„Decameronul” secund al lui Leon-Iosif Grapini

Posted on Martie 19, 2013

5



Afis Grapini USR Cluj

„Leon-Iosif Grapini a făcut mai mult decît alţi autori care au resuscitat personaje din propriile scrieri sau ale altora: mai răbdător, mai aplicat (ardelean), mai entuziast (italian, după nume), el a valorificat profund, în povestiri migălite şi construcţii bine închegate, imensa potenţialitate a unor personaje „nedrept” închise în textele unor scriitori români. Şi nu personaje din partea superioară a afişului, ci caractere aparent mărunte: „proştii” lui Rebreanu, cumetrele dintr-o povestire a lui Preda („Amiaza de vară”), şeful de gară şi acarul de la Groşan (continuarea la „Trenul de noapte” dă titlul volumului), personajul abulic din „Douăsprezece mii de capete de vite” de Mircea Eliade, chiar calul Bator din povestirea omonimă, urmare la Fefeleaga lui Agârbiceau, şi mulţi alţii.” (Horia Gârbea în Viaţa Românească nr. 9-10/2012)

„Ei, bine, prozele-continuare se legitimează prin toată experienţa acumulată deja de autor. Deşi vor încerca să păstreze legătura cu baza şi vor strecura repere uşor de descifrat, şi chiar dacă o lectură în paralel a prozei de pornire cu continuarea ei din acest volum ar putea fi un prilej de descoperit şi alte atingeri, ele pot fi citite şi independent. Ba, aş zice că exact aşa se cuvin citite, în singurătatea lor tatonând vecinătăţi. Eu le văd ca momente de respiro, vag ludice, căci oarecum de vacanţă, un prilej pentru prozator de a-şi drege vocea înaintea unui alte solide partituri.” (Irina Petraş în România literară nr. 40/2012)

„Amprenta scriitorului Leon-Iosif Grapini, ceea ce primeneşte povestirile fără a împieta în vreun fel la amprenta lor… genetică este misterul, miraculosul, fantasticul, crepusculul (da, prezent chiar ziua în amiaza mare), atmosfera cu insinuări hibernale, solitudinea aproape carnală, parfumul pe alocuri senzual, abisul bănuit abia, scrutarea nevăzutului, o privilegiere a discretului, umilului, a smereniei, a inocenţei, ingegno în stare germinativă. Prin noul său volum de povestiri, Leon-Iosif Grapini propune un decameron livresc, concentrări de uimire şi rigoare vibrând într-o sensibilă combustie: seducţia unui alt destin.”  (Andrea Hedeş în Luceafărul de dimineaţă nr. 11/2012)

________________________

           P.S. Cum în mod absolut neprevăzut am fost „împins” din Cluj de împrejurări dorite şi nedorite dar nevinovate în manifestarea lor de neevitat, am hotărît să compensez, totuşi, absenţa mea de la eveniment cu cîteva cuvinte aşezate aici, sub afişul pe care, cu generozitate, autorul m-a trecut. Nu mă îndoiesc, în acelaşi timp, că ceilalţi invitaţi, onorabili şi valoroşi scriitori, nu mai puţin redutabili oratori, nu vor avea dificultăţi în a umple eventualul gol lăsat de mine.

Aşadar, Capăt de linie, volumul în chestiune al prozatorului Leon-Iosif Grapini, conţine zece povestiri care, în proiectul autorului, concretizeză ficţional zece posibile continuări (în unele cazuri, chiar rezolvări epice) pentru zece povestiri semnate de autori (români) extrem de diverşi. Simpla lor enumerare ne scuteşte de a mai face inventarul diferenţelor specifice: Ioan Groşan cu Trenul de noapte, Liviu Rebreanu cu Proştii, Pavel Dan cu Ursita, Radu ŢuculescuConcert pentru vioară şi orchestrăMircea Eliade cu Douăsprezece mii de capete de vite, Marin Preda cu Amiază de vară, Ioan-Pavel Azap cu Câteva ore din viaţa ta, Ion Agârbiceanu cu Fefeleaga, V. VoiculescuLimanul şi Mircea Nedelciu cu DEX 305. Dincolo de multele vorbe inteligente care se pot spune plecînd de la această construcţie bogată în oferte speculative (şi nu mă îndoiesc deloc că vor fi spuse), dar şi dincoace de largul orizont livresc deschis de trimiterile culturale directe ale cărţii (pe care, de asemenea, sunt sigur că îl vor survola vorbitorii), vreau să subliniez aici (tocmai pentru că întreprinderea lui Leon-Iosif Grapini este ficţional credibilă şi estetic validă) riscul pe care cred eu că o astfel de aventură prozastică (dar nu numai: aş putea da exemple şi din alte arte de asemenea formule de creaţie, de pildă, în muzică, unde atîţia compozitori mari au compus  variaţiuni strălucite pe teme „străine”, ale altor compozitori) îl are de înfruntat. Şi nu mă gîndesc la riscul de a „compune” o „variaţiune”, sau o „continuare” în cazul nostru, sub nivelul estetic al „modelului”. Căci, după părerea mea, nu acesta e cel mai mare risc, mai ales atunci cînd alegi să continui un Rebreanu, un V. Voiculescu sau un Mircea Eliade. Riscul cel mare, letal aş spune, este acela ca, încercînd să scrii la nivelul acestor texte-declanşatoare, să cazi sub propriul tău nivel estetic. Or, pot spune, avînd la îndemînă în carte destul material probatoriu, că Leon-Iosif Grapini a „jucat” (riscat) şi a cîştigat. Merită felicitat pentru aceasta, chiar admirat. Dar nu cred că trebuie încurajat să mai „joace” astfel: literatura (în mod deosebit proza) nu e, totuşi, o „ruletă”! Ci, mai degrabă „muncă silnică”. Iar prietenul meu, Leon, are toate „păcatele” pentru a o „ispăşi” disciplinat şi bărbăteşte pînă la capăt!

V.G.

Anunțuri