Fragmentul reprodus mai jos reprezintă un excerpt dintr-un text ceva mai amplu al filosofului român: PĂCALĂ sau EXISTENŢA ABSURDĂ (Schiţă pentru o filosofie a neghiobiei), publicat în nr. 2/1951, al revistei CAETE DE DOR. Metafizică şi poezie, editată în exil, la Paris, de autor şi de Virgil Ierunca. Reproducerea s-a făcut după CAETE DE DOR. Metafizică şi poezie, Volumul I (nr. 1-4, 1951, Paris), Ediţie critică, prefaţă de Mihaela CONSTANTINESCU-PODOCEA, Nicolae FLORESCU, Preambul de Constantin AMĂRIUŢEI, În loc de prefaţă un interviu cu Virgil Ierunca, Editura „Jurnalul literar”, Bucureşti-2000, pp.102-103.
Argumente pentru utilitatea unei relecturi a acestui text le găsim mai mult decît suficiente în lumea noastră de azi, populată de o mulţime de avatari ai personajelor care i-au prilejuit lui Constantin Amăriuţei reflecţiile de mai jos, pentru a mai redacta şi eu o expunere de motive. Nu ne trezim în fiecare dimineaţă şi ne culcăm seară de seară copleşiţi de ne-firesc, criză de noimă, neghiobie, prostie? Trăim în „umbra lui Păcală” la fel de veseli şi furioşi ca şi în „umbra lui Mitică”! Sau, poate că mă înşel?
P.S. Revin (anticipînd o posibilă interpelare) adăugînd că argumentele culturale, filosofice, axiologice ale actualităţii acestui text (considerat, însă, în ansamblul operei lui Constantin Amăriuţei dar şi în contextul istoric al unei întregi linii filosofice româneşti) presupun o discuţie mult mai amplă şi mai specializată, în acelaşi timp. Ar trebui convocaţi filosofi români precum Nae Ionescu dar şi Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica, Petre Ţuţea şi Alexandru Dragomir, C. Rădulescu-Motru şi Mircea Eliade ori europeni: Martin Heidegger sau Edmund Husserl. Colocviul ar deveni mult prea larg pentru acest spaţiu şi nu mi-am propus acum o dezbatere despre ceea ce, cu mulţi ani în urmă, am numit sistemul naţional de filosofie, ci doar exemplificarea vocaţiei filosofiei de a descifra lumea, de o gospodări în sensul şi temeiul ei fireşti.
________________________________
CONSTANTIN AMĂRIUŢEI:
„a. Nerodul satului
Prostia este un mod de-a cunoaşte lumea fără a putea găsi sensul şi folosinţa ei. Omul nu ştie cum e lumea, n-o înţelege şi deci nu i se poate integra, neînsuşindu-şi esenţa firească de gospodărire omenească.
În lumea satului românesc, prostul este tot una cu nerodul: adică un ins ce nu creează o folosinţă. Sngularitatea prostului în lume n-are funcţie biologică („prost din născare„) şi nici socială („prost de dă în gropi„); ci una de epistemologie: prostul este în eroare – fiind în neştiinţă faţă de darul firesc al unei lumi săteşti constituite de tradiţie (opinia ca atare). Cunoaşterea este mai mult decât aplicare a categoriilor de tip kantian; ea este revelare prin muncă şi a folosinţei lumii. „Firescul” ca „obiect cunoscut” este rezultatul unei activităţi lucrative, prin care el devine „realitate” şi „adevăr”. „Firescul” fundează ontologia lumii (adică în sens, noimă) şi nu ontologia Firei; pe aceasta nici o filosofie nu va putea-o explica, probabil că nu va ajunge decât la o descriere de „obiecte” ce intră în Fire (ca „firescul” – „nefirescul” – „neutrul” etc.). Prostul – ca noimă – este nefiresc; deci fără temei normal de-a fi – însă cu un fel în sine de-a exista: neghiob sau absurd.
