Prozatorul Radu Mareş a bătut la uşa… „Pavilionului de oaspeţi”! Şi i s-a deschis…

Posted on noiembrie 22, 2012

6



                         O BĂTAIE ÎN UŞĂ      

 – Eşti cumva terorist? se interesă Eleni, după ce-mi inspectă geanta uşoară de umăr unde aveam doar un tricou de schimb şi slipul,  telefonul şi portofelul cu acte şi bani. La poartă, aceeaşi privire  de vameş mă cercetase rapid din cap până-n picioare, insistând pe ţeasta rasă şi barba de cinci zile, ocazie cu care ne-am şi studiat reciproc, ochi în ochi. Ceva o făcu totuşi să se încrunte.  Sau eşti unul din evreii care umblă prin lume  şi-i caută pe teroriştii ascunşi?!

Am râs, dar pentru ea nu părea deloc să fie o glumă.  Însă cu asta interogatoriul se terminase  şi ne-am îndreptat, pe scara îngustă, spre odaia de închiriat aflată la mansardă ca să mi-o arate.

Sunasem la poartă pentru simplul motiv că mi-a plăcut poziţia stingheră a casei, după cimitirul  plin de cruci albe şi după livada neîngrădită de măslini de peste drum. Un gard stufos de leandri înfloriţi roz şi alb şi, mai încolo,  de cactuşi înalţi ca un zid şi încărcaţi de fructe obturau perpectiva asupra incintei, de unde se ghicea doar ţigla acoperişului şi la fel era ascunsă şi marea, dincolo de casă şi curte, sub malul înalt. Era ora de la sfârşitul după-amiezii când se dezlănţuie scârţâitul asurzitor al greierilor şi aerul e umple de parfumul solului pietros,  încins de arşiţă. Avusesem  iniţial o clipă de ezitare căci cea care mi-a deschis  venea pregătită să-mi trântească poarta în nas.  Recomandarea  băiatului  de la tavernă care mă îndrumase într-acolo suna încurajator. Închiriază uneori la străini în trecere, dacă nu sunt marinari. Cu puţin noroc, te poţi înţelege cu ea. Femeia  cu rochie neagră şi părul vopsit în violet, scundă şi uscată, cu o gură amară şi o umbră de mustăcioară  pe buza de sus nu părea să aibă însă nevoie de musafiri şi nici chef de discuţii. Avusesem totuşi noroc: la întrebarea despre camera  de închiriat n-a zis nu. Mi-a făcut loc să intru şi, în urmă, a încuiat iarăşi poarta.

Curtea, cât o batistă, fusese proaspăt stropită, ca şi plantele din ghivecele risipite peste tot,  adia o părere de răcoare şi era o curăţenie fără cusur. În glaful ferestrei oarbe din stânga uşii dormea încolăcită o pisică  tot neagră ca şi stăpâna şi care nu se clinti cînd am intrat. Toate uşile, larg deschise  să fie curent. Doar dinăuntru răzbătea  rumoarea estompată a televizorului şi mai era, chiar sub scara spre mansardă, maşina de spălat rufe cu mormăitul ei înfundat.

Aveam atâta experienţă ca să-mi dau seama  că solicitarea mea nu  era prea grozavă: doar trei nopţi, până la primul vapor spre continent. Bagajul minim  îi atrăsese atenţia din prima clipă. Notă proastă? Însă decât nimic, decât nici un client, e bun şi atât, poate fi gândul  unei proprietare de pensiune care a văzut multe şi e greu de speriat sau de dezamăgit.  Aerul ei expeditiv voia să-mi mai sugereze  şi că despre bani vom discuta doar la sfârşit.  Casa şi proprietara ei îmi plăceau însă fără nici o rezervă.

Ca şi cum m-ar fi ghicit, sus, Eleni aşteptă în tăcere  să-i comunic acordul.

Camera avea doar un geam minuscul spre mare, tavanul jos şi era îngustă ca o debara. Fără dulap şi fără masă, avea doar un cuier de perete lângă uşă şi, sub geam, patul soldăţesc cum îmi place mie, cu saltea subţire.  Ca în toată casa, şi aici domnea  acelaşi aer strict, purificat, fără cotloane dubioase şi  cu o rufărie de pat de un albastru strălucitor.  Alături, în boxa minusculă,  se aflau doar closetul şi o chiuvetă dar, ca la casele bune, se mai vedeau pastă de dinţi şi perie în ţiplă, săpun, şampon şi prosoape. Băiatul de la tavernă mă avertizase că o cameră la Eleni e scumpă dar deocamdată nu discutasem despre asta şi nici ea nu părea grăbită să-mi spună preţul. Pentru a doua oară i-am întâlnit la acest final de luare la cunoştinţă privirea neagră şi ascuţită ca acul. Am făcut semn că da, îmi convine şi mi-am agăţat geanta în cuier.

