Mofteme (XV). Caragiale şi muzica

Posted on decembrie 11, 2012

13



      Într-un interesant articol publicat cu ceva vreme în urmă (Caragiale între Thalia şi Euterpe, România literară, nr.11/2012), Vasile Lungu, scriind despre realaţia lui I. L. Caragiale cu muzica şi importanţa pe care aceasta ar fi avut-o în decizia scriitorului de a alege Berlinul ca loc al exilului său autoimpus, amendează „la pachet” comentatorii acestui, totuşi destul de nebulos, moment din biografia dramaturgului: „Toţi pierd din vedere motivul, poate cel mai important, dacă nu al părăsirii ţării, sigur al opţiunii pentru Berlin: pasiunea de meloman a scriitorului. Mai puţin din Italia, şi aproape deloc din Franţa simbolismului şi impresionismului, proveneau idolii săi muzicali; aceştia aparţineau spaţiului cultural germanic şi se numeau Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven.”  Această constatare categorică a onorabilului confrate mă încurajează să amintesc că (prelungind o aserţiune a lui Ibrăileanu, cu privire la „ura” profundă cu care acesta se raporta la unele dintre personajele sale, generată de faptul că Nenea Iancu „ura prostia”) am scris, încă în prima ediţie a cărţii mele OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu (2002): „…cred că mai există un motiv serios al urii lui Nenea Iancu faţă de unele personaje ale sale. Şi anume, că făceau prea mult zgomot, zgomotul trăncănelii lor neîntrerupte, asurzitoare care rănea profund auzul fin, de mare meloman, al lui Nenea Iancu. Corespondenţa, din perioada berlineză, cu Paul Zarifopol ne arată un Caragiale cunoscător şi iubitor de Beethoven, Mozart, Haydn, Haendel, Gluck, dar şi Offenbach, muzică lăutărească şi cînticele populare.” Mai mult, într-o izbucnire de exasperare, Caragiale exclamă: „Bucureşti! (…) există oare pe lume vreun loc unde să găsesc eu mai mult zgomot decît în sînul tău?” Dar, pentru a nu se înţelege că dau frîu liber vreunei ipotetice manifestări de orgoliu, am să adaug imediat că nici eu (acum zece ani, dar şi în ediţia a doua a cărţii mele care iată, deşi „adăugite”, încă rămîne neîmplinită), nici comentatorul României literare (pentru a mă limita doar la noi doi) nu ducem ideea simţului muzical deosebit al lui Caragiale dincolo de eticheta exterioară de meloman.

      Au făcut-o, totuşi, în mod surprinzător şi exemplar doi mari compozitori români. Exact într-o perioadă în care scriitorul era supus, în postumitate deja, unor foarte dure atacuri. Nu le voi inventaria acum, discuţia lor comportă şi lămuriri ideologice destul de delicate. În 1928, arădeanul Sabin Drăgoi compune după Năpasta o puternică operă dramatică, pentru ca şapte ani mai tîrziu, un alt mare compozitor şi teoretician al esteticii muzicii, ploieşteanul Paul Constantinescu să compună o la fel de viguroasă operă comică, după O noapte furtunoasă. Acuma se întîmplă să am în faţă un excepţional volum* alcătuit de Sanda Hîrlav-Maistorovici, în care se recuperează „cuvintele scrise, tipărite sau rostite” ale celui care a fost unul dintre cei mai mari compozitori români, Paul Constantinescu. Unul dintre zecile de texte antologate – cu o mare acribie şi un admirabil devotament pentru memoria şi moştenirea documentară ale autorului celor trei mari Oratorii -, se numeşte Cum l-am văzut pe Caragiale în muzică. Iată un fragment semnificativ pentru moftema de azi: „Ideea de a-l tălmăci pe Caragiale în muzică mi s-a cristalizat în vreme ce mă aflam, pentru studii, la Viena, unde luasem cu mine opera scriitorului. În privinţa libretului, atunci mi-am ales elementele esenţiale de-a dreptul din comedia lui Caragiale, punîndu-le atît în fragmente de proză cît şi versificîndu-le cu rime felurite, după necesitatea momentului. Doresc să subliez (şi subliniem şi noi în text), ca un fapt caracteristic, că am adăugat foarte puţine cuvinte de la mine, slujindu-mă, aproape în exclusivitate, de textul lui Caragiale. Însuşi ritmul şi chiar rima le-am aflat acolo. În acest sens este de remarcat că deşi lucrarea lui Caragiale este scrisă în proză, ea are o anumită ritmică interioară, uneori cu totul evidentă – ceea ce m-a ajutat şi la realizarea textului muzical.” Şi în continuare, compozitorul, ne deconspiră, pe rînd, pentru fiecare personaj sau scenă, care au fost sursele muzicii sale. Pornind firesc de la cultura muzicală neogreacă, „în floare” în vremea lui Caragiale, pînă la tema din Spitalul amorului din culegerea lui Anton Pann, sau de la sîrba populară la romanţa de epocă, sau de la inflexiuni melismatice orientale la ritm occidental de vals. Şi, toate acestea, întrucît îşi aveau deja corespondentul în ritmul şi muzica interne, ascunse în textul caragialian, dar pe care, desigur, nişte moftangii afoni şi zgomotoşi nu aveau cum să le audă!

        Aşadar, mai mult decît un simplu sau mare meloman, Caragiale era structural o fiinţă muzicală. De aceea, hipersensibilă. La o primă vedere („ascultare”), doar monstruos. Astfel că, acum mai că-mi vine să întreb nu de ce a ales Berlinul, ci de ce n-a rămas la Viena!

________________

* Paul Constantinescu, Despre „poezia” muzicii, Argument, notă asupra ediţiei, transcrierea textelor, note şi comentarii: Sanda Hîrlav-Maistorovici, Prefaţă de Elena Zottoviceanu, Editura Premier, Ploieşti,2004.

___________________

(Text publicat mai întîi în revista Tribuna, anul XI, 1-15 decembrie 2012, nr. 246.)

Posted in: OftalMOFTologia