Astfel în Povestea vorbei se spune că „prostia şi nerozia se înrudesc cu nebunia„. Omul e ne-bun, nu în sens clinic, ci în sens fenomenologic: ne-om. „Îndată ce prostul vorbeşte el şi te păcăleşte” spune aceeaşi poveste a vorbei înţelepte româneşti. „A păcăli” – are sens foarte existenţial; el leagă lumea (inşii ceilalţi) de „insul prost” (sau păcălitor) într-un mod ce creează o situaţie absurdă şi de unde cineva râde şi altul este mustrat (de cugetul său).
„Păcală” e un nume de poreclă: el vrea să însemne „ţicnit” (T. Dulfu) şi „năzdrăvan” – ceea ce este contrariul prostiei, nu însă contradictoriu.
„Năzdrăvenia” lui constă în făptuirea curioasă a lumii sale nefireşti; îngrijirea lupului şi ursului, de ex., precum şi măcinarea cenuşei la moara dracilor.
Omul lumii fireşti (săteşti) se va minuna de puterea şi isprava lui Păcală; dar va hotărî că fapta este exterioară solului: că n-are noimă şi nu apare decît cu titlul de imposibil realizat într-o aparentă stare firească. Dar insul – creator de imposibil – devine singur: nimeni nu acceptă lumea sa; de altfel lumea aceasta bazată pe nefiresc se destramă în ea, durând ca simplă situaţie. „Tândală păcălit” şi „Păcală tândălit” – e singura formă de relaţie între două existenţe nefireşti – ce-ar da o lume. Dar cei doi se despart fiindcă unul este de-ajuns. Desigur: căci lumea ne-firescului apare ca o criză de noimă (în cadrul firescului) şi nu ca o creare – prin relaţie cu semenul – a faptei de adevăr durabil.
Suntem în lumea isprăvii: ea termină nu firesc, şi nu lucrează ceva nou. Prin ispravă, o lume constituită se reface pe dos, ceea ce nu dă ceva nou, ci distruge o existenţă. Creaţia este permanentă. E lipsită de trecerea divină în timp şi spaţiu şi de pe-trecerea omului ca existenţă semnificativă a celei dintâi. Nefirescul – trăieşte ateismul lumii – deci „ne-omenia” şi „frica de Domnul”. Păcală omoară un sat întreg; lumea n-are sens, omul n-are valoare. Actul prostului, e creator doar de neant originar: dar a crea neantul, înseamnă a-şi pierde sensul de a fi.
Fenomenologia neghiobiei revelează deci lipsa de esenţă a lumii: lipsă de adevăr. Dar acest ne-firesc, deşi este un mod de-a revela pe a fi-în Fire – fără lume – apare în act ca o criză de cunoaştere. Satul se află în faţa unui centru de neadevăr şi trebuie să-l înlăture; altfel, o lume întreagă riscă să fie distrusă de acest ne-firesc. Umbra lui Păcală este ucigătoare; de aceea lumea îl alungă peste sate. Ceea ce a fost ucis trebuie refăcut; lumea va înlocui locurile în criză de sens (şi de adevăr şi de etică) cu ceva nou. E o refacere a Lumii; într-un fel Păcală a denunţat prostia din lume, făcând-o vie. Păcală e existenţa tragică căci a fi, pentru el, înseamnă a se pierde, a fi alungat, a fi omorât de semeni.
Într-un alt sens, Păcală este un izvor de înţelepciune pentru cei ce se credeau bine sprijiniţi pe adevăr.”
______________________________
*Vezi mai multe informaţii despre Constantin Amăriuţei aici: http://www.crispedia.ro/Constantin_Amariutei .
Gogea's Blog 
Doru
ianuarie 25, 2013
Am a mulţumi pentru lectură şi cărarea ce duce către alte lecturi!
vasilegogea
ianuarie 25, 2013
@Doru
Este exact ceea ce mi-am propus.
Elie Diesel
ianuarie 25, 2013
@Doru
O adevarata gradina cu carari care se bifurca, trifurca si cvadrifurca.