– Mâncare deosebită să nu aştepţi, mă  mai anunţă ea.  La mine, există totdeauna o bucată de brânză şi o cană cu vin.  Atât. Dar dacă mă anunţi din timp, pot pregăti peşte.

Prima noapte – mai erau două – am dormit neîntors, fără vise şi m-am trezit când încă nu se luminase. Ceasul arăta că e aproape cinci, era 20 iunie, un singur pas până la solstiţiu, când se spune că  pâlpâie flăcărui  pe apă la miezul nopţii,  şi soarele trebuia să răsară în câteva clipe. M-am ridicat în capul oaselor să trag cu urechea. Nu se auzea nici o mişcare dedesubt, Eleni şi casa ei de piatră dormeau.

Nerăbdător, tiptil, doar cu slipul tras pe mine în viteză,  am coborât scările prin obscuritate, jos uşa spre curtea cu leandri rămăsese dată larg la perete iar afară era pustiu. Decuseară, Eleni îmi  arătase ce-mi oferă. Orientată spre vest, curtea, atâta cât e, rămânea umbrită toată dimineaţa. Existau o masă, scaune, cine vrea îşi bea cafeaua acolo şi doar pentru prînz masa va fi mutată sub un umbrar.     Vrei şezlong? Ai şezlong. Toată prima parte a după-amiezii soarele bate din plin, aşa că fiecare  îşi caută un loc unde să se ascundă. Bineînţeles, asta e pentru cine se teme de ultraviolete. Nu e nevoie de cheie ca să ieşi în stradă, eventual la plimbare, ai văzut cum funcţionează închizătoarea la poartă. Iar la întoarcere, suni. Explicaţiile de patroană nu-i făceau însă nici o plăcere lui Eleni, ca orice se repetă a suta oară. Ştii să înoţi? îşi aduse în fine aminte. Sigur că ştii, conchise tot ea, apoi mă lăsă baltă şi  o luă la fugă pentru că suna telefonul.

Poteca de piatră tocită, spre care Eleni  schiţase doar un gest, contând pe faptul că nici nu e nevoie de mai mult,  era tăiată direct în stâncă  iar jos,  la ultima treaptă,  se afla marea clipocind leneş, abisul verde-albăstriu. Pe treapta de sus, înainte de a coborî, m-am oprit căutând în jur. Pisica neagră din geamul orb dispăruse.  Nu prea departe, în dreapta, clipeau luminiţele portului, încă nestinse, dar cerul se decolorase şi o barcă pescărească stingheră se îndepărta agale de ţărm, şi ea cu lanterna din spate încă aprinsă. Doar rafalele seci ale motorului glisau pe luciu în tăcerea absolută.  Vag, deşi putea fi şi dintr-un vis mai vechi,  mi-a sunat în minte scârţâitul asurzitor, ca un răcnet erotic,  al greierilor, dar acum stăruia încă legea aspră a nopţii, care-i tăcerea.

Jos, locul ferit şi cu apă adâncă era amenajat ca debacader, cu două borne solide pentru amaraj, dar nu se vedea nici o barcă şi nici vreo altă urmă de trecere. N-am sărit de prima oară din superstiţie, lăsându-mă să alunec fără zgomot şi la fel m-am îndepărtat. Din larg se vedea mai bine:  stânca  cenuşie, dezgolită,  ieşind abrupt din mare şi cocoţată deasupra  casa de piatră din care se vedea bine doar acoperişul roşcat de ţiglă. Treptele  pe unde tocmai coborâsem aveau aceeaşi culoare închisă ca apa şi de la distanţă erau abia sesizabile. Şi la fel erau şi cele două priciuri suprapuse, tăiate  în stâncă. Eleni mi le indicase. Foarte bine! Acolo îmi voi petrece dimineţile.

