Jocuri(le) şi jucării(le) literare ale lui Leon-Iosif Grapini

„În prozele sale, ambiguitatea e exploatată ca trăsătură fundamentală a lumii vorbite, umorul subtil îşi alătură ironia discretă, autoironia e mereu conţinută, iar morala cu iz ardelenesc se înfiripă de la sine printre rânduri. Povestitorul lui Leon-Iosif Grapini descrie întâmplările cu naivitate mimată şi cu sinceritatea albă a copilului care vede şi spune că „împăratul e gol“. Sfătos şi îndoit, înaintează precaut, contrazicându-se, avansează ipoteze, divaghează, într-o polifonie ameţitoare, câteodată încărcată, în stare să relativizeze totul şi să extragă confortul certitudinii din chiar această relativizare a totului. Clevetirea subţire conotează delirant locurile comune, sparge tabieturi, scoate la iveală miezul moravurilor, înţelesurile adânci ale suprafeţelor multe şi înşelătoare. Miniparabole cu final neaşteptat şi incitant, prozele pot fi citite în mai multe registre, cuceritoare fiind mai ales sintaxa. Stilul, tonul, perspectiva ar putea fi apropiate de Nicolae Velea, de Sorin Titel, de Marin Preda, atingerile posibile fiind nenumărate, dar lăsând mereu un rest, care e originalitatea indiscutabilă a prozatorului. Răsare în minte, inevitabil şi toate proporţiile păstrate, numele portughezului Saramago. Ironia lirică şi vocaţia fantastică, sintaxa seducătoare, îndrăgostită de propriile performanţe şi libertăţi, pledoaria în favoarea imaginarului ca singură şi adevărată realitate sunt semnalmente şi ale scrisului lui Grapini.” (Irina Petraş, în revista Apostrof: http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1233 )

Jucării şi jocuri

          Jucării multe n-am avut, mai bine zis, am avut două, o minge de gumă, albastră şi mică, faimosul hapuc, şi un tractoraş galben de plastic, cu roţi negre din acelaşi material, tractoraş care, deşi a costat doar patru lei, pentru mine era nepreţuit, mingiuca, după cum v-am spus deja sau vă voi spune, am primit-o de la tata, cealaltă jucărie nu ţin minte cine mi-a cumpărat-o, mai mult ca sigur mama, într-un moment de bunăvoinţă faţă de mine şi de indiferenţă faţă de lipsa noastră de bani, când o fi conştientizat pe deplin durerea şi frustrarea mea nemărginită văzându-l pe Dănuţ cum îşi ambalează tractoraşul său roşu pe balustrada târnaţului privind la mine cu satisfacţie, victorios. Odată restabilită egalitatea între mine şi micuţul vecin, nu în totalitate, că autovehiculul cu mare putere de tracţiune al camaradului de joacă avea atuul de a fi roşu, culoare preferată nu doar de el, ci şi de mine, aşadar, când aveam poftă de condus, ieşeam amândoi în curte, în faţa casei mele, lângă gard, unde vremuia o grămadă de nisip, netezeam cu palma un drum cotit, din vale până în vârful grămezii, acolo amenajam o platformă suficient de largă cât să încapă nu două, ci patru, cinci tractoraşe, drumul în serpentină reprezenta în miniatură, şi în mintea noastră, calea de comunicaţie ce lega satul de Valea Blaznei, locul unde se găsea flotaţia, adică exploatarea minieră, şi de unde coborau autobasculantele cu minereu spre a-l duce la staţia de cale ferată din comuna vecină, urcam panta, trăgând direct pe nisip, în spatele jucăriei, legată cu o aţă, o cutie confecţionată din bucăţi de scândură subţire, transportam şi noi minereu, adică pietricele adunate din bătătură, şi le depozitam pe platformă, apoi făceam cale întoarsă pentru o nouă cursă.