Voi reveni mai spre seara cu precizari dinspre McRicketts, explorator eliadian de mituri amerindiene, corespondent o vreme al lui Liviu Antonesei, ori dinspre Jung si Kerenyi, exegetii la Trickster (caruia, in versiunea hexagonala din podul surii mele de vara, i se spune FRIPON DIVIN: pungas, pacalici, strengar, poznas, pisicher, tilhar…divin, da, da, dar… de neasociat cu nebunii-intru-Hristos)
Salvador Dalibaba
ianuarie 25, 2013
@Elie Diesel
Remarcati, domnule, ca nici Nasreddin Hodja, mascarici al lui Allah Akbar, nici poetul Jacopone da Todi, autointitulat ”joculator Domini”, necum nebunii-intru-Hristos greci (atinsi de Baconsky jr in RISUL PATRIARHILOR) sau rusi, deci ortodocsi (cum e doar partial monahul din filmul, postarkovskian, OSTROV), nu gindirostivietuiesc in cuplu, perechi-perechi, precum, sa zicem, Stan & Bran, Lolek & Bolek, Don Quijote & Sancho Panza, Huidu & Gainuse, Pacala & Tandala. De aia mi se pare mie valabila bagarea de seama amariutiana asupra tindalizarii lui Pacala + a pacalizarii lui Tandala, tot atit de valabila – cred eu, in natangia mea de sezon – cit quijotizarea finala a lui Sancho, dublata de sanchizarea lui Quijote, bagate, ambele, la inaintare in GUIA DEL LECTOR DEL QUIJOTE, unul din opusoarele inca rezistente ale lui Don Salvador de Madariaga.
Dorin Tudoran
ianuarie 25, 2013
@ Vasile Gogea
Buna treaba!
vasilegogea
ianuarie 25, 2013
@Salvador Dalibaba
Bună ochire a dubleţilor tandemici… aş adăuga pe Tanda & Manda, dar nu prea ştiu ce compensează fiecare!
vasilegogea
ianuarie 25, 2013
@Dorin Tudoran
Ne străduim, ne străduim! Încă!
Suleiman de Mirel
ianuarie 25, 2013
@Vasile Gogea
De le-am considera entitati feminine, Tanda & Manda s-ar putea cupla cu, respectiv, Tandaler si Mandaler, constituind ceva ce in istoria religiilor, deci si a miturilor, se numeste sizigie. Doua, prin urmare, sizigii: Tandaler, cu paredra sa Tanda; Mandaler, cu paredra sa Manda ( poate ca, undeva, mandatata, ea, sa sustina si o mandala).
Leru-i ler, Tanda-i la fel: cumu-i Turcu… si Chistolu!
vasilegogea
ianuarie 25, 2013
@Suleiman de Mirel
Multumesc, efendi! Dau ciubuc!
Ivan Kalughinion
ianuarie 26, 2013
Daca Pacala n-ar fi cuplat cu Tindala, mai ca l-as vedea cimotie de Trickster si l-as duce la moara lui Linscott McRiketts… sa scoata tot untul mitologic din el. Dar, in lumea cu eresuri bogomile a pieselor lui Lucian Blaga si a dualismelor gnostice purecate de I.P.Culianu, asa ceva nu pare cu putinta. Neputinta similara intimpinam si in cazul lui Danila Prepeleac, poate excesiv de guenonizat in CREANGA SI CREANGA DE AUR, divinul op vasile-voiculescian. Falsul nerod carevasazica, ci nu idiotul dostoievskian, necum eroul romanelor picaresti.