Apa rece era bună nu doar pentru suflet ci şi pentru abluţiunile matinale. Am luat o gură, mi-am clătit limba şi dinţii, am scuipat, apoi încă o gură. Mi-am masat subţiorile şi fundul, după aceea ţeasta, am făcut pluta, contemplând avionul minuscul, strălucitor ca o picătură de mercur care zbura spre sud, m-am scufundat ca să-mi pun la lucru şi plămânii,  mi-am mai clătit gura cu apa sărată, m-am scufundat din nou, în timp ce soarele se ridicase de două degete la orizont iar barca pescărească dispăruse din câmpul meu vizual. Când m-am întors şi am început să înot spre debarcader se luminase de-a binelea.

Cât am lipsit? Jumătate de oră? Mai mult? Schimbarea care intervenise   în lipsa mea e că pe priciul de sus – cel dedesubt era liber – fusese aşternută o rogojină iar nu doar după culoarea părului femeia întinsă pe ea nu era Eleni.  Deşi  locul se afla în umbră,  se acoperise cu cearşaful  de sub care un ochi liber mă zărise şi mă urmărea. M-am oprit pe treapta a doua şi am salutat, cu o reverenţă.  Mi-am spus numele şi am arătat cu braţul  în sus, spre mansardă. Stau acolo.

Sub cearşaf n-a fost nici o mişcare şi nici ochiul îndreptat spre mine n-a clipit.

– Te interesează numele meu, nu?   a răsunat în cele din urmă vocea, fără umbră de râs dar şi fără vreo inflexiune ironică. De ce?  A fost o pauză,  când a văzut că aştept  în picioare şi nu râd şi nici nu răspund.  N-are importanţă cum mă cheamă.

Şi s-a mai întâmplat ceva tot atunci. Cu o singură alunecare s-a răsucit pe o rână, ieşind pe asta pe jumătate de sub cearşaf şi întorcându-mi un fund perfect,  acoperit doar cu un simulacru de chilot şi o spinare la fel de bronzată pe care –  mi-a venit brusc în minte –  trebuie să fi fost o plăcere grozavă să-ţi treci vârful degetelor de jos în sus, până la ceafă.  Coama   răvăşită îi acoperea umerii. Era un păr  des şi sălbatic, cât să ajungă pentru zece capete de femeie.  Nu ştiu dacă era o provocare. Uită-te acum cât pofteşti, părea să zică.

Cred că ea a simţit – orice femeie simte – că o contemplu şi că întârzii.

– Vreau să mai dorm cât e răcoare măcar o oră, mi-a spus fără să se întoarcă. Te rog, nu mă deranja.

Deşi surprins, de data asta am zâmbit. De mult, de câteva secole, aproape uitasem cât a trecut,  nu mi se mai vorbise astfel. Cunşteam însă prea bine paşii de dans sau scrima cu arme false care urmează între un bărbat şi o fetişcană imediat după ce s-au privit în ochi, spunând fiecare altceva decât ce gândeşte. Acest joc nu mă interesa însă acum.

Mi-am cules şi eu o rogojină de la stelajul din curte unde erau mai multe şi mi-am aranjat propriul culcuş pe priciul de jos, silindu-mă să nu fac nici un zgomot, după care m-am întins cu faţa în sus să mă usuc. Eleni nu se vedea, din noapte rămăsese doar liniştea şi răcoarea. Am închis ochii. Pentru asta şi venisem aici: să tac, să zac, să savurez eliminarea oboselii străvechi prin toţi porii, atom cu atom, să urmăresc doar cum calmul balsamic îmi inundă muşchii şi creierul, până la celulele excentrice, neactivate de mult.  Cred că, intermitent, am şi reuşit să aţipesc câteva secunde.

Trecuse, cred, ora solicitată sau poate mai mult, mă uscasem, când m-a făcut atent zgomotul uşor de nu departe. Am deschis ochii şi am aruncat pe furiş  o privire spre priciul de sus, descoperind că  vecina mea se trezise, dacă într-adevăr dormise, îşi aruncase cearşaful şi abia în acea clipă i-am văzut burta. Privea spre un punct  situat în unghi cu locul unde zăceam eu, un punct de pe cer, cu capul dat pe spate şi tocmai îşi prindea  la ceafă  părul  cu un mic biju metalic şi mai avea un elastic, pregătit şi el şi ţinut între dinţi. Priciul  de piatră cu rogojină era, ca şi al meu, îngust,  şi ca să încapă mai bine stătea oblic, pe genunchi. Toate erau de privit la acest corp  la care doar sânii erau strânşi şi acoperiţi, dar ce sărea în ochi era pântecul, începând de la o jumătate de palmă sub sâni şi rotunjit în jos ca o minge grea, cafenie. Era, mi-am spus ceva mai târziu, un pântec glorios, perfect şlefuit şi mândru de sine, care se oferă triumfător. Dar acesta e gândul unui bărbat care nu mai contemplase de aproape şi dezbrăcată o femeie însărcinată de mulţi ani, surprins acum pe nepregătite.