Remorca de lemn privată de roţi înainta anevoios, şi eu, şi Dănuţ ştiam, doar nu o dată am oftat din greu privind cu jind în vitrina magazinului în zilele când îndrăzneam să ne aventurăm până în centrul satului, că erau puse în vânzare şi tractoraşe cu remorcă, de tablă verde şi cu roţi negre, ce putea fi detaşată de la vehicul prin scoaterea unui cuişor de plastic, numai că întreg ansamblul costa dublu, cu alte cuvinte, cât două pâini, dar remediam acest inconvenient, înaintarea anevoioasă, cu forţa braţelor şi cu tăria glasului, vuuu suna motorul ambalat la maxim de se auzea până în curtea lui Nelu cel mare, ştiu asta din spusele lui, V-am auzit urcând panta spre Blazna, mă, dar ce motor puternic au tractoarele voastre, mai puternic decât al camionului meu, râdea de noi, și avea și de ce că autobasculanta lui era cea mai tare maşină de pe uliţă. Când ne săturam sau oboseam de atâta şofat, luam hapucurile, poseda şi Dănuţ unul, tot albastru, dar mai învechit decât al meu, şi le băteam cu un băţ de poartă până ieşea mama să ne apostrofeze, Îţi rupe leţurile, şi vă arăt eu vouă. Dănuţ înceta primul, nu că i-ar fi fost frică de mama, doar nu era mama lui, dar se afla pe teritoriul ei, deşi era curte comună, până unde se termina casa, şura şi grajdul nostru ocolul ne aparţinea de drept, era lucru sfânt, în afară de a trece cu piciorul, de om sau de animal, ori cu carul cei ai casei lui Dănuţ nu aveau voie să depoziteze nimic în ograda noastră, sau, mai precis, să abuzeze în vreun fel de ea, fireşte, cu excepţia găinilor care, ca orice orătanie ce se foloseşte de spaţiul aflat la dispoziţie fără a ţine cont de proprietar, îşi răspândeau cu indiferenţă şi nonşalanţă găinaţul de consistenţă diferită în iarba noastră, vaca lui Dănuţ nu intra în această excepţie, deoarece baliga eliberată cu aceleaşi sentimente din partea patrupedului era imediat luată cu lopată de badea Nechita şi aruncată pe grămada lor de gunoi, vecină cu a noastră, ambele grămezi fiind situate între cele două grajduri, îndeletnicire justificată de simţul proprietăţii, al vecinului, de ce să renunţe el la îngrăşământul natural propriu, şi al mamei, de ce ar suporta ea mizeria altuia în curtea sa, ştiu, veţi spune că şi găinaţul face parte din această categorie respingătoare, dar e mai puţin vizibil şi mai uşor de trecut cu vederea când ştii că, sub puterea soarelui şi a ploii, mai lesne se face nevăzut, pierind cu totul.

Sora mea se juca mai tot timpul cu o păpuşă de cucuruz,  căruia mama i-a franjurat pănuşile şi i le-a împletit în două cozi groase, gălbui, i-a îndepărtat grăunţele de pe o mică porţiune, mai puţin cele ce marcau ochii, nasul şi gura, eliberându-i micii făpturi neînsufleţite fruntea, barba şi obrajii roşii, puteau fi albi, dar ştiuletele nu a fost ales la întâmplare, după care sora mea, sub imboldul sentimentelor pudice, a îmbrăcat-o într-o bucată de pânză maronie, ruptă dintr-o rochie veche a bunicii, şi, animată de simţăminte materne, i-a amenajat pe pervazul ferestrei un pat, în fapt o cutie de carton căreia mama nu i-a găsit încă o utilitate lăsând-o uitată în odaia din faţă printre toate celelalte obiecte depozitate cu rost şi fără rost acolo, un pat în care a îndesat o mână de fân acoperindu-l cu ce a mai rămas din rochia veche a bunicii şi în care, atunci când nu era legănată pe braţe sau obligată să meargă în picioare ţinută fiind de cozi, că mâini de unde, fetiţa-cucuruz stătea culcată şi privea pe geam cu ochii ei galbeni şi mari cât două grăunţe de mălai, mai mult ca sigur inconştientă de sine. Mai trebuie consemnat, spre lauda surorii mele, că atât rochiţa păpuşii, cât şi învelitoarea patului erau întinse cu fierul de călcat ori de câte ori făceau cea mai micuţă cută sau ori de câte ori o apuca hărnicia pe fetiţa mamei, un fier de călcat minuscul, tot galben, cumpărat de mama şi dăruit ei în zilele triste când a fost bolnavă de pojar, cu această jucărie sora mea, plictisită de rochiţă şi de aşternut, călca toate hainele aflate la îndemână, şi o făcea câteodată cu atâta meticulozitate, perseverenţă şi dăruire încât îi stârnea mamei revolta, Mai lasă-le, fată, că le-ai călcat de le-ai înnebunit, sau îi provoca bunicii compasiune, Ti-i sătura tu de joaca asta când îi fi mare, o să-ţi vină acru când îi da cu ochii de ticlazău. Alte jucării nu ţin minte să fi avut, cel puţin nu la vârsta de atunci, dar de jocuri în casă nu duceam lipsă.

