In Memoriam Iuliu Maniu: 8 ianuarie 1873, Bădăcin – 5 februarie 1953, Sighet

        Puţine documente olografe originale au produs în fiinţa mea emoţii şi sentimente atît de adînci, dar atît de luminoase şi încurajatoare prin chiar aura tragică în care erau învăluite, expresii hiperconcentrate ale unor forţe morale indestructibile, precum mi s-a întîmplat la “întîlnirea” cu manuscrisele lui Eminescu sau cu Testamentul lui Iuliu Maniu. Pe acesta din urmă am avut şansa să îl văd (şi să îl ţin în mînă!), în 1990, la Arhivele Statului din Braşov, unde se păstrează. Mi s-a părut atunci, aşa cum mi se pare şi acum, mai important aproape decît mormîntul negăsit al celui care, conform “Actului de moarte“, a dispărut fizic pe drumul martiric dintre Strada Sfinţilor, din Bucureşti şi Cimitirul săracilor din Sighet. În testament descoperim sensul înalt, spiritual, moral, dezinteresat al trecerii prin viaţă. 

         Cred că e, astăzi (din nou), o zi bună pentru a-l revedea şi reciti. Chiar pentru un moment de meditaţie, poate şi pentru a face unele, pînă la urmă inevitabile, comparaţii şi judecăţi. Şi, de ce nu, dacă prezentul nu ne-a înfrînt definitiv, să ne punem şi cîteva întrebări. Dar nu întrebări doar ”întrebătoare”, ci eventual şi  “răspunzătoare”.

Act notarial public. Pag. 1

Act notarial public. Pag. 2

Testament. Pag. 1

Testament. Pag. 2

Testament. Pag. 3

Testament. Pag. 4

Testament. Pag. 5

Act de moarte.

        Să nu lăsăm uitarea să „scrie” un al doilea „act de moarte”, infinit mai vinovat decît primul. Nu va „consemna” decît moartea noastră morală.

        François Mauriac (laureat al Premiului Nobel pentru literatură – 1952):

        „Iuliu Maniu era deja condamnat la moarte, iar sentinţa nu va uimi opinia publică mondială. Se vor ridica puţine proteste: la ce ar folosi? Comedia s-a sfîrşit. Comuniştii din lumea întreagă ştiu bine că acum trebuie să aibă curajul de a ne arăta adevărata lor faţă, care, mai ceva decît moartea, nu se poate privi direct, deoarece este moartea însăşi, moartea noastră, a fiecăruia dintre noi, europeni, occidentali, ce refuzăm să fim bolşevici şi, prin urmare, suntem învinuiţi de aceeaşi crimă ca şi Petkov şi Maniu: crima de a ne opune politicii Moscovei.

         Atît timp cît aceste lucruri se întîmplau între limitele Rusiei, comuniştii aveau interes să simuleze că dau acelaşi sens, ca toată lumea, cuvintelor trădare şi crimă. Merita osteneala, din moment ce puteau să ducă la perfecţie scenariul fiecărui proces. Aveau, după bunul plac, mijloacele necesare, utilizau nebănuitele lor secrete pentru a-l determina pe un nevinovat să-şi mărturisească vina, pentru a-l frustra de această ultimă libertate pe care, anterior lor, nici un tiran din timpurile cele mai îndepărtate nu putuse s-o smulgă victimelor sale înaintea morţii: Rusia sovietică este ţara unde nevinovaţii condamnaţi, ce nu mai au nimic de pierdut, renunţă să-şi strige nevinovăţia.

         Ei nu au renunţat la aceasta în România, în Bulgaria, deşi, acolo sovieticii au devenit stăpîni absoluţi, ca peste tot în lume unde guvernează un partid comunist. Dar, în aceste ţări, puterile lor încă se mai opresc în pragul conştiinţei individuale.”

        (Extras din fragmentul publicat în revista ASTRA, nr. 1-2 (229)/1992, din  François Mauriac, Journal V, in Les Chefs-d’oeuvre de   François Mauriac, tome XII (pp.399-401), Librairie Ernest Flammarion, coll. Cercle du bibliophile, Paris, s.d., în traducerea lui Vasile Diaconu.)

Etichetat: ASTRA, Badacin, Brasov, comunism, crima, Francois Mauriac, Iuliu Maniu, memorie, Sighet, testament

Posted in: Anamnesis, In Memoriam