Cu ochii întredeschişi, pentru că, deşi fără rost, continuam să mă prefac adormit,  fără să mă mişc, am studiat-o atent. Avea albi doar dinţii, un alb strălucitor şi deux-pieces-ul de baie, cu slip minuscul. Restul fusese acoperit omogen cu un bronz de culoarea mierii de salcâm, şi mai era părul negru-albăstriu, ca la ţigăncile de rasă pură din Balcani. Sesizasem şi înainte sclipirea:  erau cele trei steluţe de aur de pe lobul urechii stângi. Tot din aur părea a fi şi inelul subţire din nara dreaptă. Piatra verde deveni vizibilă abia la ridicarea în picioare: pe proeminenţa burţii, acoperea exact covexitatea buricului şi avea şi ea strălucirea veritabilă a smaraldului. Fără  însă alte inele sau brăţări, fără vreun tatuaj.

A stat pe loc doar cât să am eu timpul necesar pentru a-i da o vârstă. Era o copilă, fără nici un dubiu,  după desenul foarte pur al profilului şi după piele pentru că numai minorele au carnea pusă pe oase cu atâta economie.  Vocea  şi siguranţa de sine erau însă ale unei femei în toată regula, ca şi sarcina purtată atât de sportiv, de arogant. Îşi strânsese între timp părul cum doar femeile se pricep într-un coc mai disciplinat decît pletele încâlcite dinainte şi  aştepta nu ştiu ce, căzuse pe gânduri,   cu nepăsarea celui ce se consideră singur. Îşi terminase repriza de somn  de recuperare şi urma, vădit, altceva.  Se pregătise pentru această trecere cu dexteritatea celui care n-o face prima oară: am înţeles asta când a început să coboare treptele spre apă.

M-am ridicat în cot: în picioare, din demiprofil, proeminenţa burţii  se îndulcea, nemaipărând o povară pentru restul corpului. Avea ţinută de statuie de războinic, pas sigur şi suplu, picioare lungi şi braţe frumoase. Dar avea şi ceea ce îi  trebuie unei bune înotătoare, adică şolduri înguste, parcă prea înguste pentru atâta burtă şi umeri perfect şlefuiţi. Cine a fost norocosul care ţi-a făcut felul, frumoaso? mi-a venit în minte, nu fără un pic de invidie admirativă şi, ca şi cum mi-ar fi auzit gândul, exact în acea clipă ea îmi aruncă o privire de control peste umăr. Nu mă mişcasem de pe locul meu, simulam, cred, destul de convingător, aţipirea. Am convins-o? Probabil, nu.

Nimic nu-ţi  interzice să contempli o femeie care tocmai va intra în mare şi să-ţi şi placă. M-am gândit totuşi la codul bunelor maniere când te afli în lume străină, în Maghreb, de pildă, unde nevestele vin cu soţul şi copiii pe plajă, dar stau cu corpul nedezvelit şi nu ating apa decât cu vârful degetelor, un ritual  la care e decent să te faci că nu-l observi, dacă eşti pe aproape. Mi-am amintit asta, inspectând împrejurimile, însă în curte, sus, nu era nici o mişcare. Această postură de veghe m-a făcut să trăiesc totuşi o mică crispare. Burta. Va sări?

