In Memoriam Gheorghe Crăciun (8 mai 1950 – 30 ianuarie 2007). O evocare de Leo Butnaru

Posted on ianuarie 30, 2013

31



 craciun       

          Scriind, aici, cu mai bine de un an în urmă despre evocarea altui coleg de generaţie, prea devreme plecat din „lumea subsolară”,  Radu G. Ţeposu, organizată chiar la el acasă, la Şirnea, con-fratele  nostru de la Chişinău, Leo Butnaru ne oferea, drept comentariu, textul de mai jos. Cu menţiunea că, poate, nu întîmplător căutînd un interviu cu criticul optzecist comemorat, a dat peste un dialog cu Gheorghe Crăciun. Îl reiau acum, pe „prima pagină” cum se spune, simţindu-mă încă o dată, aşa cum inspirat scrie  prietenul nostru Leo,  înfrigurat  „la porţile curţilor dorului de Gheorghe Crăciun”.

          În minte, îmi „sună” această frază din  Trupul ştie mai mult„N-am trăit destul, pentru a face din scris o formă de căutare a liniştii.” Şi mă gîndesc că noi, ceilalţi care, cu voie de la Dumnezeu îi supravieţuim, mai avem încă timp să ne ne-liniştim citindu-l .

                                               PORŢILE

                                                                de Leo Butnaru

 
                Se apropie Crăciunul. Şi îmi aminteşte de prietenul Gheorghe Crăciun. Se apropie luna ianuarie. Şi această apropiere aminteşte de tragica şi definitiva îndepărtare-plecare, de acum 4 ani, a prietenului Gheorghe Crăciun…
              …Aşa se face că, după plecarea omului important din starea fizică, subsolară a unui popor (în cea spirituală rămâne, fireşte, prin faptele sale), cei care îi regretă, îndureraţi, dispariţia, la un moment dat sunt surprinşi de „a găsi” – fără a fi căutat în mod special, – a găsi ca şi cum involuntar anumite lucruri, înscrisuri, mărturisiri, semne din existenţa acestuia, prin care el însuşi îşi prevedea clipa fatală a trecerii spre tărâmul umbrelor.
              Nu cred că, la în timpul uneia din întâlnirile mele cu regretatul coleg Gheorghe Crăciun (1950–2007) – la Chişinău, în septembrie 1995, – m-aş fi referit cumva, cel puţin în mod oarecum conştient, la tanatopsis – ar fi fost o nechibzuinţă, dacă nu chiar o prostie! Pentru că, precum spusese un alt confrate, mai eram tineri şi aveam de unde muri.
              Însă, ziceam, după ce citim în nefasta cronică a lui Charon şi numele vreunui om pe care îl apreciem mult, involuntar dăm de elemente, cuvinte, gesturi, sintagme care în arcuirea de cobiliţă a pandantului (sau de… negru curcubeu), parcă, vin ca retro-semne oraculare anume despre inevitabilul inevitabilităţii, sui generis, prin excelenţă, sau – în ultimă instanţă, adică. O excelenţă şi o instanţă a dezastrului şi ireparabilului.
             Şi iată că, prinzând a reciti dialogul pe care l-am întreţinut acum cincisprezece ani, la Chişinău, nu pot evita sentimentul că, chiar la începutul lui, noi, tangenţial, „ne gândeam” la ceea ce e sfâşietor de trist. Discuţia nu se deschide cu o întrebare, ci cu o (auto)încurajare: „Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aş vrea să începem convorbirea noastră prin a ne adresa nouă înşine îndemnul Non abiate paura!… Spolancare le porte! (Nu aveţi teamă!… Deschideţi larg porţile!).
            „De acord. Să le deschidem”, – fusese răspunsul tău.
            Aşadar, (re)venise-(re)pornise (şi nici până astăzi nu a mai plecat) tema şi teama porţilor. Tema şi teama cu porţi, despre porţi… Pentru că simbolistica şi starea de universalitate a acestora – intrare, dar şi trecere, – totdeauna au produs şi produc o inevitabilă fascinaţie asupra creatorilor de literatură şi de oricare altă artă. La noi, au fost (unele mai sunt) picturile lui Mihail Grecu – filosofic-înfermecătorul-îngândurătorul său ciclu de „Porţi”, cele mai multe din care s-au călătorit peste hotare basarabene sau poate că ele însele fiind deschizătoare de hotare, întru liberă comunicare şi înţelegere interumană. „S-au deschis marile porţi ale lumii”, scria un poet de-al nostru, Leonard Tuchilatu, plecat şi el de tânăr pe tărâmurile stelare, poate că în nevăzuta parte a lunii. Manuscrisele cărţile noastre de debut fuseseră discutate la aceeaşi şedinţă de la Uniunea Scriitorilor, pe când Leonard, grav bolnav, se afla pe patul de suferinţă în Moscova, unde plecase să studieze la Institutul de Literatură.