Ion Ghinion
ianuarie 26, 2013
@All
Daca trecem la politichii locale, nu putem sa nu bagam de seama ca anume entitati par sa mearga doar perechi, precum Tindala cu Pacala. Astfel : Boc cu Base, Ponta cu Chucky, Adomnitei cu Fenechiu etc. Joker, doar Nasty, carele mere, dupa imprejurari, cu Ilici, cu Ponta, cu Ristea Priboi si cu cine va mai fi. Observatia ca recrutatii si recrutatorii merg mina in mina, mina in lina, asemeni unor Lolek si Bolek, nu-mi apartine. SUUM CUIQUE. Ea apartine Tapului Constantinescian, El Chivo Rumano. El si exemplifica: Nasty & Ristea Priboi; o anumita ministreasa a justitiei iliesciene, Rodica Stanoiu, si un anumit sef al Scolii de la Baneasa, Marian Nu-mai-stiu-cum. Y ASI SUCESIVAMENTE.
vasilegogea
ianuarie 26, 2013
@Ivan Kalughinion
Interesantă mi se pare antropomorfizarea unui Trickster – care în sensul dat de cercetătorii mitologiilor, religiilor şi folklorului era încarnat într-un animal (de pildă, la americanii nativi, în coiot; dacicul nostru lup nu poate fi, însă, inclus în categorie). Un roman cu această temă (în fundal) şi cu acest titlu (pe copertă) a publicat, cu nu foarte mult timp în urmă, junele novel-ist Ovidiu Pop.
vasilegogea
ianuarie 26, 2013
@Ion Ghinion
Putem observa că şi în politichia „marilor licurici”, au funcţionat tandemuri celebre: Stalin şi Beria, Bill Clinton şi Madelein Albright… sau, chiar în minutele noastre, Putin şi Medvedev.
InimaRea
ianuarie 26, 2013
Păcală nu încape într-o singură formulă, venind el şi din vremi, şi din locuri, şi din mentalităţi osebite-ntre ele. Astfel, într-o povestire e malefic, în alta – justiţiar, după cum în alta-i doar ilustrarea vorbei Prost să fii, noroc să ai. Unde „prost” e mai curînd leneş, indiferent, negospodar.
În schimb, Tîndală e acelaşi greu de cap în toate povestirile. Poate că prin desacralizare – de la malefic, la buclucaş – Păcală a decăzut în starea de Tîndală, astfel că ei n-ar fi doi ci unul vechi asociat cu imaginea sa în efigie.
Dănilă Prepeleac e ilustrativ pentru ultima ipostază complexă a lui Păcală, una căreia încă i se mai îngăduia miraculosul. După aceea, Păcală decade într-o hîrjoană cu păcatele omeneşti – lăcomia, răutatea, invidia. (Deşi operă cultă, Dănilă Prepeleac este eminamente „populară”, Creangă netransfigurîndu-şi filosofic perosnajul, ca Eminescu în Făt Frumos din Lacrimă. Cum nici Slavici, de altfel, preocupat de acurateţea povestirii, înainte de orice.)
„Epistemologia” lui Amăriuţei suferă de nesiguranţa bazei conceptuale, aşa-mi pare. Semnul sfielii abordării sale – „nefirescul”. Or, în eres, Păcală îl evocă întotdeauna pe Celălalt (ecou bogomilic, poate, deşi precreştin mai curînd). Ceea ce nu la antinomia firesc-nefiresc duce cu gîndul ci la un transcendent inaccesibil, ameninţător în ambele sale ipostaze.
vasilegogea
ianuarie 26, 2013
@InimaRea
Textul reprodus este un foarte mic fragment („de mijloc”, aş zice) dintr-o, mică şi ea, „schiţă” de interpretare fenomenologică. Astfel că aparenţa unor ezitări conceptuale (oricum, mai largi în filosofia românească a timpului, care prin Mircea Vulcănescu şi, mai apoi, prin Constantin Noica încerca – după modelul heideggerian – o arheologie hermeneutică a limbii) e explicabilă. Pentru un (eventual) plus de claritate mai reproduc din textul lui Amăriuţei doar două pasaje: „…afirmaţia că orice lume, pentru a fi considerată ca atare, trebuie să aibă o noimă. (…) De aceea, atunci când noima nu mai înseamnă absolutul de sens, se spune că „existenţa n-are sens” şi lumea n-are nici o noimă. Rolul „noimii” este deci acela prin care apare şi existenţa omului ca ins liber şi a lumii ca fel de a fi. Firea are nevoie de lume, pentru a căopăta sensul de „fire – firească” unei existenţe noimatice.”
