Un moment agonal din Revoluţia Română din Decembrie 1989 la Braşov, reflectat în „Romanul unui smintit”, de Sergiu Vâlcu

Posted on decembrie 21, 2012

10



       Există, deja, mai multe texte literare, prezumate a fi „de ficţiune”, în care tema Revoluţiei din Decembrie 1989 este reflectată în stiluri, registre şi game diferite. Fără a face inventarul sau clasificarea lor, amintesc doar două romane: Schimbarea la faţă, de Zorin Diaconescu (Editura Eikon, 2009) şi Revoluţia trăită, de Dan Trifu (Editura Clusium, 2001). Am ales, însă, (din motive uşor de descoperit de cititor), pentru a ilustra această preluare a temei în corpul unor opere literare (în cinematografie lucrurile sunt mai cunoscute, întrucît mai vizibile) un fragment din cel mai recent roman al prozatorului braşovean Sergiu Vâlcu, Romanul unui smintit (Editura Eikon, 2012). Deşi bine integrate în construcţia romanului, cele cîteva pagini de jurnal de revoluţie, au pe lîngă funcţia şi valoarea lor pur literară şi o valoare secundă, de document autentic, de mărturie directă. Fragmentul decupat de mine din aceste pagini fixează un moment agonal real, pe care l-am trăit şi eu, împreună cu autorul. Trebuie să mărturisesc că încă şi acum, după douăzeci şi trei de ani, mi-e mai uşor să-mi amintesc noaptea aceea prin memoria altcuiva. Iată, aşadar, fragmentul (de literatură, de viaţă, de moarte, de memorie?):

602613

      ” Ziua a patra

       Ignatul, 25 decembrie 1989

       Ştire de senzaţie pe Televiziunea Română. Ceauşescu fusese arestat la Târgovişte şi urma să fie judecat, împreună cu consoarta.

       Într-o cameră alăturată postului nostru de comandă, se făceau pregătiri de zor. Cel puţin aşa fusesem anunţat de camarazii din anticameră. Generalul Florea ordonase să fie adus acolo un brad de Crăciun, împodobit aşa cum copiii românilor nu avuseseră parte. Un televizor color – raritate în casele noastre – , o masă plină cu bunătăţi. Băieţii erau veseli, armata e cu noi!

       Eu am hotărât să-mi păstrez scepticismul până la sfârşit, indiferent care va fi acela.

       La intervale regulate, televiziunea anunţa iminenta transmisie a procesului soţilor Ceauşescu. Era momentul-cheie al revoluţiei, placa turnantă a istoriei viitoare, aşa că aşteptarea devenea tot mai chinuitoare. Citeam asta pe figurile celor din jur, obişnuita hărmălaie fusese înlocuită cu tăceri de gheaţă. La un moment dat, constat că din anticameră – unde, de regulă, erau 20 de revoluţionari – nu mai răspundea nimeni la telefon. Intrigat, intru şi constat că nu e nici urmă de tovarăşii mei! Întreb soldatul de la uşă.

        – Sunt toţi alături, zice, în sala de protocol.

        Merg şi eu, intru şi, într-adevăr erau toţi acolo. Suspect de tăcuţi însă, ştiindu-i cât erau de vocali. Personalităţi accentuate în toată puterea cuvântului, incontestabil. Altminteri şedeau acasă, petreceau şi ei revoluţia la televizor.

         Dau să ies, clipă în care soldatul de la uşă, un băiat extrem de hotărât şi pe care îl ignorasem cu desăvârşire când am intrat, îmi pune pistolul mitralieră în piept.

         – Din ordinul generalului Florea, nimeni nu are permisiunea să iasă!

         Şoarecii fuseseră strânşi în cursă.

         Am înţeles instantaneu raţionamentul armatei. Viaţa noastră intrase în relaţie inversă cu viaţa Ceauşeştilor. Dacă ei vor fi executaţi, noi vom trăi, dacă nu… noi ne întoarcem pe loc la Creator, chiar în acea încăpere. Ştiam prea multe să fim lăsaţi în viaţă, în eventualitatea că tovarăşul Ceauşescu s-ar fi întors la putere şi ar fi cerut socoteală pentru faptele ori nefaptele militarilor.

         M-am aşezat lîngă Vasile G. Tensiunea în încăpere era atât de mare, încât risca să ardă lămpile televizorului. dar mai era un risc. Să se declanşeze un atac de panică în încăpere, urmat de forţarea ieşirii. Ceea ce ar fi pornit un măcel prematur.

         Era nevoie de o diversiune pentru a nu lăsa panica să se instaleze. Şi atunci am început să le vorbesc despre ziua de mâine. Cum o să fim oameni liberi, cum o să apară partidele şi rotaţia lor la putere, democraţia, cum o să călătorim liberi peste graniţe…

          Orice, numai să le abat atenţia de la gura ţevii ce se iţea ameninţătoare în cadrul uşii.

          Mă aplec spre urechea lui Vasile.

          – Când începe măcelul, ne lăsăm spre colţul ăla. Avem 0,1 % şanse în plus.

         S-a terminat. Ceauşeştii au fost împuşcaţi, iar în secunda următoare, ţeava puştii a dispărut de la intrare, ca şi cum nu ar fi fost niciodată acolo. Eram liberi şi vii.

          26 decembrie 1989

          ultima zi, dimineaţa

          I-am adunat pe toţi revoluţionarii din sediu.

          – Maurul şi-a făcut datoria, maurul trebuie să plece – şi mă refer la noi toţi.

          – De ce să plecăm? Nu noi ne-am pus viaţa la mezat? De ce să vină alţii la masa pusă? mă năpădiră ei cu proteste.

          – Are vreunul de aici exerciţiul puterii? îi întrebai. Ştie măcar careva organigrama instituţiilor? Cu ce se ocupă ele? A condus vreunul mai mult decît o bicicletă, cel mult o maşină? Dacă nu plecăm demni pe uşa din faţă, ne va scoate poporul în şuturi, pe uşa din dos.

          – Pleacă tu, noi rămânem!

          – Aşa să fie… Dar nu vă dau mai mult de trei luni şi picior de revoluţionar nu va mai fi aici!

          Şi aşa a fost.

          În dimineaţa aceea împlinisem 100 de ore de nesomn.”

Posted in: Anamnesis