman, I,  1993; II, Reşedinţa, 1996; Marea miză: teme şi obsesii ale romancierului român contemporan, 2003 (red. 2008).

Virgil Raţiu:

       Dacă a urmărit cineva şi urmăreşte presa de cultură şi de literatură din ultimii cinci ani (iubesc la nebunie această determinare temporală!), de numele prozatorului Mihai Sin nu o să dea. Abia dacă roteşti clepsidra către sfârşitul mileniului doi şi începutul mileniului trei, mai întâlneşti pe aici, pe colo, numele Mihai Sin.

În ultimul deceniu al secolului XX au mişcat multe ape ce „l-au marcat” pe Mihai Sin, însă marcarea de care vorbesc a ars ca o făclie în mijlocul unor grupuri de bazine imense care absorb produsele unei rafinării. Prin anii 1993, 1996 flăcări mari deja ardeau peste volumele publicate de Mihai Sin, părţi din romanul Quo vadis, Domine (vol. I), respectiv, Quo vadis, Domine. Reşedinţa (vol.II). După întreg acest incendiu, Mihai Sin abia în 2003 publică volumul de eseuri despre obsesii ale romancierului român contemporan, Marea miză. Această carte însă demonstrează că în gândirea, programul şi opiniile autorului nu s-a schimbat nimic din avertismentele literare cu care Mihai Sin ne-a obişnuit: a debutat cu povestiri, Aşteptând în linişte, Cluj, 1973, şi a continuat cu romane remarcabile. Romanele nu le enumăr aici, cine nu le-a citit la vremea lor, nu are decât să le recitească pentru a descoperi romancierul contemporan român din a doua parte a secolului XX. În treacăt, amintesc aici doar romanul Ierarhii (1981), o carte majoră care demonstrează că problematica românească în roman era contemporaneitatea prin rezistenţă, nu „recuperarea” în mod obsesiv a „obsedantului deceniu”, cum aflăm la Marin Preda, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Ion Lăncrănjan etc.

Mihai Sin, ca redactor pentru proză la revista Vatra a fost singurul care a înţeles că în „turaţiile” din acele momente, numite generaţia ´60, generaţia ´70, îşi făcea loc şi generaţia ´80. Pe la revista Vatra au trecut toţi bunii optzecişti. Cum nu suport clasificările literare de acest gen, cu siguranţă este vorba de o pleiadă de prozatori. Nici termenul pleiadă nu-mi place! În sfârşit.  Mai trebuie să spun că din 1983 Mihai Sin a fost prezent la Bistriţa mai întâi la Zilele Liviu Rebreanu, cu trei ediţii de marcă, foarte importante pentru proza scurtă românescă, cu concurs de proză, şi apoi, în continuare, la Saloanele Liviu Rebreanu, până în 1988. Pe urmă, după 1990, „apele” au fost depărţite. Şi au fost tulburate.

Mihai Sin este singurul prozator din generaţia lui (ce termen!) care a rămas prozator. Mulţi din perioada lui s-au pierdut. Dar despre asta, despre pierderi, nu mai vorbeşte nimeni. Se datorează criticului şi prietenului său Alex Ştefănerscu, pe atunci redactor la România literară, faptul că romanul său Quo vadis, Domine (este adevărat, apărut în două volume la ani distanţă între ele, ceea ce a agravat şi mai mult „tonul receptării” din partea criticii), a fost interpretat ca un roman propagandisctic despre fostul Serviciu de Securitate din România. Nici pe departe nu este vorba acolo despre propaganda de salvare a României din chingile totalitarismului prin capi ai Securităţii. Dacă acum cineva reciteşte paginile Quo vadis, Domine, după douăzeci şi ceva de ani, poate constata cu lejeritate că Securitatea din România, atunci, în 1989, conform multor mărturii ale unor „foşti”, ştia cu exactitate şi ziua în care va fi decapitat Ceauşescu, chiar de Crăciun, dată calendaristică cu semnificaţii. Dar despre acest roman se va mai vorbi…

Prin anii 1970 Mihai Sin  a fost urmat bine de Gheorghe Crăciun, de Alexandru Vlad, de Mircea Nedelciu, de Bedros Horasangian, de Vasile Gogea şi mai sunt. Între timp au venit ceilalţi, noi – noua hai, generaţie – pe care eu îi admir, cum e Andrei Ruse, Dan Coman, Ioana Bradea. Habar nu au ei, cei mai tineri, că de la Mihai Sin li se trage seva de aşa numită sobrietate în materie de proză literară. Însă, nu aici întocmesc liste şi prognoze.

( Text oferit Gogea’s Blog dar publicat şi în Mesagerul de Bistriţa, http://www.mesagerul.ro/2012/11/04/mihai-sin .)

Bedros Horasangian:

        Prozatorul Mihai Sin împlinește 70 de ani. Prietenii ştiu de ce. Plecat de la Făgăraş, de la poalele munților pe care-i iubesc cel mai tare – am făcut creasta de la Suru la Urlea de mai multe ori, odată traversînd munţii  chiar pînă la Plaiul Foii, în Piatra Craiului – a poposit într-un final asumat de sucelile vieții şi răsucelile hazardului taman la Tîrgu Mureș. A făcut parte din echipa de la revista VATRA – Bedros, zi orice , dar nu da nume, spunea hîtru, păţitul regretat amic-poet Florin Mugur – pînă ce a ajuns prof-cadru didactic la Institutul de Teatru din aceeaşi urbe. Unde mai osteneşte şi azi. Trăiască. Nu facem un bilanţ bio-biliografic – cu toate că ar merita, cărţile lui Mihai Sin nu circulă pe toate drumurile, din păcate, iar omul nici atît – dar ne supunem unui plăcut ritual amical de a-i ura LA MULŢI ANI şi bucurii din toată inima!
 
        Bate şi ţi se va deschide şi Viaţa la o margine de şosea sunt romane din raftul unu al literaturii române.  All Times.
        Ale lui Mihai Sin.
        Bunul meu prieten ardelean. Drept care şi semnez, Bedros Horasangian.
 
(Text oferit Gogea’s Blog)
  
______________________________________________________
        Cred că e un  bun prilej să ni-l amintim şi pe regretatul Romulus Guga, vorbind, iată, tocmai despre volumul de debut al celui sărbătorit astăzi: http://cultura.inmures.ro/proiecte/proiecte/romulus-guga-galerie-audio/romulus-guga-si-mihai-sin.html.
Posted in: Anamnesis