Nu ştiu dacă imitându-mă pe mine, deşi nu e exclus, ea s-a prelins de pe ultima treaptă, cu picioarele înainte, lin, fără stropi şi fără vreun zgomot. S-a lăsat să cadă, a dispărut în adânc însă în aceeaşi clipă s-a rostogolit,  venind la suprafaţă doar cu labele picioarelor şi stârnind micul vârtej ce precede scufundarea. Am început să număr, dintr-o obişnuinţă pe care nu mai ştiam c-o mai am.  La douăzeci, m-am ridicat de pe prici, am mai numărat încă pe atât coborând  – m-am năpustit, de fapt – spre treapta de lângă apă, linsă  de flux. Oglinda lichidă avea albastrul de oţel abia încreţit şi, în adâncime, atât cât permitea transparenţa, nu se ghicea nicio umbră albă şi nicio mişcare. Nici în larg, până unde un foarte bun înotător ar putea avansa pe sub apă, fără aer, nu apărea şi am rămas aşa, idiotizat de neputinţă, neştiind ce să fac, cu un sentiment înnebunitor de vinovăţie absurdă care-mi vâra gheara în gât. Câte clipe? De la un punct înainte n-am mai numărat şi am pierdut socoteala secundelor. Din cauza asta, nu mai scrutam  nici apa de sub debarcader,  când, brusc,  cu zgomot ca de explozie, ea a ţâşnit la suprafaţă la mai puţin de un metru. Ieşise cu faţa spre mine, şiroind de apă,  şi m-a întrebat întinzând  braţele să se sprijine de ponton:

– Te-ai speriat?

M-am strâmbat ca la o durere, de fapt mă surprinsese şi trebuia să mă stăpânesc. Era însă prea greu şi n-am reuşit.

– Dacă ar fi al meu –  şi i-am arătat ce –, ţi-aş da acum două perechi de palme.

– Eleni! s-a auzit tot atunci cunoscuta voce aspră ca de fumător care m-a făcut să tresar şi să mă întorc.

Eleni se uita spre noi de sus în jos ca dintr-un balcon de teatru şi mi-am dat seama că asistase la toată scena cu scufundarea. Mi-a trecut prin minte şi că ascultase şi schimbul nostru de cuvinte de care, în ce mă priveşte, n-aveam motive să mă mândresc.

Eleni din apă nu răspunse la ceea ce părea  a fi o chemare la ordine şi, totodată, o mustrare. Cealaltă Eleni mai adăugă cu o voce ceva mai scăzută câteva cuvinte neînţelese, probabil în dialect, dar nici de data asta nu primi răspuns.  Comunicarea dintre ele mă viza oarecum şi pe mine, fie şi numai ca martor mut, m-am grăbit de aceea  să mă aplec şi să-i întind mâna  celei din apă, pentru că nu era foarte uşor să te aburci pe treapta de jos, mai ales cu burta înainte.  Ea n-avea însă nevoie de nimeni.  Iar mişcarea se vede că o exersase nu doar o dată, răsucire cu spatele, palmele sprijinite pe ponton, împingerea corpului  în sus prin forţa braţelor. O mişcare în doi timpi, rapidă şi suplă, burta fiind în acest timp protejată. După care, tot fără efort vizibil dar şi fără vreo vorbă, fără să-mi adreseze măcar o privire, urcă treptele în fugă, cu paşii ei de războinic, şi dispăru.

                                                                                        *

Lungi intervale, ore în şir, în casa de piatră a celor două Eleni unde aterizasem  şi eu să mă joc de-a vacanţa,  se instala tăcerea şi era ca şi cum  viaţa s-ar fi evaporat. Asta era noaptea, când e firesc să fie aşa, , dar şi în miezul zilei. Motanul negru,  gras şi leneş care în restul timpului somnola  cocoţat undeva sus, pe un pervaz sau pe un raft sau la fereastră,  şi care de acolo îşi juca rolul de animal de pază al porţii de la stradă şi-al curţii, dispărea şi el ascuns în vreun cotlon inaccesibil.  Impresia mea  că, în fiece clipă, sunt ţinut sub observaţie se dovedi de aceea curând imposibil de verificat. Într-o casă izolată unde trăiesc doar două femei, instalarea unui necunoscut solicită obligatoriu un plus de atenţie, fie şi dintr-un elementar instinct  de auto-protecţie, ştiam asta. Îl înţelegeam şi acceptam, cu atât mai mult cu cât rămânea inaparent. Cum nu aveam nimic de ascuns, am decis să-l trec cu vederea.

Mergi departe în larg, îmi comunicase Eleni, la prânz, prima ei constatare, fără să pară îngrijorată. Se putea deduce totuşi că,  deşi n-o zărisem, nici când am intrat în apă,  nici la întoarcere, nu făcea un secret din faptul că fusese cu ochii pe mine. Tot ea s-a grăbit să schimbe vorba, interesându-se cum suport arşiţa sudului. Ea era obişnuită ca orice băştinaş, mie însă îmi plăcea, o căutasem ca pe un leac.  La fel, mi-a plăcut peştele, fript simplu şi fără exces extravagant de mirodenii, ca la restaurante.  I-am spus-o, dar ei satisfacţiile şi vanitatea de gospodină îi erau străine, ce-mi oferea era cu o rece simplificare a gesticulaţiei şi a ritualurilor ospeţiei.  De ce să nu-mi placă? E ok, Eleni!

