Şcoala „Ioan Bob”, din Cluj – 160 de ani de existenţă

Posted on februarie 23, 2013

39



 În anul 2013  Şcoala “Ioan Bob împlineşte 160 de ani de funcţionare ca instituţie de învăţământ în oraşul Cluj. Sunt puţine instituţiile  şcolare care se pot mândri cu o astfel de longevitate. Momentul trebuie marcat, credem, aşa cum se cuvine. Dat fiind faptul că Episcopul Ioan Bob este patronul nostru spiritual se cuvine să-i evocăm în câteva rânduri personalitatea.

Episcopul Ioan Bob

imagesCAVWRW3Y

S-a născut în anul 1739 în satul Orman, comitatul Solnocul Interior, azi satul făcând parte din comuna Iclod, judeţul Cluj. Tatăl său, Andrei Bob, a fost nobil din Copalnic Mănăştur, iar mama era fiica vicarului episcopesc Ştefan Timandi din Juc. Studiile elementare le-a urmat la şcolile din Orman, Ocna Dejului şi Ciumăfaia (azi sat în comuna Borşa, judeţul Cluj), la reformaţi. A trecut apoi în clasele gimnaziale la iezuiţii din Cluj, fiind primit bursier la seminarul „Sf. Iosif”. Îmbolnăvindu-se după ce a absolvit cursul de retorică, a întrerupt un an. Reîntors la Cluj n-a mai fost primit în seminar. Continuând cu greu şcoala, după ce a absolvit „fizica” a plecat la Blaj în 1764 ca novice la baziliani. În anul 1765 a predat câteva luni sintaxa la Gimnaziul blăjan, în locul lui Grigore Maior trimis la Muncaci. Părându-i-se prea grea viaţa călugărească, în condiţiile impuse de episcopul Rednic, se retrase şi plecă la Odorhei ca econom la iezuiţi. Murindu-i protectorul, iezuitul Sárosi care-i promisese că-l va trimite în Ungaria să studieze dreptul, în 1769 s-a reîntors la Blaj şi a mai petrecut în mănăstire la baziliani în diferite slujbe până în anul 1773 când, fără a se călugări, a fost trimis de episcopul Grigore Maior la Tirnavia pentru a studia teologia.

Revenit de la studii şi încercându-l iarăşi boala, mai petrecu puţin timp pe acasă, apoi reveni la Blaj unde, la 25 decembrie 1777, a fost hirotonit diacon, iar la sărbătoarea Sfintelor Paşti din anul 1778 a fost hirotonit preot la vârsta de 39 de ani. După ce a fost ţinut câteva luni în cancelaria episcopească, a fost numit protopop la Daia, de unde, abia după un an, în martie 1779, a fost transferat ca paroh şi protopop la Târgu Mureş. Acolo a funcţionat până în iulie 1782. La data de 21 august, acelaşi an, clerul l-a candidat la scaunul episcopal rămas vacant prin demisia lui Grigore Maior şi a obţinut 37 de voturi cu care a ocupat locul al III-lea. La 21 octombrie 1782, împăratul Iosif al II-lea l-a numit episcop, iar la 15 decembrie 1783 i se dădu şi confirmarea papală. A fost hirotonit episcop la 6 iunie 1784 de către antecesorul demisionat, episcopul Grigore Maior, iar la 2 iulie acelaşi an a fost instalat cu o deosebită solemnitate.

