„Memoria fără frontiere” sau cine suntem? Cîteva gînduri despre identitate după vizionarea unui film

Posted on ianuarie 18, 2013

49



               Prietenul meu Bedros Horasangian îmi propune să organizez pe blog o „vizionare” a unui filmuleţ. Să testăm oarecum „starea de spirit” a naţiunii, sau măcar a cîtorva indivizi care îşi mai recunosc o identitate. Sau o caută. Ori, işi pun doar întrebări cu privire la. Îmi trimite şi un text prefaţator, publicat mai întîi în revista Observator cultural (nr. 657, 16 ianuarie 2013). Îl reproduc în continuare:

Bedros Horasangian:

                                                                    Despre identitate

 Cine suntem ? Încotro ne îndreptăm? De ani buni tot aud românii în sus şi românii în jos. OK. Că noi europenii. OK.  Că ei, americanii. OK.  Că ei asiaticii, evreii, arabii, mai ştiu eu cine. OK. Hinduşi sau budişti, islamişti sau creştini, lumea e una. OK. Şi noi pe acolo. OK.  Cu specific naţional, cu globalizare cu tot. OK.

Şi ce?

Şi mai aud de ani în şir că suntem pe un drum greşit. Măi să fie! Eu unul nu ştiu care drum e bun şi care e rău, eu nu văd drumul. Nu-mi dau seama că e bun sau rău. Pe străzi n-ai loc de maşini, mall-urile uriaşe sunt pline, ca şi restaurantele care se înmulţesc precum ciupercile după ploaie, hotelurile gem de cheflii şi schiori, concedii, botezuri, festivaluri, dezbateri, trăncăneală şi văicăreala ca sport naţional.

Aici. În România. Noi românii. Dacă mi se dă voie şi mie. Şi nu sunt expediat la armenii lui Pambuccian.

Deci.

Criză, necriză, cu PDL sau USL, cu preşedinte suspendat sau cu care coabităm bine merci, se trăiește aici, în România.

Am intrat în NATO şi UE fără să desluşim bine dacă e bine sau rău. Era necesar. Fără alternative.

Suntem ce-am fost şi vom fi.

Cum? Unde? Cînd?

Români. Europeni. Cetăţeni ai acestei planete deja suprapulate. Unde popoare şi religii, ideologii şi culturi diferite se intersectează. Se duşmănesc sau se tolerează.

Ne căutăm o nouă identitate?

Cine suntem?

Ca popor?

Ca indivizi?

 Ca specie umană. Eventual.

Multe interogaţii. Nedumeriri.