Când m-am ridicat dela masă, am tras cu ochiul, indiscret, spre bucătăria de unde-mi fusese adus prânzul. Nu  exista însă nicio urmă vizibilă a unor alte preparative, vase sau farfurii, tacâmuri, pahare. Mă gândeam, desigur, la  pregătirea  mâncării pentru o gravidă. Pare neverosimil, dar plita era strălucitoare şi rece, ca un exponat, şi nu exista niciunul din semnele că s-a gătit sau se va găti. Ca peste tot, era aceeaşi curăţenie linsă, fără amprente, peste care stagnează, ca un pansament,  doar aerul fierbinte al amiezii şi lumina de reflector cosmic, orbitoare, a sudului, inundând fiecare colţ neprotejat. Nu nimerisem în cel mai banal loc cu putinţă, începutul  foarte scurtei mele vacanţe din insule îmi plăcea,  mă amuza, îmi plăcea chiar şi  mica nelinişte degajată  de atâtea întrebări fără răspuns.  O oră sau două, după-amiază, întins gol pe patul de la mansardă şi asudând ca la saună,  am reuşit să stabilesc  doar un  singur şi vag punct de pornire: era  cert că mai trecuse un bărbat  pe acolo înaintea mea, lăsând cea mai vizibilă urmă. Noaptea, trăgând cu urechea la muzica mării  de sub stâncă, m-am corectat însă:  Eleni putea fi adusă aici şi de altundeva şi încredinţată celeilalte Eleni pe durata sarcinii, dacă nu pe mai mult. Oricum, un bărbat exista. Dacă nu în carne şi oase să mă ciocnesc de el printre uşi, măcar ca probă indirectă sau ca halucinaţie.

Au venit zorile zilei a doua, m-am strecurat fără zgomot pe trepte şi afară să-mi fac abluţiunile şi să înot, de data asta cât mai departe, savurând singurătatea  pe care n-o poţi găsi doar când  nu vezi nimic în jur decât apa verzuie a mării. Mintea s-a limpezit şi ea, în lumina  tot mai clară a zilei. Dar era o limpezire tranzitorie, ca la un joc de cuburi răsturnate, doar ca să le reclădeşti din nou.

Celor două fiinţe, copila însărcinată şi Eleni,   nu părea să le pese că exist şi eu sub acelaşi acoperiş. Puteau fi mamă şi fiică,  vârsta se potrivea.  Nu consideraseră  însă niciuna că trebuie să mi se dea explicaţii şi nici eu nu credeam că e nimerit să pun întrebări. Dispariţia lor din câmpul meu vizual, atunci când se producea,  avea  ceva radical care lasă în urmă golul absolut. Asta îmi sugera că e preferabil să răspund la fel, devenind cât mai puţin vizibil eu însumi. În rest, absenţa oricărei interdicţii era marele  privilegiu de vacanţă de care merita să mă bucur până la capăt şi nimic altceva n-avea importanţă.

În orele goale, interminabile  de până spre seară din prima zi – mai era o zi până la solstiţiu – şi atât cât să nu stârnesc suspiciuni, cercetasem  cu de-amănuntul stânca şi modul cum fusese scobită, mă familiarizasem cu treptele tocite de vechime şi care, când bătea soarele, frigeau ca o plită încinsă. Debarcaderul era acum gol, ca şi bazinul  foarte adânc din golful minuscul, fără curenţi, dar cândva trebuie să fi adăstat acolo şi o ambarcaţiune sau mai multe. Impresia nu era însă de abandon,  poate şi pentru că şi piatra cenuşie şi apa disimulau perfect orice urmă de trecere.