Seara, când era bine dispusă şi avea chef, sau duminica, după ce  se întorcea de la biserică, mama ni se alătura şi jucam toţi trei Moară, împingeam pe liniile trasate de ea cu creionul pe o bucată de carton, până în punctele mărite şi bine conturate, încercând să aliniem trei în rând, boabe de fasole, albe ori pestriţe, sau grăunţi de porumb, cele mai potrivite piese de joc ar fi fost nasturii strânşi de mama într-o căniţă fără toartă aflată pe prima etajeră a podişorului, un dulap cu două uşi înfundate, jos, cu două sertare, la mijloc, şi cu o vitrină, sus, aceste piese erau potrivite pentru că se poziţionau perfect pe bulinele negre, însă trei rânduri a câte nouă nasturi de acelaşi fel ori de aceeaşi culoare nu că nu avea mama în căniţă, dar nu cred să fi avut în tot satul nicio altă femeie mult mai strângătoare decât ea. După ce câştiga de două, trei ori, cât să-şi satisfacă, probabil, orgoliile rănite în copilăria ei, mama se lăsa învinsă spre a ne da satisfacţie şi chef de joc, însă o făcea cu atâta dibăcie încât rar ne dădeam seama că joacă spre a pierde, în vremea când eram mici școlari se învoia să joace numai după ce ne controla temele făcute şi ne asculta pe fiecare în parte ca să fie sigură că ne cunoaştem bine, dar ce spun eu, nu bine, ci foarte bine lecţia. Moara a devenit un joc desuet, cu toate că am mai apelat la el şi ulterior, abia după ce doamna Marea ne-a cadorisit un set de cărţi Păcălici şi, un an mai târziu, o cutie cu Nu te supăra frate. Emoţii puternice, bucurii sau tristeţi, ne stârneau ambele jocuri, la Păcălici, dacă aţi jucat cu setul de cărţi de pe vremea mea, vă aduceţi aminte de clovnul înţolit cu pantaloni în carouri, cu jachetă albastră şi la gât cu un papion enorm, roşu, dacă nu mă înşel, sunt detalii vestimentare pe care, în mod scuzabil, s-ar putea să nu le fi reţinut întocmai, însă celelalte amănunte, vestimentare sau nu, precum umbrela dintr-o mână şi pălăria ţuguiată din cealaltă, chelia din vârful capului mărginită de cârlionţi zburliţi arătând ca o trecătoare montană şi îndeosebi rânjetul hidos nu le pot da uitării, sinistrul personaj mi-a dat suficiente bătăi de inimă cât să nu-l uit niciodată. Fiecăruia dintre noi, jucătorii cei mici, dacă aveam ghinionul să-l extragem dintre cărţile ţinute strâns în mână de partenerul de joc aflat în stânga sau în dreapta, depinde cum stabileam rotaţia, supărarea i se întipărea vizibil pe faţă, oricât încercam să ascundem asta, emoţia intensă ne dădea de gol, doar mama ştia să-şi mascheze eşecul, încercam să-l poziţionăm printre cărţile proprii cât mai potrivit pentru a fi extras de următorul participant la joc, dacă scăpam de el, nu eram în stare nici eu, nici sora mea să nu ne exteriorizăm fericirea, de înţeles ambele sentimente, doar printre vietnamezi, bulgari, maghiari şi alte popoare păcăliciul făcea notă discordantă şi prin ţinută, şi prin înfăţişare. Într-o vreme, sora mea rămânea mereu păcălici, eu ştiam de ce, ea şi mama nu, dar mama a căutat o explicaţie pentru insuccesul şi îmbufnarea ei continue, şi a găsit-o, micul semn, o zgârietură minusculă pe spatele păcăliciului, într-un colţ, asemănătoare cu cea din colţul opus pe diagonală, i-a dezvăluit fărădelegea mea, numai aşa îmi explic