Dan Gulea despre „Anul Caragiale” – la final

Se termină, totodată, şi anul Caragiale, deşi specialiştii în cronologie ar spune că s-a terminat demult sau mai e destul din el.
De multă atenţie s-au bucurat audiobookurile, precum şi tot ceea ce se poate vedea şi auzi, ba chiar şi gusta (apropo de berea „Nenea Iancu”), ceea ce se simte deci cu… simţurile.
Deşi e posibil ca scriitorul să nu fi avut în vedere neapărat simţurile, anul Caragiale a fost un an al teatrelor, cu multe puneri în scenă de calitate, precum D-ale carnavalului de Purcărete (unde am văzut trei actriţe interpretînd simultan același rol, al Didinei Mazu), Năpasta lui Cristi Juncu (un text reeditat) sau Scrisoarea lui Dabija (cu Noi sîntem români printre cîntecele preferate ale Cetăţeanului Turmentat). Tot aici, de menţionat spectacolele Masca din vară, din centrul capitaliei, precum şi contribuţiile operei clasice, unde Dan Dediu a compus O scrisoare pierdută (cu premiera absolută la 17 dec).
Editorial, pretenţiile sînt mai mari: cea mai completă de pînă acum (dacă pot să spun așa, şi iată că pot!) ediţie de Opere a apărut încă de la finele lui 2011, în cinci volume, sub egida Academiei Române (editori: Constantin Hârlav, Stancu Ilin şi Nicolae Bârna, prefaţaţi, fireşte, de Eugen Simion), apoi, la iniţiativa aceluiaşi Eugen Simion, o şedinţă a Academiei Române s-a desfăşurat la Ploesci, în miezul verii, pe nişte călduri groaznice.
O pleiadă de cărţi de critică a operei au apărut, între care industriosul Gelu Negrea, exeget oficial (dacă există cumva acest titlu, şi iată că există!), concentratul Mircea A. Diaconu (cu un volum din eseuri trecute, despre care am scris aici), precum şi eseurile Ioanei Pârvulescu (publicate începînd cu 2011 în aşteptarea cumva a centenarului; o cronică, aici). O notă specială pentru Vasile Gogea, autorul a două cărţi de Mofteme (prima, OftalMOFTtologia, apărută în 2002, şi reeditată acum). Se adaugă traduceri în premieră în diferite limbi, precum ţigănește sau, fireşte, grecește, dar şi descoperiri. Aici intră ediția lui Ieronim Tătaru la traducerile din Moliere (George Dandin) şi Maeterlink (Monna Vanna), dar şi ediţia Titircă, Sotirescu & Cia pe care am alcătuit-o la Editura Paralela 45, bazată pe inedite.
Se adaugă acestora mai multe reeditări, ediţii, semnate de Dan C. Mihăilescu (decupaje din scrisori), Ştefan Cazimir (kitschul), Şerban Cioculescu (cu celebra Viaţă), precum şi nenumărate ediţii şcolare, dar şi continuări ale operelor, de felul celei a lui Eugen Şerbănescu (A doua scrisoare pierdută. Trenul togolez nu opreşte la Paris), ceea ce mă face să mă gîndesc că şi opera lui I.L. urmează o traiectorie pe care cea a lui Mateiu Caragiale a probat-o încă din anii 960, prin continuările la romanele neterminate.
Ce rămîne în cele din urmă?
Un Caragiale despre care se poate scrie enorm (şi bazîndu-ne doar pe acest an), un scriitor care este viu, trăieşte prin noile abordări (opera muzicală, de exemplu), dar, cumva, apare şi imaginea unui scriitor care are încă mai multe zone de penumbră, încă necunoscut, în speţă needitat în întregime sau neinterpretat „pînă la capăt”.  Sînt oare importante traducerile din teatru pe care le-a făcut scriitorul? Sînt ele cunoscute? În ce fel apar ele în exegeză? – Doar cîteva întrebări retorice.
Şi, în final, un mic bonus, o filă inedită (pînă la ediția mea la Titircă…, comedia berlineză :), neînregistrată în ediţiile critice de pînă acum, care poate fi citită, fără îndoială, ca un fel de autointerpretare, un soi de eseu critic, dacă vreţi, pe care I.L. Caragiale îl gîndea despre propriile personaje.

    (Preluare de pe http://literaturcoaz.blogspot.ro/2012/12/anul-caragiale.html#!/2012/12/anul-caragiale.html )

_______________________________

În imagine: filă din dosarul „şantierului” berlinez al piesei neterminate  Titircă, Sotirescu & Cia .

Etichetat: Caragiale, Dan Gulea

Posted in: OftalMOFTologia, Pavilionul de oaspeţi