Aceeaşi stare de provizorat şi incertitudine, de suspendare, dar şi de vid,   se acumulase şi în cavităţile mai ferite ale casei, unde şi răcoarea era o iluzie.Curenţii de jos în sus mângâiau continuu pereţii groşi de piatră, uneori făceau să fluture perdeaua sau trânteau undeva o uşă. Uneori,  adică în mica mea pauză de refugiu şi semisomnolenţă de după-amiază aduceau până sus un vag parfum de plantă uscată şi asta era ca un semnal pe care l-am descifrat uşor: una din cele două Eleni se mişcă jos, închide sau deschide vreun dulap, răscoleşte aşternuturile, îşi trage peste cap un veşmînt proaspăt, abia extras din cufăr, în orice caz, activează o sursă reziduală de parfum feminin până atunci lăsată în adormire. Sperând nu ştiu ce, am sărit în picioare  şi  am coborât străduindu-mă să mimez negraba.  Jos însă nu era nimeni, curtea era tot părăsită, lovită din plin de soare,  debacaderul pustiu.

Petrecusem restul primei mele zile din insulă fără vreun plan, cu lenevit la umbră şi înot, dar şi pândind vreo mişcare, un semn, care nu mai venea.  M-a ispitit la un moment dat şi gândul unei scurte plimbări înafara incintei, pe marginea şoselei spre port şi oraş, pe lângă micul cimitir cu cruci albe, lipite una de alta, poate şi cu o trecere pe la taverna unde spre seară ştiam că se adună bătrânii  ca  păsările pe sârma de telegraf. Din lene, am renunţat.  Aşa au venit seara de iunie, fluxul  care agită un pic apa mării, pescăruşii flămânzi şi gălăgioşi, dispăruţi peste zi, şi răcoarea.

Trecând prin vestibul spre mansardă, la culcare, am căutat-o din ochi pe stăpâna casei. Toate uşile stăteau date la perete ca să fie curent (mi se recomandasem şi mie să le las aşa), luminile erau aprinse din loc în loc. M-am îndreptat spre încăperea de pe colţ, de unde se auzea sonorul televizorului: era o emisiune zgomotoasă, probabil o transmisie în direct  despre ciocnirile dintre demonstranţii din capitală şi poliţiştii în costumaţia loc sclipicioasă de extratereştri.  Imaginile descriau o suită confuză de violenţe, cumva teatrale, cele cu care ochiul s-a familiarizat de mult. Fum negru şi dens de la anvelopele  de cauciuc aprinse, dar şi de la grenade, exploziile sticlelor de benzină, vitrine făcute ţăndări, reflectoare şi elicoptere deasupra scenei şi totul pe fondul scandărilor captate foarte fidel de microfoane.

 În picioare, în mijlocul încăperii, cu braţele încrucişate sub sâni, Eleni urmărea absorbită ce se întâmplă şi nu sesizase că  sunt în uşă. Nu aveam de comunicat ceva urgent şi important încât să risc s-o deranjez şi mă oprisem doar ca să spun noapte bună înainte de a  urca să mă culc. Ca să-i atrag atenţia, am tuşit.  Atentă la televizor, Eleni m-a simţit cu o întârziere de câteva clipe, a tresărit, s-a întors brusc cu o expresie  care m-a speriat şi pe mine. Era ca şi cum aş fi surprins-o în pielea goală sau aş fi descoperit-o făcând ceva interzis. În privirea ei neagră nu era însă spaimă sau jenă. Furia, dacă nu ura, se citeau cu atâta claritate, încât am încremenit.

– Eleni, am zis, schiţând şi jumătate de pas de retragere, merg la culcare, noapte bună.

Ea a îngăimat ceva. Îşi venise în fire, dar nu uşor. I-am zâmbit stingherit şi ea mi-a răspuns cu un zâmbet-grimasă.  Deşi era o prostie, niciunul din noi n-ar fi putut spune că nu doreşte să se evapore instantaneu, să dispară.

Am mai refilmat odată prima mea zi de vacanţă, întins în pat şi aşteptând somnul cu o oboseală plăcută în toţi muşchii. Cred că în intervalul de frontieră dintre marginea subţiată  ca o lamă de sabie a stării  de veghe şi căderea în somn mi-a mai apărut o dată silueta inconfundabilă a fetişcanei cu coama ei de păr  des, negru-albăstriu şi burta proeminentă şi care mă aţintea cu o privire de sfinx.

___________________________________

(Fragment din textul cu acelaşi titlu oferit de autor.  Vezi o fişă sintetică bio-bibliografică aici: http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_618_MARES-Radu.html . Foto de Mircea Struţeanu: http://www.oitzarisme.ro/2012/06/08/mircea-struteanu-romanian-writers/ .)