Scrisoare de Crăciun de la Ion Mureşan

Posted on decembrie 22, 2012

14



images

       O murit toţi oamenii

             Adevăratul Crăciun se petrece în familie. Adevărata familie e la ţară. Adevărata ţară e România. Nu mai lipseşte decât să spun că veşnicia s-a născut la sat ca să-mi pierd şi bruma de cititori ce o mai am. Ei, bine, toate cele de mai sus le-am făcut. Toate le-am spus. În afară de chestia cu veşnicia. Şi pe asta am spus-o, dar nu am putut să o execut.

Am ajuns la ţară odată cu lăsarea serii. Până acasă drumul trece prin mai multe sate. De obicei, vorbesc despre anii trecuţi, trebuia să fiu foarte atent. Grupuri de fetiţe cu traistă pe umăr, grupuri de băieţi cu stele zornăitoare intrau şi ieşeau din case ca albinele din stupi şi apăreau când nu te aşteptai, mogâldeţe în bătaia farurilor.

De data asta drumul a fost pustiu, suspect de pustiu. Parcă se dăduse interdicţie de circulaţie după lăsarea întunericului.

Acasă dacă-am ajuns (asta sună a colindă!) m-am pus pe aşteptat colindători. Era frig şi era ceaţă. Fiică-mea s-a săturat, în cele din urmă, de aşteptat şi s-a descis să acţioneze: s-a aventurat în aerul lăptos şi ghidându-se după un clinchet de clopoţel s-a întors cu un copil slăbuţ cu o stea în mână. L-a introdus în casă, l-a pus lângă sobă şi l-a rugat mai apoi, când a crezut că s-a dezgheţat, să colinde.

Iar asta nu se întâmpla undeva la marginea satului, ci „în buricul târgului”.

Pe urmă am ieşit şi eu la vânătoare de colindători. Am izbutit vreo patru capturi. De unde până mai anii trecuţi grupurile de copii stăteau la rând la intrarea în casă, anul acesta asta a fost tot.

Spre miezul nopţii am ieşit din nou afară. Era ora la care porneau la colindat tinerii. Satul era însă pustiu, iar becurile pe la case („lampe burate prin odăi” – cum scria Ion Barbu), începeau să se stingă. Aşa că am pornit să văd dacă – vorba lui Grigore Leşe – n-o murit tăţi oamenii. Nu murise nici vecinul Moş Nicolae, nici mătuşile mele, nici directorul şcolii, nici prietenii mei din copilărie, nici popa. Atâta doar că i-am găsit echipaţi în izmene, cu mesele încărcate de bunătăţi, cu plapuma trasă peste urechi, cu ochii cârpiţi de somn aşteptând colindători. Şi, vă rog să mă credeţi, toţi s-au bucurat auzind colindul sub fereastră, toţi au sărit din pat şi s-au luminat la faţă de parcă le-aş fi adus în dar cel puţin un viţel.

Nici unul însă nu se gândise să iasă din casă. Şi nu sărăcia, nu gândul că celălalt nu ar avea ce să pună pe masă îi ţintuise la pat, ci un fel de moleşeală, un fel de vlăguire, un fel de stinghereală, un fel de lipsă de poftă de viaţă. Un fel de ciudată cădere energetică.

Nici mândria patriotică, nici respectul pentru tradiţii, nici naţionalismul, nici romantismul proverbial nu s-au dovedit destul de puternice pentru a-i urni din loc. Şi atunci vă întreb, cum să mai crezi în sondajele de opinie. Amorţeala asta spune cam totul despre starea naţiunii. Sper că în alte părţi a fost altfel.

Sărbători fericite!