In Memoriam Ion Dumitriu – pictorul prieten al scriitorilor

Posted on noiembrie 16, 2012

5



Ion Dumitriu şi atelierul ca autoportret

Dacă mulţi artişti au ieşit în ultimii ani din atelier, cel puţin tot atîţia au rămas în continuare acolo. În spaţiul lor consacrat, la uneltele, tehnicile şi materialele verificate. Nu din inerţie, din conservatorism sau din comoditate, ci pentru că atelierul le-a devenit o a doua natură. Pentru că el şsi-a pierdut calitatea de spaţiu anex şi s-a transformat în portretul extins al artistului însuşi. Asemenea oricărui alt material, s-a modelat în timp, s-a aşezat încetul cu încetul şi a căpătat un profil, o morală şi o psihologie. Aşadar, odată constituit, compus minuţios în toate articulaţiile sale, atelierul îl preia pe artist cu întregul său creator, cu toate obişnuinţele şi cu deplina lui personalitate. Vorbind despre locuinţă, G. Calinescu spunea că ea este extensia celui care o locuieşte, obiectivarea omului în ordine peisagistică şi că nu este deplină cunoaşterea cuiva în afara evaluării spaţiului pe care acesta şi l-a conceput. Cu atît mai mult atelierul, ca spaţiu destinat unor funcţii iesite din comun, unui ceremonial plin de mistere pentru omul de afară, este un loc privilegiat care trăieşte asemenea unui organism viu. El poate fi primitor sau circumspect, locvace sau tăcut, animat de neobosite bucurii ludice, ori, din contra, îngîndurat şi posac. Extravaganţa, agitaţia barocă sau stridenţa expresionistă pot fi şi ele des întîlnite, după cum ordinea desăvîrşita, hieratismul şi atmosfera aseptică se regăsesc de asemenea în configuraţia sa.Intrînd în categoria mare a Atelierului-portret, atelierul lui Ion Dumitriu îmbina voluptatea, plăcerea fără margini de a contempla formele, cu austeritatea şi poate chiar o timiditate de fond. Obiectele sînt alese cu grijă, aranjate în aşa fel încît să-şi exprime din plin, dar fără ostentaţie, chipul şi materialitatea, şi oricît de multe ar fi, ele îşi păstrează caracterul irepetabil.Prin selecţie şi prin expunere, artistul le investeşte cu o energie arhetipală, ca şi cum fiecare dintre ele n-ar fi doar unul dintre multele posibile, ci Obiectul însusi, forma sa cea dintîi. Fie că este vorba de o tavă sau de un vas, de un odgon sau de un panou cu chei, de o sculptură propriu-zisă ori de un indicator de stradă, ele îşi depăşesc funcţia iniţială şi capătă o inexplicabilă nobleţe. Singurătatea obiectului, patetismul lui într-un spaţiu care îl susţine dar îl şi absoarbe, atmosferă senzuală şi pură în acelaşi timp, iată o posibilă imagine a acestui atelier în orizontul căruia solidaritatea şi penumbrele melancoliei se regăsesc în egală măsură. Aşa cum lumina însăşi se intersectează cu semiobscuritatea dinlăuntru. Şi cine pe cine a modelat, la urma urmei, ar putea fi o întrebare legitimă, însă ce rost ar mai avea răspunsul?

Pavel Şuşară, în Libertatea, august 1997.

(Sursă text şi foto: site-ul artistului http://www.iondumitriu.ro/ .)

                   Evocîndu-l pe Ion Dumitriu nu pot să nu-i amintesc şi pe cîţiva dintre prietenii lui (care au devenit şi ai mei, datorită atmosferei unice din micul lui atelier din Piaţa Amzei) pe care se întîmpla să-i întîlnesc, în „expediţiile” periodice pe care le făceam cîndva în Bucureşti: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Tedi Moraru, Teodor Rusu, Horia Bernea, Alexandru Chira, Mariana Marin, Mircea Horia Simonescu, Theodor Redlov, Gyuri Kazar…

                    Sunt toţi „plecaţi”…

                   Dar, au mai rămas cîţiva prieteni care iată, găsesc timp, energie şi spaţiu pentru a mai umple o dată acest „atelier”. Cel puţin cu „umbrele” lor…

Publicitate
Posted in: In Memoriam