Şi, ceva mai departe: „Păcală însă, ca ins, va ajunge la starea de exil în nimicul lumii; prin el vom înţelege sensul neantului, al golului noconstituit de sens, dar trăit. Astfel conştiinţa lui, nefericită ca trăire absurdă, va intenţiona o esenţă cognitivă diferită de ontologia firescului (sau „Etant” la Sartre, „Seiende” la Heidegger) şi anume: „ne-firescul”.” (…) „Păcală ne dă, odată cu „ne-firescul” – ca regiune ontologică, şi o nouă etică: aceea a absurdului, a neomeniei, şi a trăirii imposibilului.”
InimaRea
ianuarie 26, 2013
Dom’le, Păcală n-are cum fi personaj problematic-filosofic. cu-atît mai puţin, „damnat” ori ilustrare a damnării („condiţiei umane”).
Noima de care vorbeşti – şi vorbeşte Amăriuţei – e „înţeles”, nu normă. Adică „sens” în acord cu mentalitatea locului, „ceva” care dă şi puterea de înţelegere a indigenilor. Astfel că orice n-are noimă iese din normă. Ceea ce nu duce automat la ne-firesc.
În Hanul Ancuţei, povesteşte unul despre tren – „lucru nemţesc”. La care, comesenii îşi fac cruce: „Aşa o fi pe la ei”.
În această ordine de idei, Păcală e un străin, „un neamţ” – vezi şi poezia lui Coşbuc, Lordul John. Or, „neamţul” nu e ne-firesc, e doar resimţit ca o ameninţare la modul de viaţă, „aşa cum am apucat din bătrîni”. E altfel de rezistenţă la „nou”, aici – ţinînd de teluric, nu de tanscendent(al).
vasilegogea
ianuarie 26, 2013
@InimaRea
Dragă George,
sigur că în lectură sociologică, Păcală nu e decît un „argat” ciudat! dar, repet, C. Amăriuţei face o lectură fenomenologică şi aceasta, atunci cînd e bine făcută, poate investi cu semnificaţii metafizice orice obiect/subiect fizic. Exemplele date de domnia ta îmi par a viza mai degrabă categoriile de bizar, ciudat, neobişnuit, dar POSIBIL. Păcală trăieşte şi ilustrează IMPOSIBILUL!
InimaRea
ianuarie 26, 2013
Eu zic că ilustrează posibilul neacceptat – ieşirea din noimă/normă. Imposibilul e de negîndit, la acel nivel. Poate-n basme – sub forma miraculosului – să fie accesibil imposibilul.
Dar sigur că recitirea lui Amăriuţei e binevenită, mai schimbăm şi noi paradigma cînd discutăm despre români – de azi, de ieri, dintotdeauna.
vasilegogea
ianuarie 26, 2013
@InimaRea
Mulţam de îngăduinţă! Asta şi era ideea: să mai „gospodărim” prin ograda noastră şi cu alte „măturoaie”! Că de neghiobi, slavă cerului!, e plin pămîntul!
Si noi la Ancuta//Ilinca!...
ianuarie 26, 2013
@InimaRea
Nu doar trenul stirneste mirare printre clientii sadovenieni ai Ancutei, ci, la un moment dat, si evocarea statului de drept, a statului nesamavolnic… intr-o amintire a intimplarii cu un morar german care-l da in judecata pe monarh si castiga procesul, unul dintre ascultatori comentind sec: ”Asta n-oi mai crede-o!” Doar ca trimierea e la Friedrich cel Mare al Prusiei dornic sa-si aproprieze un teren al unui vecin, morar pare-se, care morar il ameninta in franceza pe rege cu tribunalul din capitala: ”Majeste, il y a des juges a Berlin!” Riga reculeaza, nu din teama de morar, ci ca sa nu se naruie un edificiu statal, solid si de el insusi fortificat, inclusiv cu legislatie + administratie functionale.
