Lecturi paralele
Lavinia Ionoaia:
Moftul avatar*
Discursurile autoritare despre lumea lui Caragiale s-au scris. Realismul restitutiv al montărilor scenice a fost conectat la societatea-kitsch actuală. Cărţile ultimilor ani şi în special cele apărute în anul cultural Caragiale (2012) au renunţat la analiza ştiinţific-exhaustivă a operei, identificând şi speculând eseistic aspecte mai puţin abordate anterior, cum ar fi: eul epistolar al autorului (Dan C. Mihăilescu, I.L.Caragiale şi caligrafia plăcerii, 2012), viziunea despre lume (Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale, 2012) sau arheologia „poeticii sale, explicite şi implicite” (Mircea A. Diaconu, Fatalitatea ironică).
Oftalmoftologia… lui Vasile Gogea, aflată la a doua ediţie, revăzută şi adăugită, se înscrie în aceeaşi manieră de abordare a scrierii şi viziunii lui Caragiale. Autorul reuneşte în volumul de faţă tabletele apărute săptămânal în revista „Informaţia”, din Cluj, cărora le adaugă pentru prezenta ediţie şapte Mofteme, apărute în revista „Tribuna”.
Tabletele sunt scurte, autorul spune mult, vorbind esenţial, în maniera litotei. Analizele textelor lui Caragiale sunt alcătuite şi dimensionate într-un mod comprimat, tocmai după gustul cititorului contemporan. Cartea se citeşte uşor, cu o condiţie însă: fiind vorba de Caragiale şi de un critic care îi înţelege subtilităţile, pe care şi mizează în construirea textelor sale, cititorul trebuie să poată purta ochelarii lui nenea Iancu, şi să aibă apetenţă pentru a vedea monstruos, dincolo de suprafeţele derizorii ale moftului.
Firul roşu care uneşte aceste tablete sub aspect tematic este tocmai moftul, un laitmotiv al lumii lui Caragiale, de care s-au ocupat şi alţi exegeţi ai autorului (Ioana Pârvulescu, Lumea moft, Mircea A. Diaconu, O lume de cuvinte).
De la sensul de dicţionar al cuvântului (moft – „lucru lipsit de valoare, conţinut, importanţă, având doar aparenţa unei anumite valori sau importanţe; fleac, minciună, înşelătorie, vorbe goale, palavre” – p. 19), la definiţia încăpătoare a lui Caragiale („O, Moft! Tu eşti pecetea şi deviza vremei noastre. Silabă vastă cu neţărmurit cuprins, în tine încap aşa comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţanie, drept, datorie, sentimente, interese, convigeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri distrugătoare, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi de minte, trecut, prezent, viitor – toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.” – p. 14) sau cea romantică a lui Eminescu („moftul – antiteza neîmpăcată, şi-n sine atâta de ridicolă, dintre apariţia esterioară şi fondul intern” – p. 27), Vasile Gogea realizează un joc complex al ocurenţei moftului, în plan lingvistic, caracterologic, estetic şi social.
Eseurile sale despre moftangiul român, moftangioaica română, moftangiul savant, preocuparea pentru etiologia acestor tipuri umane defecte (De unde vin moftangiii?) şi pentru stilul de viaţă al acestora (Cu ce se ocupă moftangiii?) fac obiectul de studiu al oftalmoftologiei, funcţional-ludic denumită de autor, „o subramură a unei sociologii culturale» (p. 14). Instrumentarul folosit pentru a analiza moftul paradigmatic şi pentru a pune diagnostice (firesc, subiective, insinuante) este cel literar: Vasile Gogea aduce în discuţie texte mai puţin cunoscute din opera literară, epistolară şi publicistică a lui Caragiale (din „Moftul român” sau „Universul”), dar şi intervenţii critice, aparţinând unor exegeţi importanţi ai marelui scriitor (Mircea Iorgulescu, Ştefan Cazimir, Alexandru Călinescu, Mihai Ralea, Mircea Popa, Marin Bucur, Ion Vartic, Gelu Negrea), acestea din urmă gândite ca argumente de autoritate pentru susţinerea sau sublinierea unor idei.