apariţia aceloraşi semne pe dosul tuturor cărţilor, fapt ce a restabilit egalitatea de şanse pentru victorie. Aş fi putut continua cu alte indicii discrete pe versoul cărţii cu pricina, dar până şi eu, un copil necopt la minte, am bănuit consecinţe negative, două dintre ele fiind previzibile, seri sau duminici plictisitoare şi o scatoalcă după cap la care mama nici în ruptul capului nu s-ar fi zgârcit, cu atitudinea ei justiţiară şi maternă totodată, trebuia să se asigure că trişatul, deşi încolţit în mintea mea, nicicând nu va creşte şi nu va da roade. Nu te supăra frate s-a dovedit a fi mai palpitant, strigătele şi aplauzele de bucurie erau mai zgomotoase, cum şi mârâiturile şi gesturile stârnite de nereuşită îşi făceau simţită prezenţa cu mai mult aplomb, mă refer, bineînţeles, la noi, cei mici, că mama ştia să-şi strunească sentimentele, mai palpitant şi pentru că tabla de joc era viu colorată, şi pentru că pionii ne preluau fiinţa şi ne purtau prin acel ţinut magic al suişurilor şi al coborâşurilor, iar zarul, de zar ce să mai zic, reprezenta pur şi simplu şansa vieţii noastre, hazardul, clipa de glorie, suferinţa înfrângerii, o nouă posibilitate, ultima speranţă şi câte altele, micile lui buline negre ce înfăţişau pe fiecare faţă alt număr ne aruncau în nori ori în groapa cu lei, nu conta prea mult dacă numărul era mare, important era acela care, în funcţie de locul unde te aflai, te putea azvârli pe culmi sau în prăpastie, zicala că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior avea sens dacă dădeai doi şi urcai spectaculos pe bastonul clovnului până la şaptezeci şi şapte, careu în care, de aveai neşansa să ajungi la o sută, drăgălaşul elefănţel urcat pe o tobă te azvârlea cu jetul de apă împroşcat cu trompa, tare îmi era drag porcuşorul în salopetă albastră ce te lua din patruzeci şi şapte şi te sălta în şaptezeci şi trei, alte fiinţe îndrăgite, precum halterofilul, ursuleţul, papagalul şi maimuţa, ne umpleau inimile de încântare, cum la fel ne umpleau inimile, dar cu amărăciune, purcelul de pe scară, calul şi jocheul, căţelul şi, cel mai dezagreabil personaj, gimnastul la bară, ultimul obligându-te, când doar un pas te despărţea de victoria finală, să o iei de la capăt, nu chiar de la capătul capătului, că atunci l-aş fi urât pentru totdeauna. Sigur cârcotaşii vor face front comun împotriva mea, acest joc nu se chema Nu te supăra frate, dar cum, Sus-Jos, probabil, dar cu denumirea asta l-am preluat de la doamna Marea, ce scrie pe ambalaj cine mai ştie, trebuie să ai o memorie de elefant ca să ţii minte fie şi numai că purceluşul avea salopetă albastră şi că te urcă de la patruzeci şi şapte la şaptezeci şi trei, se explică numai dacă ai jucat acest joc zilele trecute, nu l-am jucat decât în copilărie, însă n-am spus că ţin minte toate acele detalii amintite mai sus, uite, recitesc fraza şi constat că am dreptate, da, n-am memoria unui elefant, am căutat jocul spre a-mi reaminti unele personaje, unde l-am căutat, mă priveşte, şi ce atâta tevatură pentru o biată frază, ei, nu chiar biată, că e suficient de optimizată.

(Fragment dintr-un volum aflat în lucru.)

Etichetat: Apostrof, Irina Petras, Leon-Iosif Grapini, proza

Posted in: Pavilionul de oaspeţi