Neumann und Neukahn
ianuarie 26, 2013
@InimaRea si Boier Gogea
Amariutei, dupa vizita sa la Heidegger si anticipindu-l oarecum pe acel Noica al reevaluarii rostirilor vechi romanesti, incearca sa gaseasca inclusiv solutii traductionale pentru SEIN, DASEIN, SEINDES, DIE SEINDEN, WESEN. De unde prezenta, in discursul sau fenomenologic, a unor termeni precum FIRE, infinitivul lung, substativabil, al verbului A FI. Ori a sintagmei FIREA FIRII, cu ecou, aceasta, la DAS SEIN DES SEINDEN. Liiceanu va gasi alte solutii, cu FIINTARILE SALE. Ale Hexagonalilor postbelici ( nu ale lui Corbin, traductorul interbelic) sint si ele sofisticate, franceza neposedind genul neutru, atit de util filosofirii si in greaca si in germana. De unde, la dumnemnealor, cunoscuta distinctie heideggeriana transpusa prin L’ETANT si LE ETANT. La noi, inainte de experienta liiceana, se opera, dupa model parigoticos, cu FIINDUL, FIINZII. Da, da… FIINDUL e un masculin, nu un neutru. In acelasi timp, Amariutei recupereaza NOIMA, vocabul din stirpea grecescului NOIEIN, care, in contextele cronicaresti sau ale vorbirii uzuale are mai degraba inteles de NOMOS, de lege, de randuiala locala, nu neaparat planetara, precum, la Carl Schmitt, in NOMOS DER ERDE, in ceea ce suna asa de frumos pe francezashte ca LE NOMOS DE LA TERRE, iar pe valahiceste, fortind nota, CUMINTENIA PAMINTULUI.
O fi fost Noica sensibil la faptul ca numele sau familial rima cu NOIMA? L-o fi impins, de mic, la filosofire?
vasilegogea
ianuarie 26, 2013
@Neumann und Neukahn
Magister,
osebit de soluţiile lui Gabriel Liiceanu, dar nu în afara „familiei” de cuvinte româneşti ale „fiinţei” (v. frumoasa carte de arheologie şi „genealogie” a conceptelor care descriu filosofic fiinţa în limba română a prof. Eugen S. Cucerzan, „Familia Fiinţei. Soluţii terminologice”), cuplul Arman-Tilinca va opta pentru echivalarea lui Das Sein cu Fiire, în varianta lor românească a opului heideggerian „Sein und Zeit” (prima traducere integrală în limba română!): „Fiire şi Timp”, traducere de Gabriel Tilinca, prefaţă de Mircea Arman, Editura Grinta, 2001. Vorbind, însă, de Constantin Amăriuţei, să reţinem că încă în 1951 acesta semna, tot în „Caiete de Dor”, prima traducere în româneşte a unui text heideggerian, celebrul „Feldweg”.
(Numele ne împinge pe toţi, într-un fel sau altul, spre împlinirea conţinutului său, mai mult ori mai puţin obscur!)
Iov Iorgovan
ianuarie 26, 2013
@InimaRea
Mesterul de la Harlau/Strica bun si face rau.
