Mofteme (XIII). Rîsul vinovat

 

      Nu despre cele trei eseuri dedicate categoriei estetice a comicului şi reunite de Henri Bergson, sub titlul Le rire. Essai sur la signification du comique , voi scrie în rîndurile care urmează. De altfel, o asemenea locuţiune nici nu poate fi găsită în cele mai puţin de o sută de pagini ale opului publicat de filosoful francez în 1900 şi înNobeliat în 1927. Şi, din cîte am constatat, nici în opera scriitorului român care ne oferă, iată de mai bine de şapte luni, sugestii – impresii şi expresii – pentru ceea ce, fiind (cel puţin în intenţia noastră) ceva mai mult decît un moft, dar mai puţin (poate) decît o temă, am numit mofteme.    De această dată, punctul de plecare l-am „izolat” provizoriu în schiţa publicată în nr. 6/1877 a Claponului, sub titrarea Parlamentare. Camera din Stambul. Şedinţa de la 24 Ibricgie 1294. Cum am ajuns la Bergson? …puţintică răbdare!

      Nu conţinutul acestui text este în acest moment important. Ci o interesantă (şi periculoasă, probabil, în anii regimului totalitar comunist) sistematizare a tipurilor de aplauze conţinută în redarea de tip proces-verbal a „dezbaterilor” din Camera stambuliotă: sunt consemnate, astfel, aplauze zgomotoase, aplauze prelungite, aplauze zguduitoare, aplauze turbate, aplauze torenţiale…  Cum ne aflăm într-un orizont al comediei, este firesc să asociezi imediat aplauzele cu rîsul. Şi, aşa, iată-l insinuîndu-se în spaţiul semantic al moftemei pe Bergson. Dar, deşi nu-l putem ignora, filosoful hexagonal nu ne e de prea mare folos. Explorarea vecinătăţilor a ceea ce am putea numi Olimpul rîsului, anume un rîs homeric nu ne mulţumeşte. Pe scurt, ne aflăm într-o zonă de interferenţă conceptuală şi gestuală fiziologico-lingvistică, avînd încărcătură etică şi estetică. O privire în urmă e binevenită!

       În volumul său Unde scurte. Jurnal indirect (Limite, 1978), Monica Lovinescu vorbeşte (chiar aşa! volumul nefiind altceva decît transcrierea unor comentarii vorbite la Radio Europa liberă între anii 1961-1971) la un moment dat (22 mai 1969) despre spectacolul prezentat de Lucian Pintilie, la Paris, în cadrul Teatrului Naţiunilor, cu piesa lui I. L. Caragiale, D’ale Carnavalului. Un Lucian Pintilie tînăr şi revoluţionar, asigura Monica Lovinescu pe ascultătorii săi la acea dată. Originalitatea „lecturii” aplicate textului caragialean de tînărul regizor român consta, printre altele, în opinia celei care i-a văzut spectacolul, în „dublarea textului piesei de un al doilea text al obiectelor şi gesturilor, mai dens poate decît primul.” Acest „Al doilea text realizat de Lucian Pintilie dăruie de fapt piesei valenţele sale umane. Nu e o dublare sau o supraîncărcare, ci dimpotrivă o despuiere.”  O despuiere de clişeele de limbaj ale unor marionete care „coborîte în sordidul precis al mahalalei, îşi dobîndesc conturul lor de suferinţă”, transformînd „siluete aproape inexistente în personagii adevărate”. „Vidul – rosteşte/scrie Monica Lovinescu – poate deci acoperi o durere, autentică totuşi.” Lucian Pintile privea, aşa cum o făcuse deja în filmele sale Dumineca la ora 6 sau Reconstituirea, dar cum avea s-o facă mai tîrziu şi în De ce trag clopotele, Mitică, „în România”. În acest context, concluzia celei care a dat substanţă conceptului de est-etică, se rosteşte fără echivoc: „…rîsul devine încetul cu încetul vinovat”. Ce mai importă dacă el e homeric sau… liliputan? Oricum ar fi, el, rîsul, „o deriziune a deriziunii” dobîndeşte „darul de a ne deschide ochii”: „Nimic nu mai străluceşte, pe planul înclinat şi prăfuit al cafenelei de mahala, prostia omenească, pălăvrăgeala ce de toate zilele, joacă o horă de carnaval cu autenticitatea.” „Comediantele” se transformă într-un taumaturg. Ceea ce nu i s-a iertat şi nu i se iartă nici azi de partizanii „ochilor închişi”!

        Dar împotriva cui s-au născut carnavalurile, încă din Evul Mediu? Acum venim, iată „la vorba” lui Bergson: „Nous avons tous joué autrefois avec le diable qui sort de sa boîte. On l’aplatit, il se redresse. On le repousse plus bas, il rebondit plus haut. On l’écrase sous son couvercle, et souvent il fait tout sauter.”

         Şi încheiem, reluînd şi noi acest fragment din scrisoarea adresată de Caragiale lui Petre Th. Missir, din exilul său berlinez, într-o zi de marţi, 3/16 aprile, 1907: „După cum văd că se precipită evenimentele la noi, eu nu cred că, odată ce s-au potolit mişcările huliganilor noştri, putem dormi pe trandafiri. Dezordinile acelea au fost, pare-mi-se, semnalul unor vremuri grele: începem o altă istorie mai puţin veselă decît cea de pînă ieri; rîsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mîngîiere ca altădată faţă cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noştri vor avea poate de ce să plîngă – noi am rîs destul.”

________________________________________________

            Notă: Text publicat  în revista Tribuna, nr. 244, 1-15 noiembrie 2012, la rubrica  Mofteme.

Etichetat: Caragiale, Claponul, Henri Bergson, Lucian Pintilie, Monica lovinescu, Nicolae Ionita, Petre Th. Missir

Posted in: OftalMOFTologia