În plan politic, anul cel nou, 2013, după ce am scăpat de Apocalipsa mult (şi inutil trîmbiţată…) a început deja sub semnul loviturilor contondente. Justiţia e în clocot. Vînzoleală mare. Că CSM cu Schmidt-Hăineală, că Alina Ghica, că inubliabilul Danileţ, că e legal, că n-a fost, că e moral, că n-ar fi, părţile sunt deja la cuţite. Cu ANI-ul pilotat de un anume Georgescu avem alt serial în toată regula. Care pe care. Sigur că nimeni nu se aştepta la liniştea mult clamată şi în anii de vibrantă democraţie a majorităţii FSN-ului, dar este mai mult decît clar că prezenţa ( chiar dacă mai discretă retoric) la butoane a lui Traian Băsescu va alimenta tensiuni, gîlcevi şi hăhăieli. Mai mult sau mai puţin necesare sau dorite, dar inerente. Guvernul Ponta – da, a fost plagiat, şi? noul consilier al Primului Ministru se numește G.Frunda, şi dacă el îi dă girul, amărăşteanul prof de la liceul din Buftea ce să mai zică? – nu are şi nici nu va avea vreo perioadă de graţie în care să pună în aplicare programul de guvernare. Bugetul şi un set de minimale de măsuri. Aplicabile şi cu efecte imediate. Bun sau rău, de buget şi de relaţionarea lui cu cerințele FMI şi ale Băncii Mondiale depinde în mare măsură de situaţia economico-financiară reală ( Care o fi aia? Cine o cunoaşte cu adevarat?) care ar urma să fie transpuse în practică. În realitate hărţuiala practicată de Preşedinte şi de pîrghiile de putere pe care le mai are – şi prin care ţine sub presiune viaţa politică românească ce a dus la suspendarea lui – va continua. Vor fi lansate cam două subiecte săptămînal care vor distrage atenţia opiniei publice, dar vor obliga USL-ul şi guvernul Victor Ponta să fie mereu în defensivă. Şi să nu poată – presupunînd că ar avea şi forța şi expertiza necesare, ceea ce nu reiese cu pregnanţă în timpul deja consumat – să-şi organizeze treburile curente şi să lanseze proiecte de anvergură. Sigur că postura oricărei opoziţii este să conteste iniţiativele guvernului. Sigur că orice demers, bun sau mai puţin inspirat, va atrage critici severe din partea vocilor ce reprezintă opoziţia. În Parlament sau în societatea civilă. Sigur că în acest război de uzură nu vor mai conta bunele intenţii sau bunele decizii. Ci pe vechiul principiu al alegerii prafului şi al morţii caprei vecinului ne vom aştepta – începutul e deja făcut cu mult mediatizatele gîlcevi legat de CSM şi ANI- la multă energie consumată în gol. Numirile din luna ce a urmat alegerilor parlamentare au lansat deja numeroase controverse. Mărirea salariului minim pe economie, creşterea cu 4% a pensiilor etc. Impozite progresive, taxe fel de fel, Obama procedează cumva similar. Yes, We can! Unii da, alţii ba. Ciondănelile vor urma şi se vor inteţi. Spre satisfacţia galeriei şi opoziţiei (parlamentare, militare şi civile ) care vor căuta nod în papură la orice. Şi, Slavă Domnului, se găsesc pretexte. Că este vorba de mişcările telurice abracadabrante de la ICR, că este vorba de micşorarea TVA la alimente ( pîine, da, cozonac nu!) sau de susţinerea de la bugetul de stat a spitalelor private. Minerii din Valea Jiului deja au pus de-o grevă, în Piaţa Universităţii, iar se scandează împotriva întregii clase politice, ciondănelile din interiorul partidelor parlamentare sunt deja la început. Fostul premier Adrian Năstase ar putea fi eliberat ? Vom accede anul aceste în spaţiul Schengen? Sau așteptăm cu inima mică noua recoltă de rapiţă?

Şi atunci, România încotro?

Noi cine suntem?

Doi tineri au găsit răspunsul pe cont propriu. O fată din Gherla,  jud. Cluj, 1/8 armeancă, absolventă de istorie la Cluj, România, un băiat ¼ armean, din Marsilia, Franţa, au ajuns în  Nagorno-Karabagh, au întemeiat o familie, au un copil şi au devenit armeni. Spre bombăneala celor două familii – cum să laşi Clujul, cum să laşi Franţa…- ca să ce? Simplu. Cei doi sunt fericiţi, dincolo de greutăţile inerente ale vieţii de zi cu zi într-un loc în afara UE. Şi nimeni nu le poate face nimic. A fost opţiunea lor. (s.m. V.G.)

Ei şi-au găsit o anume identitate şi ţin foarte mult la ea. Povestea celor doi tineri, Cristina şi Armen, pentru cei curioşi, se poate găsi şi vedea pe internet. Este impresionantă. Şi emoţionantă. Dar deja asta nu ne mai interesează. Vorba românească, fiecare cu a mă-sii.

                          Acum, vă invit să „stingeţi lumina” şi să daţi un click pe link-ul de mai jos:

                                      http://www.youtube.com/watch?v=LFv07968OJ4
 
                          În ce mă priveşte, renunţ să mai fac apel la teorii mai mult sau mai puţin postmoderne, libertariene ori neomarxiene ale conflictului dintre globalism şi identitate. Nici o „hermeneutică a globalizării” nu mi-ar fi de prea mare folos pentru a „traduce” în „cuvinte potrivite” sentimentele trezite de acest film şi povestea narată în imaginile lui austere, în care, dincolo de sărăcia din prim plan, rămîne exemplară şi inepuizabilă bogăţia unei aspiraţii. Îmi amintesc, pur şi simplu, de o vorbă a lui Montaigne, care pe româneşte ar suna cam aşa: „ Cel mai mare lucru din lume e ştiinţa de a fi la tine (acasă).” Mai suntem noi, românii, toţi împreună sau unul cîte unul, uneori, totdeauna sau niciodată la noi  (acasă) ? Un adevăr este sigur: nu există acasă, nu poţi să ai o identitate proprie fără memorie. Dar este mankurtizarea globalistă o fatalitate? Cristina şi Armen din filmul tocmai vizionat par să ne transmită altceva.
                   
Posted in: Anamnesis