Uneori, dialogul acesta cu vocile importante ale criticii capătă o nuanţă polemică şi uşor ironică; Vasile Gogea îşi exprimă, de exemplu, reţinerea faţă de distincţia între actual şi actualizat, pe care o face „unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari de azi, profesor universitar şi mentor de şcoală literară ex catedra, efemer om politic şi diplomat la post», referitor la opera lui Caragiale. După o argumentare concentrată, aplicată la textul caragialian (în chestiunea moftului, ca „structură atomică a sufletului românesc») oftalmoftologul reia, cu valoare de concluzie, titlul-ipoteză: Nici actual, nici actualizat, ci… etern.
Dincolo de vervă, ironie şi acuitate a observaţiilor critice, autorul are meritul de a readuce în atenţia cititorilor atmosfera epocii lui Caragiale, recompusă din mărturii ale autorului însuşi sau ale contemporanilor săi (e suficient să-i amintim pe Eminescu şi pe Maiorescu).
Relaţia dintre Eminescu şi Caragiale, cunoscută astăzi drept problematică, din cauza unor complicaţii pentru care Caragiale a fost blamat de-a lungul timpului, este reevaluată de oftalmoftologul Vasile Gogea, din prisma unor texte scrise de dramaturg cu privire la poet, după moartea acestuia(În Nirvana, Ironie şi Două note). Citând din primul text, („«Generaţii întregi or să se suie cu pompă dealul ce duce la Şerban-vodă (cimitirul Belu, n.m.), după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi alt Eminescu nu se va mai găsi poate»”), autorul îi identifică trăsăturile subtile: „sarcasm, tristeţe, tandreţe, generozitate, profeţie” (p. 52).
Portretul lui Caragiale se completează pe parcursul tabletelor cu nuanţe care-i definesc structura contradictorie şi genială totodată. Într-un fragment sintetizator, Vasile Gogea îşi exprimă admiraţia implicită pentru spiritul nonconformist şi ironic-lucid al lui Caragiale: „Era anul (1893 – n.m.) în care Nenea Iancu scotea Moftul român. Şi în care i se năştea cel de-al doilea fiu, Luca. El, Nenea Iancu, marele «cinic», omuleţul cu ochelari care nu şi-a abandonat niciodată obligaţiile «civile» (inclusiv în ceea ce-l priveşte pe Mateiu), se «făcea» berar. Spre marea (ne)ruşinare a feciorilor de salon de epocă, a «mentorilor» care stabileau «clasamentele», a «şefilor» de partid care alcătuiau listele de «cantindaţi»…
Nu, Nenea Iancu nu avea loc – încă o dată în toată această enumerare.
«Ochelarii» lui produceau din nou «fotofobii» contemporanilor» (p. 62).
Luciditatea şi cinismul lui Caragiale, îndreptate spre contemporaneitatea sa, sunt adoptate şi de Vasile Gogea, în ceea ce priveşte propria contemporaneitate, autorul realizând o demonstraţie implicită, în foileton, a necesităţii aşezării lui Caragiale sub specia eternului.
Structura majorităţii tabletelor lui Vasile Gogea este cea argumentativă: eseistul lansează o ipoteză sub forma unei afirmaţii sau realităţi specifice lui Caragiale, argumentată cu umor şi retorică, pe care o implantează convingător în realitatea noastră, un avatar al lumii-moft din epoca lui Nenea Iancu.
Moftemele (texte adăugate în ediţia de faţă) se deosebesc ca structură de restul cărţii, fiind înscrise într-o formulă mai riguroasă, apropiată de cea a studiului literar şi chiar dacă prin tematică nu distrug unitatea cărţii, ele ar trebui să facă obiectul unei alt volum consacrat lui Caragiale, scris în maniera criticii literare, nu în cea a eseului savuros şi insinuant, cum sunt toate celelalte tablete prescrise de oftalmoftolog.
Inclusă pentru prima dată în ediţia actuală, galeria portretelor lui Caragiale, propusă de Nicolae Ioniţă şi aparţinând unor artişti plastici din toată lumea conferă cărţii o ţinută aniversară, surprinzând totodată, printr-o expresie sau un detaliu sugestiv, câte o faţetă a personalităţii marelui scriitor român.