Daca am putea scobori, pe carari bogomile, pina la Demiurgul gnosticilor si de la acela pina la divinitatea veterotestamentara (cumularda de atribute si epitete contradictorii: manioasa, geloasa, razbunatoare, rareori iubitoare), COMPLEXIO OPPOSITORUM (cum o descrie Jung in RASPUNSUL CATRE IOV), ar fi tentant sa reconstruim un Pacala mai vechi, cumulard el insusi de trasaturi antinomice, din care sa se desprinda, mai tirziu, tandalitatea sa si sa se ”impielitzeze”, sa se intrupeze intr-o entitate aparte. Asa se va fi intimplat, va reamintiti, cu Sfintul Nicolae al Lorenilor, schizat, dinsul, intr-un Saint Nicolas, daruitorul, si un Pere Fouttard, pedepsitorul copiilor. In ”Amintiri din Copilarie”, Mos Fotea, cojocarul satului, concocteaza un bici de croit elevimea naravasa, bici botezat imediatamente ”Sfintul Nicolaie”. C’est vous dire!…
Ion Opodeldoc
ianuarie 26, 2013
@Vasile Gogea
Stiam de cealalta traducere (si de polemicaria stirnita dinspre liicenici), insa, vai nu mi-a chicat vreodata in organul prehensil. FIIRE e o buna gaselnita, as zice. Mai ales ca gerunziul sau substantivabil ii – curios gramaticalmente– FIIND, iara nu FIND, cu un singur ”i”, cum se intimpla la alte verbe: A PORNI, PORNIRE, PORNIND bunaoara. Mai ai si faptul ca, unica intre limbile neolatine, romana si-a bricolat verbul esential nu dinspre ESSE, ci dinspre FIERI, ce insemna pre latinie ”a se face”,”a deveni”, precum in: ET VERBUM CARO FACTUM EST sau in FIAT LUX! A tras carevasazica devenirea intru fiire. Glumesc, fireste… Dar… mai stii?…
vasilegogea
ianuarie 26, 2013
@Ion Opodeldoc
Cred ca s-ar putea aranja un transfer al unui exemplar din traducerea aflata in discutie.
Ion Opodeldoc
ianuarie 26, 2013
@Vasile Gogea
De ce nu? Da si sussemnatul (posesor, cu vechime, al unui exemplar in original din SEIN UND ZEIT) ceva la schimb. La o adica…
Si o intrebare: Eminescul amariutean l-ati avut in mina vreodata? A fost exegetat in VATRA. Acum vreo douazeci de ani. Chiar de catre redactorul ei sefial de atunci. Daca memoria , pirdalnica, nu imi joaca vreo festa.
vasilegogea
ianuarie 27, 2013
@Ion Opodeldoc
Da şi nu. Adică: voi încredinţa diligenţei un exemplar din „Fiire şi Timp”; cartea despre Eminescu a lui C.A. mi-a scăpat, la vremea respectivă fiind eu rătăcit în vîltoarea luptelor politice (dar… civile) postdecembriste…
InimaRea
ianuarie 27, 2013
Ion Opodeldoc: E vreo descoperire personală ori o nouă teorie din Istoria limbii române, ideea că „a fi” românesc „e bricolat” nu după sum-esse-fuit ci fupă fieri (fiero-fierit?) Oricum, e bizar fiindcă „a fi” are-n paradigmă forme din toate variantele de prezentare (sînt, este, fu).
Bricolaj e acum, cu „sunt” pentru „sînt”. Bricolajul istoric dădea ca normă: prezentul indicativ al lui „a fi” vine din conjunctivul, nu din prezetul indicativ latinesc.
„Fiind” e convenţie – eventual, aberaţie în aplicarea desinenţei gerunziului. Avem noi problema asta – cu „i scurt” şi „i lung”. Periodic, facem doi i din „i lung”, apoi ne răzgîndim.
Cea mai nostimă – după mine – e formula „mătii”, de la „mamei tale, mamă-ti”. De-al dracu’ – nu c-ar fi corect – o scriu „‘mă-ti”, ca să fiu şi mai etimologist decît Sextil Puşcariu, care cere fântână – cu â – din fons-fontis.
Ion Opodeldoc
ianuarie 27, 2013
@InimaRea
E vorba , in primul rind, de infinitivul A FI, bricolat dinspre FIERI (nu m-am legat inca de conjunctivul SA FIU, FII, FIE, FIM, FITI, FIE). In rest, precum in latina, unde SUM, ESSE, FUI e un verb aparte, cu provenire din trei radacini diferite. Treaba cu SUNT cel mesterit de lingvistii ardeleni, neagreata de Maiorescu, nasaoala iashte.. Fiindca SINT, SINTEM, SINTETI se trag din subjunctivul latin: SIM, SIS, SIT, SIMUS, SITIS, SINT… Pina la urma poate fi luata si ca o FELIX CULPA sau ca o satisfactie data, peste vremi, Scolii transilvane.
