In Memoriam Mariana Marin (10 februarie 1956 – 31 martie 2003)

           Zece ani fără Madi! În continuare, incapabil să scriu „texte” despre ea. Reproduc această fotografie (realizată de Constantin Cojocaru, prietenul meu şi fotograful „oficial” al revistei  ASTRA, cînd locuiam în Braşov) din aprilie 1990. Şi reiau „cuvintele revoltate” ale lui Bogdan Ghiu (aşa cum s-au „potrivit” ele la data morţii Marianei). Dar, desigur, şi un poem „bătut”, de Mariana Marin, cu maximă „delicateţe” pe nicovala atelierelor suferinţei.

           Sper să fie suficient pentru o scurtă dar nu superficială aducere aminte! Şi, nu doar în minte…

           „La moartea lui Madi, care cu atîta blîndeţe va fi avut să trăiască pe undeva, printre noi, pînă la durere, în loc de durere – mai bine spus, stupefacţie, consternare –, sînt furios.
           Şi cred că aceasta este, aceasta trebuie să fie, prieteni, fraţilor, puţinilor, împuţinaţilor, trădătorilor, lecţia poemelor straniu răsucite şi a vieţii lui Madi. Pe fondul de moarte al clipei de azi, nespus mă înfurie moartea lui Madi: în plină ipocrizie şi în deplină ticăloşie, în suflul de deşert al prostiei încîntate de sine ce ne sufocă, avem nevoie mai mult ca oricînd de copilul Mariana Marin, de alinturile revoltate ale purităţii, de conduita, de versurile-decalog pe care le-a scris pur şi simplu pentru că le trăia şi pur şi simplu pentru că nu putea trăi altfel.

           A fost şi trebuie să continue să fie puritatea neînduplecată a generaţiei mele. Acum, copilul care se zbate în toate versurile ei, în sfîrşit, a scăpat, a evadat. Vom putea fi la înălţimea somaţiei etice permanente pe care a încarnat-o viaţa şi scrisul lui Madi? s…t Madi a plecat să-şi continue misiunea, după ce ne-a pregătit suficient. De unde e (căci de fiinţă e vorba), va încerca să mijlocească pentru scăparea şi îndreptarea noastră. S-o primim, azi, ca înger vertiginos-ascensional al sufletului nostru ars. Zboară acum ca o săgeată spre înalt. După ce va fi trecut prin inimile noastre. Să rămînem, aşadar, încordaţi. Să gîndim superior şi celest: lifting existenţial.

           Roagă-te pentru noi, Madi! Şi încearcă să ne faci înţeleşi, cu bolboroselile noastre, acolo sus, unde sensurile sînt imediate, directe şi clare. Şi, dacă poţi, din cînd în cînd mai luminează-ne, aşa cum ai făcut-o dintotdeauna, copilule.

           Cine ştie, poate că iar ai avut dreptate“.   (Bogdan Ghiu, în Ziua literară, 7-13 aprilie 2003)

________________

MARIANA  MARIN:

                                     Elegie XIX

Închisoare vie,

cît de puţin semeni tu cu ceea ce se vede!

.

Dar cum să te poţi despărţi de păpuşa dezastrului

cînd de atîtea ori i-ai cîntat în nopţile ultimilor ani,

de atîtea ori te-a cutremurat atingerea cartonului ceruit.

Rînjetul de beţivă şi mătasea ochilor

îţi mai stau şi azi atîrnate de braţe.

Cum să poţi spune că nu ştii nimic,

că nu îţi aminteşti nimic

despre împunsătura din inimă,

despre rumeguşul jilav al dimineţilor

cînd încă erai,

cînd încă te încăpăţînai să fii.

Nimic nu este cu nimic

şi nimeni cu nimeni,

noi doar ne adăugăm.

Şi tocmai de aceea

cum să te poţi despărţi de ceea ce eşti,

de ceea ce te încăpăţînezi să rămîi

şi strînsă / cu atîta dragoste şi trudă /

în această închisoare vie

din care, privindu-te,

atît de puţin semeni cu ceea ce se vede.

                       (Din volumul Mariana Marin, Atelierele (1980 – 1984), Cartea românească, 1990.)

Etichetat: Bogdan Ghiu, Constantin Cojocaru, foto, Mariana Marin, poem

Posted in: In Memoriam