Perioada pastoraţiei episcopului Ioan Bob a fost una dintre cele mai înfloritoare. Pe timpul lui mănăstirea „Sf. Treime” din Blaj a ajuns la culmea înfloririi sale, găzduind în sânul ei pe corifeii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior cu care, din păcate, episcopul nu a fost întotdeauna de acord. Diferendele dintre ei au fost mai puţin de natură personală şi mai mult de principii. Ioan Bob a fost primul episcop unit care n-a fost călugăr. În locul consistoriului format din călugări, vicari şi asesori, în 1807 a introdus capitulul catedral, format după modelul latin, din 7 canonici. Cel care-l atacă în mod deosebit pe episcop este Petru Maior în Istoria Besearicii Românilor, în care deplânge dispariţia practicii păstrate de episcopii anteriori ai Bisericii Române Unite până la Grigore Maior, considerându-l pe Bob un inovator care a introdus în Biserica Unită un model prea autoritar de conducere. Nu numai călugărilor ci şi protopopilor  le-a răpit din drepturile de care s-au bucurat după rânduiala Bisericii Răsăritului „cu care cale protopopii cei uniţi din Ardeal din protopopi de lege grecească ar rămâne arhidiaconi popistăşeşti”. P. Maior mai deplânge şi cere „reactivarea conducerii sinodale a episcopiei prin Săborul Mare”. Săborul Mare era format din episcop cu toţi protopopii şi delegaţii clerului din fiecare district, spre deosebire de Săborul Mic, format din episcop şi 12 protopopi, cum a fost cel din februarie 1697, ţinut sub Episcopul Teofil în legătură cu unirea.

          În calitatea sa de luptător pentru drepturile românilor din Transilvania, episcopul Ioan Bob a înaintat Curţii Imperiale mai multe memorii, între care cel mai important este Supplex Libellus Valachorum din 1791, semnat şi de episcopul ortodox Gherasim Adamovici. „Aceluiaşi obiectiv îi este subordonată şi activitatea sa de „luminare a neamului” prin slova cărţii, sprijinirea învăţământului şi întemeierea de manuale în limba română. Este autorul primei ample lucrări lexicografice româneşti tipărite, Dicţionarul românesc, latinesc şi unguresc (Cluj, 1822-1823). Cele aproximativ 11 mii de cuvinte româneşti înregistrate – pentru care se indică echivalentul latin şi maghiar – sunt grupate, fapt ce atestă viziunea puristă a autorului, în două secţiuni, cea mai mare cuprinde cuvintele de origine latină sau romanică, a doua reprezentând un glosar dat la sfârşitul volumului II, reuneşte cuvintele de alte origini”. A mai scris Teologia dogmatică după Tournely, Cartea de învăţături creştineşti despre deşertăciunea lumii, Cuvânt păstoresc etc.

          Episcopul Ioan Bob s-a stins din viaţă la 2 octombrie 1830, în vârstă de 91 de ani, încărcat de merite atât pentru Biserica unită, cât şi pentru Neam.

c.i. 092

          Dorinţa noastră de a marca evenimentul, fie cadre didactice, elevi, părinţi şi autorităţi defineşte respectul pe care oricine trebuie să-l manifeste în faţa ideii că şcoala, ca instituţie, a avut, are şi va avea, întotdeauna, o contribuţie esenţială în devenirea unor generaţii. Este vorba despre solicitudinea pe care trebuie să o arătăm faţă de cei care timp de 160 de ani s-au străduit să transmită valori, să modeleze caractere şi personalităţi, să creeze modele. Pentru că şcoala, ca instituţie, nu-şi are rostul şi sensul dacă nu încearcă măcar să atingă unele dintre aceste obiective.     Desigur, nu putem vorbi de Şcoala “Ioan Bob”, ca de altfel de nici o instituţie, ca despre ceva venit direct şi neatins de timpul în care nu a încetat să funcţioneze. Ca atare este mai mult decât de înţeles că şcoala de astăzi nu are prea multe în comun cu cea iniţială. Şi nici nu credem că ar trebui să aibă. Ceea ce rămâne însă neschimbat, şi credem că aşa şi trebuie să rămână, este ideea fundamentală care ghidează o instituţie de învăţământ: ridicarea culturală şi îmbogăţirea umană a tuturor celor care îi trec pragul. Din acest punct de vedere suntem siguri că între momentul începutului şi momentul festiv de astăzi nu a existat nici un hiatus. În rest, tot ceea ce s-a petrecut în cei 160 de ani de funcţionare este, de fapt, istorie. Este istoria locului şi a perioadelor pe care le-au traversat antecesorii noştri, este istoria noastră, a celor de astăzi.