Cărţile scrise în ultimul timp despre Caragiale ne demonstrează că avem nevoie să ne reîntoarcem periodic şi relevant şi polemic spre noi înşine, pentru a ne reevalua proporţia de superficialitate, aderenţa la moft şi relaţia cu modelele. Ne place sau nu, Caragiale este cel care ne ajută să vedem. Cu ochelari sau fără…
* Vasile Gogea, OftalMOFTologia sau Ochelarii lui Nenea Iancu, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, Editura „Grinta”, 2012, 152 p.
______________________________
(Reprodus din revista ARCA, nr. 1-2-3 (272-273-274), 2013, http://www.revistaarca.ro/2013/1-2-3/12_lecturi/01lavinia_1-2-3_13.htm )
_____________________________________________________________
LECTURI ÎN VREMURI DE AUSTERITATE. Secvențe din viața literaturii române
Cristina MANOLE:
(…)
O carte mai altfel decît cele ale lui Pintea, Lazu şi Danilov şi care de această dată nu se ocupă de scriitori şi lumea lor, ci de personajele lumii lui I.L. Caragiale poartă un titlu foarte concis: Mofteme (Editura Charmides, 2012). Autorul este un prozator şi eseist ardelean, Vasile Gogea, dedat mai nou şi unui domeniu foarte vast precum caragiologia, dacă ne putem permite. Opera lui Caragiale a atras mereu numeroşi comentatori care i-au întors cărţile – dar şi biografia – pe toate părţile. Nume mari şi grele l-au studiat şi comentat pe Caragiale în fel şi chip. Că era vorba de proza lui, de dramaturgia lui, de fascinanta lui publicistică. Sau de corespondenţă. Cine a citit scrisorile schimbate între Caragiale şi Zarifopol poate mărturisi cu mîna pe inimă, mîndru, „Şi eu ştiu româneşte!“. Domeniul Caragiale este unul infinit. Fiecare nou cercetător sau simplu cititor-degustător va avea ceva de descoperit. De comentat. Moftemele lui Vasile Gogea sînt o (re)lectură aplicată personajelor caragialiene.Un exerciţiu de lectură cu spiritul liber şi simţurile în alertă. Vasile Gogea mai găseşte ceva de comentat acolo unde deja credeam că ştim totul. Despre faimosul nene Anghelache din Inspecţiune, despre Goe sau domn’ Nae, despre rîs sau meteorologie, despre Mitică sau neobiografismul propus de sagacele cititor profesionist Dan C. Mihăilescu. O lectură incitantă, cu multiple trimiteri la alte lecturi sau cu meditaţii de tot felul. Lumea lui Caragiale este lumea românească. Ieri, ca şi astăzi. Nici mai bună, nici mai rea. Dacă autorul Scrisorii pierdute o iubea, se pare că noi am ajuns s-o iubim pe zi ce trece mai puţin. Nu este vorba despre bombăneli sau burzuluieli trecătoare, ci despre faptul că ne îndepărtăm de noi înşine. Aici, acum, în România. Poate nu mă exprim la fel de concis precum Caragiale în acel faimos „ajuns cuţit os“ – care adună toată criza de azi a globalizării, eventual… –, dar Vasile Gogea face o treabă bună scoţînd în evidenţă ceea ce ar fi mai important în această lume a lui Caragiale. Care este şi va rămâne a noastră. Doar a noastră. Chiar dacă dusă la New York şi jucată pe Broadway, O scrisoare pierdută făcută musical ar avea un succes nebun. Woody Allen în Trahanache, Jessica Parker să fie Zoe şi Brad Pitt, Caţavencu, De Niro, Cetăţeanul turmentat, şi Jack Nicholson în Dandanache, ce ziceți, n-ar fi o idee? Comentarii apoi în N.Y. Times şi Washington Post, wow, imaginea României, bla, bla, bla, tare de tot!
___________________________________________________________
(În Observator cultural, Nr. 662, februarie 2013 – http://www.observatorcultural.ro/0-comentarii*articleID_28254-articles_details.html )
Gogea's Blog 
Ion Ionescu
martie 26, 2013
Am mai spus-o, d.le Gogea: „vă iubeşte femeile”! (Sau, poate, pe Nenea Iancu?)
vasilegogea
martie 26, 2013
@Ion Ionescu
…cu siguranţă pe Nenea Iancu!