Gog Magogu
ianuarie 27, 2013
@All
Ca o ”impielitare”, ID EST: o intrupare istoriala actuala, in politichia nationala, a perechii Tandala + Pacala, mda, i-as vedea, intre alte cupluri foarte vizibile, pe Sova si Ponta: Intaiul, cu neghiobitatea testata de orice jurnalist al tembeliziunilor amator sa intinda capcane gagautilor partinici, dar si lenes, luindu-l gura pe dinainte (sau pe dinapoi, dupa imprejurari), petrecaret (nu doar la Cabana Balea), fara o minima cultura generala,fara o minima onoare, oricand bun de trimis la reciclari neviorcheze sau holocaustice, de risul gurului mereu; celalalt, pus pe poante, pe combinatii, unele dintre ele reusindu-i altele nu, cercand uncropul cu degetul, fugind, maraind, ba plingindu-se, ba hlizindu-se, revenind jmechereste, mintind, plagiind prin interpusi, semanind cu personajul numit Coiot (nu Coiotul) in miturile amerindiene exegetate de Linscott McRicketts, ale carui cerceuturi ne sint semnalate de ME in NOSTALGIA ORIGINILOR. Sa nadajduim ca nu vor da foc s(t)atului inainte de a se roi intr-o directie necunoscuta… ca Neica si Tanti Ubu din Polonia lui Alfred Jarry.
Iancu Motu
ianuarie 27, 2013
Am stat ce-am stat, am citit atent cele de mai sus. Cum la cele filosoficesti nu prea ma am a ma amesteca vin si eu, ca prostu’ si intreb: daca n-am avea Pacala sau Tandala ne-am da seama ca suntem ( suntem oare?) … altfel? Ca prostu’ satului nu este sub nicio forma decat un gen de „neadaptat” unor norme locale? Cand intrebi prin sate de ce se face un anume lucru, raspunsul e, invariabil, ca asa e obiceiul ( chiar daca este cam… ciudat ca obicei) ca ei nu-s ca cei de dincolo de deal, vale etc. Dupa mine prostu’ satului, ala de da in gropi sau in cine mai stie ce este cel care are tendinta de a produce o „anomalie” in cotidianul si rutina lumii rurale. Cand Creanga ne povestea despre pupaza era prostu’ satului? Sau cand a tras cu pusca dupa ciorile de pe crucea bisericii? Sa vedem in prostu’ satului si altceva. Poate primele semne ale unui „modernism” capabil sa sparga linistea argar-pastorala veche de peste o mie de ani. Poate fi si acesta un punct de vedere.
vasilegogea
ianuarie 27, 2013
@Iancu Motu
Poate! Şi, uite, cum chiar este!Totuşi, nu chiar toţi cei care cad în gropi sunt… Thales din Milet!
Iancu Motu
ianuarie 27, 2013
Just! Dar nu Saint-Just!
Mosh Maioru
ianuarie 27, 2013
@Iancu Motu
Aveti dreptate. Prostul satului (l’idiot du village) pare ca testeaza, mereu si mereu, soliditatea obiceiului locului, moravurile antecesorilor, MOS MAIORUM. De aia, intr-o povestire cu glorii si cronopi a lui Julio Cortazar, din SFIRSITUL JOCULUI, una din entitatile fictionale antementionate adineaori, intrebata de ce sint atit de saraci consatenii ei, da acest mirabil raspuns: ” Sintem nevoiasi pentru ca … asa am apucat!” Popa Tanda (ne-ar fi placut ca pe presvitera lui sa o cheme Manda!), Tandla slaviciosul, e perceput, la inceput, de enoriasii satului lenevit din mosi-stramosi ca un OUTSIDER, un ALIEN, un EXTRATERESTRU sau, mai precis, drept un candidat la jobul, ramas momentan vacant, de neghiob al ruralei localitati in cestiune. Apoi, incet-incet, intra in joc lupta labisiana cu inertia patriarhala, rivalitatea mimetica girardiana, emulatia, intrecerea precapitalista carevasazica, si alte legi ale imitatiei dragi sincronistului tatane al Monicai Lovinescu si, mai cu seama, lui Gabriel Tarde…