             Acum 70 de ani, Lucian Blaga îşi botezase un volum de poeme „La curţile dorului”. Eu aş fi zis, frate Gheorghe Crăciun, – La porţile curţilor dorului de tine… Şi de prietenii noştri Mircea Nedelciu, Radu G. Ţeposu şi Ioan Flora, despre care vorbeam noi în acea conversaţie dintr-un septembrie de acum mulţi ani, în secolul trecut, care „s-a dus”, cum ar veni. Când, se părea, nu ne gândeam la moarte. Cel puţin – pe faţă. Însă ea deja ne gândea pre noi. Chiar dacă eram tineri şi aveam de unde muri… Şi când noi, (cam) naivii, discutam exact cum a reţinut impasibilul celuloid al benzii de reportofon:
             „– La modul figurat sau la un oricare alt mod, te gândeşti la Pământul Făgăduinţei?
           – Pământul Făgăduinţei?…
           – … artistice.
          – Da, Pământul Făgăduinţei artistice… mă gândesc dacă, până la urmă, totuşi, la capătul drumului nu se află deriziunea pură”.
          Uite (chiar uită-te!) că ceea ce acum peste un deceniu şi jumătate era (consolatorul, evazivul… ) „mod figurat”, astăzi, la capătul drumului, pare a fi ceva… material, palpabil. Pumnul de ţărână, aruncat creştineşte, peste lacra scriitorului român demn de toată consideraţia, care rămâi a fi tu. Cernerea ţărânei prin care spiritul tău mai respira, vibrant, urcând spre lacra-lacrimile celor dragi. Materialitatea ţărânei, însă, nu părea să-ţi fie străină, pentru că, în dialogul nostru, mai spuneai eminamente următoarele (ca profesie de credinţă – şi de fiinţă): „Îmi place (asta ţine, desigur, tot de zodia mea), îmi place materialitatea vieţii, vreau să zic substanţialitatea vieţii, că viaţa are carne, că viaţa are corp, că viaţa înseamnă atingere, percepţie. Aşadar, mă bucură foarte mult materia, ca să spun, şi poate că această frază a lui Flaubert din „Ispitirea Sfântului Anton” (a fi materie, dorinţa de a te confunda, de a te transforma în materie, poate că amorfă; în materia din jurul tău) aş fi vrut să-mi aparţină. Îl invidiez pe Flaubert pentru această uluitoare intuiţie. De fapt, iubirea noastră faţă de lume, dar şi iubirea în general nu înseamnă decât o dorinţă de contopire cu obiectul pe care-l iubeşti. Deci noi am vrea să îmbrăţişăm lumea, să ne topim în ea tot timpul”.
           Ce ar mai fi de comentat-adăugat? Cutremurător de frumos ai spus tu, prietene Gheorghe Crăciun. Lucid şi discret-dramatic. Ca un om care nu avea teama de a deschide larg porţile… Şi atunci, acum mulţi ani, la Chişinău, oraşul meu, oraşul nostru, despre care tu ai avut cuvinte frumoase, pe care le reamintesc:
         „– Vreau să spun că am descoperit în Chişinău un oraş fascinant. Îmi pare rău că am stat atât de puţin aici, îmi pare rău că m-am plimbat prea puţin aici. Străzile Chişinăului parcă sunt făcute anume pentru plimbare. Este extraordinar cum acest oraş pare construit prin defrişarea parţială a unei păduri…
           – Dar şi a unei naţiuni…
          – Da, cu mare părere de rău. Dar să vorbim despre componenta aceasta. Poate vom ajunge şi la cealaltă… Descopăr o toamnă uluitoare la Chişinău, o lumină cu o dulceaţă anume, care nu este dulceaţa luminii moldoveneşti…
            – În sens sadovenian, ar fi, totuşi, ceva…
           – Da. Dar este şi o dulceaţă de lumină europenă aicea şi cred că Chişinăul (dacă, politic, vom avea şansa de a ni se întâmpla ceea ce dorim) poate deveni unul din marile oraşe ale acestei margini de Europă”.
          De ce am reprodus şi aceste opinii ale tale, dragă Gheorghe Crăciun? Pentru că în ele există, subtextual, şi răspunsul la întrebarea pe care mi-o pun unii prieteni din Iaşi, Bacău, Bucureşti, Cluj, Timişoara, Focşani: „Tot la Chişinău rămâi?”
          Da, la Chişinău. Merită să iubeşti şi să aperi acest oraş al nostru, unde, iată, scriu acest text despre tine şi despre fapta ta aleasă ce rămâne, sigur că rămâne în literatura, în spiritualitatea românească, de la Nistru până la Tisa şi până pretutindeni unde se găsesc români cu dragoste de carte, pe care tu ai slujit-o cu atâta devoţiune şi inteligenţă.
Posted in: In Memoriam