poza-2596_1

            Ideea unei monografii care să cuprindă totalitatea celor 160 de ani de funcţionare a Şcolii ni s-a părut, nouă celor de astăzi, un punct extrem de important. Din nefericire refacerea întregului traseu de existenţă a instituţiei a fost aproape imposibilă. Încercările de a găsi în arhive, fie cele de care dispune şcoala de astăzi, fie în Arhivele Statului, documente care să marcheze timpul parcurs s-au dovedit aproape o iluzie. Dintr-o notiţă găsită în arhiva de care dispune şcoala am aflat că cea mai mare parte a documentelor pe care am fi vrut să le vedem au fost distruse în timpul celui de-al doilea război mondial. Poate că este mai bine aşa. Poate că atunci când este vorba despre o şcoală este mai bine să ne gândim ca la un loc de suflet şi mai puţin ca la o instituţie. Poate că este mai bine să nu insistăm în a observa cum, de-a lungul timpului, ea, Şcoala, şi-a pierdut amprenta originară, că a suferit transformări nu întotdeauna foarte reuşite sau că a fost supusă capriciilor politicului. Acestora li se mai poate da de urmă prin arhivele de care dispunem. Pentru oricine ar avea curiozitatea să le vadă, să le cerceteze, după momentele de încântare ale unui prim contact cu documente vechi, unele chiar de pe la 1850, entuziasmul ar scădea relativ repede. Aceasta deoarece dispunem doar de matricole şi registre, materiale documentare care taie entuziasmul oricărui cercetător, fie el şi amator. De fapt aceste registre şi matricole ascund între copertele lor cartonate însăşi substanţa a ceea ce înseamnă o şcoală: numele şi rezultatele şcolare a mai bine de şase generaţii de copii şi tineri care i-au trecut pragul şi s-au străduit să absolve în mod mai mult decât onorabil. Unii, cei mai mulţi, au reuşit. Alţii au avut succese mai mici.

           Dacă a întocmi o monografie a Şcolii “Ioan Bob” ar însemna să publicăm listele tuturor foştilor elevi, atunci nu ne-am îndeplinit, nici o secundă, scopul propus. Dar noi nu ne-am propus o asemenea viziune. Am dorit, mai degrabă, să facem o prezentare a ceea ce a însemnat, în timp, devenirea Şcolii pe care cu respect o numim, astăzi, „Ioan Bob”, după numele înaltului prelat greco-catolic de personalitatea căruia se leagă prima şcoală românească din oraşul Cluj. Vagi informaţii despre o primă şcoală românească în interiorul zidurilor cetăţii provin din cartea lui Elie Dăianu, Biserica lui Bob, fost paroh al Bisericii Bob:

Românii au pătruns cu greu în incinta oraşului Cluj şi au întâmpinat multe greutăţi. Urmarea a fost ca în oraşul Cluj funcţiona până la 1918 o singură şcoală românească. Este vorba de şcoala elementară de băieţi care se afla pe strada care astăzi se numeşte Napoca. Două case de pe această stradă au fost cumpărate de către parohia Clujului. Parcelele acestor case au fost unite şi în spatele lor a fost construită biserica Bob, iar în o parte din clădiri figura şcoala. Şcoala era o clădire modestă din toate punctele de vedere. Avea 2 ferestre şi o uşă cu geam către ambient. Era scundă şi puţin luminoasă. Ulterior s-au făcut canale de lumină prin acoperiş şi două ferestre prin boltitură, dar cu puţin efect. Şcoala funcţiona cu doi învăţători, Iacob Mureşan şi Andrei Pora şi era numai pentru băieţi.”

scoala bob

După fazele succesive prin care a trecut în perioada interbelică, Şcoala a cunoscut o schimbare fundamentală prin efortul extraordinar al celui care i-a fost director, Traian Zimveliu. Ar fi interesant de redat textul pe care Traian Zimveliu l-a redactat în Cartea de Aur a şcolii, de fapt un istoric pentru anii 30. Textul este însă prea lung. Prefer să mă opresc aici cu evocarea trecutului şi n-am să mă arunc în a descrie prezentul. În fond, am dorit să semnalez un fapt ce mi se pare extraordinar fie şi numai prin longevitatea unei şcoli, ceea ce din păcate la români nu prea este o ….virtute!

                                                                                                                                     Prof. Iancu MOŢU